Povești cu triburi -VI- Maluku, traversarea Seramului

  1. Email: Maluku, junglă și misionari
  2. Începutul poveștii
  3. Haruku: războiul tribal și casa cu buric
  4. Masohi: birouri goale cu funcționari
  5. Seram de la S la N, 9 zile prin junglă

1. Email: Maluku, junglă și misionari

26 ianuarie 2012, din Ambon:

Salut!   Care, cum, ce faceti? Pe unde?

Eu in Maluku, in Estul Indoneziei, la caldura mare, cu peste si orez, prin sate unde casele au buric in tavan, bastinasii din tribul Bati zboara ca liliecii (dar noi nu-i putem vedea), pesterile si muntii sunt pazite de stafii, daca vrei sa te pisi in rau trebuie sa-ti anunti tovarasii de drum ca altfel se supara spiritele locului… Evident sunt si orase cu tot ce trebuie, supermarket-uri, universitati, banci ai caror functionari iti pot povesti despre razboaiele actuale dintre triburile lor si vraji care-i pot face invulnerabili la taieturile de maceta… Maluku este deja pe alta planeta, conditia sa ajungi aici este sa vorbesti indoneziana si sa fi relaxat.

Tocmai am terminat o tura foarte faina la munte. Poate suna a cliseu: tura asta a fost o aventura pe care de mult o cautam si care nu cred c-o pot gasi in multe locuri. Si continua.

Acum o saptamana am facut o tura prin Seram (insula din Maluku) pe care o planuiam de acum 3 ani, cand am fost cu Fane si Misa pe o parte din traseul respectiv. Anul asta, cu Iulius si Dan am traversat insula Seram de la Sud la Nord, prin zona Manusela.

Am plecat de pe o plaja din S, am traversat peste Gunung Binaya (un lant muntos ce se intinde pe lungimea de 300 si ceva de km a insulei) printr-o sa pe la 2000m si am coborat inapoi pe malul marii in N.

9 zile de mers prin padure salbatica de multe tipuri, la inceput prin chei, pe brane, pe langa cascade, apoi pe cursuri de rauri line si puternic meandrate si prin super noroaie. Am trecut prin 6 catune, unele izolate la 3-4 zile de mers pe jos de la drumul pentru motor. Pe langa cele 9 zile de mers am avut 2 zile de refacere prin catune, adica tura a durat 11 zile. A fost extraordinar, si de fain si de obositor. Mai obositor si mai lung decat ne asteptam. Acum este sezon ploios si sunt multe zone noroioase. Localnicii nu prea umbla in perioada asta si in unele portiuni poteca este napadita de vegetatie si este greu de gasit. Informatiile despre traseu sunt putine si proaste iar explicatiile localnicilor greu de inteles. Nu din cauza limbii, ci a sistemului de referinta si a modului de a explica. Dupa 2 zile de mers prin niste chei, urmand cursul unui rau si mirosind poteca care uneori uraca pe brane ca sa ocolesca cate-un canion, ne-am intalnit insfarsit cu un localnic. Ne-a ajuns din urma, mergand tot spre Manusela. Omul s-a straduit sa ne explice drumul pe care umbla frecvent: “Asta e ultimul rau (eram langa un rau) dupa care mai treceti 4 rauri: raul X si raul Y”. In realitate cele 4 rauri (X si Y) de dupa “ultimul rau”, au fost 7 sau 8 si intre ele am leorpait prin noroi pana la glezne de ni s-a facut lehamite. Dupa 3 zile de mers am ajuns in primul sat (Manusela).

Surprinzator ne-am ratacit doar o singura zi, intre catunele Maraina si Salumena, pentru ca din “bifurcatia in y” plecau de fapt patru drumuri in loc de doua, si pentru ca „apa” ce trebuia s-o traversam erau de fapt doua rauri diferite.

Mersul prin noroaie ne-a consumat si fizic si psihic si ne-am umplut de bube la picioare. Probabil din cauza oboselii nu am vazut multe animale, in afara de o gramada de fluturi uriasi si colorati si auzit multe pasari, in rest am fost concentrati mereu la noroi. Ochii unui localnic probabil ca ar fi vazut si altceva…

Localnicii se bazeaza mult pe vanatoare si pe cules ce le da padurea. Ei cunosc toate cotloanele si meandrele vailor si afluentilor, pe unde nu mi-as fi imaginat ca se baga cineva. E prima zona in care am fost, unde majoritatea nu fac agricultura. Mananca sago, din palmierul de sago fac o faina pe care apoi o gatesc cu apa calaie si iese o chestie fara gust care artata ca o flegma bine legata, ce se manca cu fiertura de ce o fi si cu carne, ce / cat prind: mistret, cus-cus (un marsupial) cerb, viermi de sago, cassowari. Pe langa sago mananca banane de tot felul si diverse variante de cartofi dulci. 11 zile am mancat ce am primit de la ei, in schimb le-am dat tigari, brichete, cafea, supe instant bomboane si foarte rar bani.

Pentru vanatoare folosesc capcane sau vaneaza cu cainii si cu arcul. Erau multe semne de capcane, in functie de tipul de capcana, initial am crezut ca alea marcheza drumul, noroc ca nu ne-am bagat pe acolo…  Au arcuri lungi de 2m, facute dintr-un palmier daca am inteles bine si sageti de 1m, din ceva trestie cu varful din bambus. Acum, chiar cand am plecat din Huaulu, ultimul sat din partea de N, vreo 10 barbati erau plecati la vanatoare. Am inteles ca stau cam 1 saptamana in padure, dimineata vaneaza, dupa-masa afuma carnea… Se pregatesc pentru ceva ceremonie si trebuie sa adune mai multa carne. Altii erau plecati tot asa in padure sa adune nuci de betel. Sper sa apuc sa merg cu ei la padure in saptamanile urmatoare.

Pe mine mai mult decat padurea si animalele ma intereseaza lumea din catunele izolate. Cum traiesc, legatura dintre modul lor de viata si cultura lor, povestile lor… Din pacate misionarii crestini si-au facut bine treaba, au inceput constiinciosi si interesati, prin manipulare ieftina, sa strice o cultura formata in sute de ani si au produs cate-o biserica in aproape fiecare sat. Cand te duci intr-o lume noua pentru tine, care s-a adaptat si traieste acolo fara sa darme echilibrul mediului ei, atitudinea cuvenita este sa observi, eventual sa inveti ceva de acolo, in nici un caz nu s-o distrugi. Or, misionarii s-au dus acolo “stiind” apriori ca bastinasii nu traiesc asa cum “trebuie”. S-au dus sa le arate “calea cea buna”, “sa-i ajute” considerand ca modul traditional de viata al bastinasilor era „calea diavolului”. Padurile din zona apartin bastinasilor, care le folosesc si le protejeaza urmand “legea pamantului”. Comunitatile respective sunt realativ autonome si in afara de ele nu prea profita nimeni de terenurile lor. Si cata vreme aia tin de modul lor traditional de viata nu vor sa dea altora terenul unde printre altele traiesc spiritele stramosilor si zeii lor. Asa ca omul alb a gasit o cheie potrivita pentru a patrunde acolo: propavaduirea iubirii si a mantuirii. Guvernul Indonezian se va bucura de impozite, omul alb si mai nou chinezii si malaezienii de restul. In zonele mai accesibile ale Seramului exista deja exploatari forestiere, minerit si planatatii de palmier de ulei si toate business-urile astea sunt ale unor companii straine.

Am inteles de la unii ca inspre Estul Seramului mai sunt catune fara biserici sau moschei. Mai stau vreo 5 saptamani prin Maluku, in care vreau sa dau si pe acolo. Revin cu povesti.

Dupa tura din padure am trecut prin Sawai, un sat de pe malul marii, pe coasta de N. O zona superba cu faleze calcaroase de 100 si ceva de m, intrerupte de valcele care jos se termina cu mici plaje albe. Falezele dau drept in mare si continua cu pereti de coral. Doar in Banda si in Togian am mai vazut asa coral fain. Nu-s centre de scuba in zona, trebuie sa fie misto pentru free-dive si snorkel-it.

Cam atata, pozele doar dupa ce ma intorc in Lombok, unde sper sa fac rost de un laptop si sa le postez…

Pa si ne mai auzim!

 

2. Începutul poveștii Top

Seram în indoneziană înseamnă înfricoșător, terifiant, de ți se face piele de găină… Seram este numele unei insule izolate din Estul arhipelagului Indonezian, aproape de Papua. Din punct de vedere al pupulației Seram se află la granița sud-estică a Asiei de Sud Est, mai departe urmând Melanezia. Seram este parte din arhipelagul Maluku sau „Insulele Condimentelor” renumite și multă vreme râvnite de marile puteri coloniale pentru cuișoarele și nucșoara ce cresc acolo. Printre celelalte insule exotice Seram s-a remarcat pentru locuitorii săi, „oamenii cu capul roșu”, vânătorii de capete din Tribul Naulu sau Alifuru.

În ianuarie 2009 am ajuns în Seram împreună cu câțiva prieteni din Timișoara pentru o tură prin junglă. Relieful foarte accidentat și relativa izolare a insulei au ferit în parte pădurea de companiile miniere și forestiere. Atunci am apucat doar să „miros” locul, în două incursiuni a câte două și respectiv trei zile în pădurea de la poalele Munților Binaya. Mi-au atras atenția și mi-au stârnit curiozitatea câțiva localnici, cu turbane roșii, pe care i-am întălnit la marginea pădurii… Timpul scurt și bariera lingvistică ne-au ținut la însă distanța atunci. Pădurile dese și sălbatice ce acoperă complet munții promiteau că ascund cătunele lor…

Dorința de a explora pădurile din centrul Seramului pentru a-i cunoaște pe băștinași a fost unul dintre principalele motive pentru care am căutat să ajung din nou în Indonezia, în 2010, cu ajutorul bursei Darmasiswa.

După tura prin Kalimantanul de Sud (articolul anterior) am petrecut trei luni în Lombok (insulă în centrul-sud al Indoneziei, unde e universitatea la care am fost în cadrul bursei), mergând la cursurile de indoneziană, întălnindu-mă cu prietenii veniți din România, rezolvându-mi treburile administrative și căutând informații despre Seram.

Pe internet, in bilbiotecile din Lombok și în Taman Mini (un fel de muzeul satului) din Jakarta n-am găsit nimic util pentru tura ce vroiam să o fac, nici măcar o harta cât de cât ok. Mi-am făcut planul să dau o tură de prospectare a Seramului de câteva sâptamîni și dacă se va arăta interesant să rămân acolo vreo două-trei luni.

În 30 decembrie 2011, împreună cu Dan Stoian, am luat autobuzul din Lombok spre Surabaya, un oraș port din Estul Javei. În 31 seara ne-am suit într-un vapor PELNI din Surabaya spre Ambon, capitala provinciei Maluku. Pe drum, în portul din Makassar, Iulius Carebia s-a urcat și el pe vapor. După trei zile pe mare am ajuns toți trei în Ambon cu planul să ne organizăm acolo tura de traversare a Insulei Seram. Ne socotisem că în două săptămâni am putea traversa Seramul pe jos, de la Sud la Nord.

PELNI este compania de transport maritim care leagă toate insulele mari din arhipelagul indonezian și deobicei este cea mai ieftină variantă de transport între punctele îndepărtate ale arhipelagului. Călătorii au tendința să se grupeze pe regiuni de proveniență, fiecare cu limba lor (în Indonezia sunt vorbite aprox. 300 limbi) cu muzică diferită, fizionomii diferite… Călătoria durează relativ mult iar indonezinii caută să intre în vorbă cu oricine, așa că un drum cu PELNI poate fi o sesiune de cultură indoneziană.

Helău mistăr!  Din ce țară esti? Cine sunt jucătorii de fotbal din Romănia? Poți limba idoneziană? Poți să mănânci orez? La tine se manăncă pâine, așa-i? Când te întorci la tine-n sat? Ce religie ai? Ești însurat? De ce nu ești însurat? Ia-ți nevastă indoneziancă. Câți frați ai? Mama și tatăl tău mai sunt? La tine ce limbă se vorbește? Acolo la tine sunt musulmani? Cum e vremea la tine-n sat, e frig acolo? In Indonezia e cald, așa-i? Dacă ajungi la mine (în sat, insulă) să ma cauți.

În doi ani am auzit de sute de ori întebările astea cu care începe orice discuție introductivă cu un indonezian. Dacă am dispoziție să trec peste ele încep să aflu câte ceva despre locurile lor, despre cum trăiesc…

Majoritatea indonezienilor sunt foarte puternic legați de familia și de satul lor. Foarte mulți, mai ales femeile, n-au trecut de satele vecine, în general par închiși în comunitățile lor securizante. (Posibila ca asta să fie una dintre cauzele pentru care pe teritorii relativ restrânse există dialecte și chiar limbi diferite.) Pe vapor însă constați că sunt tot mai mulți care pleacă cu lunile și chiar cu anii prin divese colțuri ale arhipelagului pentru a-și câștiga existența, în locurile lor de baștină suprapopulate asigurarea traiului fiind tot mai dificilă. Există și un cuvânt în indoneziană, specific pentru acest gen de migrație: merantau. În preajma sărbătorilor, cam o lună înainte și respectiv după Ramandan și două săptămâni înainte de Craciun și respectiv după Anul Nou, porturile și autogările sunt luate cu asalt de cei care pulang kampung (se întorc în sat) din merantau. Căpitanul de pe Ciremai (unul dintre vapoarele PELNI) mi-a zis că pe vapoarele care au capacitate de 1500-2000 de pasageri urcă și câte 4-6000. Cum noi am plecat spre Ambon chiar de Anul Nou am avut noroc de un vapor cu un număr normal de pasageri. Am profitat de coridoarele și puntea aprope goale de la cabinele de clasa I pentru o croazieră low-cost confortabilă.. Biletul la clasa I e mai scump decât zborul pe aceeași distanță așa că puntea respectivă e de multe ori goală. Ne-am luat bilete la kelas ekonomi și ne-am întins elegant izolirele pe coridorul cu mochetă de la clasa I.

Înainte de a pleca din Lombok dădusem întâmplâtor peste o legatură cu cineva din zona Ambon. Primisem numărul de telefon al lui Bapak Raja Pelau (traducere directă: Regele din Pelau, defapt ceva între șeful clanului și primar) din Haruku (insulă la Est de Ambon si la Sud de Seram). În unele așezări izolate dezvoltate din clanurile ce s-au stabilit pe teritoriile respective, capii clanurilor au preluat în timp și funcții administrative din noua orânduire (guvernamentală). Regulile după care ei se ghidează sunt o combinație între tradiții, noua religie pătrunsă acolo (Islam sau Creștinism) și legile sistemului guvernamental. În gestionarea relațiilor dintre locuitorii așezării respective, a relațiilor cu așezările vecine și a folosirii terenurilor, primează legea pământului. Apartenența religioasă vizează în primul rând statutul unei persoane, conformarea ca imagine cu noua religie fiind un semn de ”civilizație” în comparație cu „prostimea primitivă” care „încă nu-l cunoaște pe Dumnezeu”. Noile religii oferă un numitor comun cu cei veniți din alte comunități și care de multe ori sunt promotorii standardelor noii religii, cei veiniți având deobicei poziții bune în comunitatea respectivă: învățători, asistenți medicali, polițiști… Regulile și legile sistemului guvenamental sunt aplicate în gestionarea aspectelor legate de școală, drumuri (unde e cazul), ajutoare pentru agricultori (unde e cazul) și organizarea alegerilor. (Indiferent de perioada în care am umblat timp de doi ani, în toate cătunele am văzut afișe, banere si tricouri electorale de la alegeri pentru diverse niveluri din structura guvernamentală.)

La sosirea în Portul Ambon, telefonul în care aveam salvat numărul regelui mi-a căzut în mare în timp ce mă aplecam peste balustrada vaporului să fac poze. Speranța de a găsi rapid un drum spre cătunele și cultura din Seram (insulă vecină cu Saparua) s-a dus la fund odată cu contactele ce le aveam de la divrese organizații MAPALA de prin Indonezia (Mahasiswa Pecinta Alam = Studentii Iubitori ai Naturii – despre ei am mai scris aici).

În Ambon am căutat prin campusuri și din gură-n-gură să dăm de o organizație MAPALA sperând că vom obține de la ei informații despre un traseu ce traversează Insula Seram prin zona Parcului Național Manusela. Așa am dat de Ongki, membru într-o MAPALA din Ambon și din Haruku.

Ne-am întâlnit cu el la Kafe Joas, una dintre cafenelele renumite din Ambon. Apropo de asta, în Maluku, mai exact în Ambon și în Masohi, am găsit cele mai faine cafenele din Indonezia. La o ceașcă mare de kopi jahe (cafea cu ghimbir) Ongki, bucuros că niște bule (apelativul pentru albi) se interesează de cultura și viața malukezilor, ne-a povestit despre istoria locurilor. O mare parte din Seram a fost inițial locuită de triburile Patasiwa si Patalima, împărțite la rândul lor într-o grămadă de clanuri. Pe măsură ce în zonă, în special pe coaste, au ajuns oameni din afară, unele clanuri s-au convertit la Catolicism, Islam și mai recent la Protestantism. Animozitătile existente între clanuri ce aveau la bază revendicări teritoriale s-au accentuat prin aderarea la religii diferite.

O mare parte dintre locuitorii nativi din Maluku, un arhipelag cu multe resurse naturale (metale prețioase, petrol, păduri) doresc ieșirea de sub controlul guvernului de la Jakarta și formarea unui stat independent: Republica Malukul de Sud.

La sfârșitul anilor 90 locuitorii din Maluku au fost împărțiți în două tabere, creștini versus musulmani, într-un conflict ce a durat câțiva ani, cu mulți morți, multe case distruse, biserici arse… Atenția s-a mutat de la tendințele separatiste la conflictul de la capătul străzii. În plus, conflictul a oferit guvernului de la Jakarta justificarea să instaleze baze militare și de poliție solide în Maluku și să întărească controlul aparatului administrativ. La câțiva ani după ce luptele de stradă s-au încheiat Ambon continuă să arate ca un oraș dintr-o țară cu dictatură militară, datorită bazelor militare și posturilor de control instalate din loc în loc, cu militari înarmați și mașini blindate parcate la vedere. În insulele vecine, Haruku și Seram, posturile de control și baricadele au fost ridicate, au rămas doar câteva dintre ruinele caselor și bisericilor arse și o populație separată în sate sau străzi de musulmani și de creștini.

Ongki ne zice că în Haruku, insula lui de baștină, conflictul inter-religios provocat în interesul guvernului de la Jakarta a folosit ca pretext pentru reluarea luptelor între clanuri pe motive teritoriale.

Un vanzator de benzina asteapta cumparatorii. In Surabaya o ploaie torentiala a inundat strazi intregi, ceva de asteptat in sezonul ploios. In dreapta vanzatorului e raftul cu sticlele de benzina, cum se gasesc pe toate strazile mari, pentru milioanele de scutere care in metropolele de aici zumzaie zi-lumina.

Un vanzator de benzina asteapta cumparatorii. In Surabaya o ploaie torentiala a inundat strazi intregi, ceva de asteptat in sezonul ploios. In dreapta vanzatorului e raftul cu sticlele de benzina, cum se gasesc pe toate strazile mari, pentru milioanele de scutere care in metropolele de aici zumzaie zi-lumina.

Impreuna cu Dan iau cina la un warung lalapan (mancatorie lalapan: orez cu pasare sau peste prajit, pasta de ardei iute si cateva verdeturi crude) de pe strada, in timp ce asteptam vaporul spre Ambon. Este 31 decembrie.

Impreuna cu Dan iau cina la un warung lalapan (mancatorie lalapan: orez cu pasare sau peste prajit, pasta de ardei iute si cateva verdeturi crude) de pe strada, in timp ce asteptam vaporul spre Ambon. Este 31 decembrie.

In portul din Surabaya luam vaporul spre Ambon. PELNI – este compania nationala de transport maritim care leaga aproape toate insulele mari din Arhipelagul Indonezian.

In portul din Surabaya luam vaporul spre Ambon. PELNI – este compania nationala de transport maritim care leaga aproape toate insulele mari din Arhipelagul Indonezian.

Impreuna cu Dan si Iulius lenevim pe puntea de la clasa I si a II-a. La Kelas Ekonomi, unde avem noi bilete, e mare inghesuiala.

Impreuna cu Dan si Iulius lenevim pe puntea de la clasa I si a II-a. La Kelas Ekonomi, unde avem noi bilete, e mare inghesuiala.

Potul Bau Bau, in Sudul Sulawesiului. Calatoria spre Ambon dureaza 3 zile si avem noroc ca in fiecare zi vaporul face o escala de 5-6 ore in cate-un port, ocazie cu care mai schimbam peisajul si ne luam de mancare.

Potul Bau Bau, in Sudul Sulawesiului. Calatoria spre Ambon dureaza 3 zile si avem noroc ca in fiecare zi vaporul face o escala de 5-6 ore in cate-un port, ocazie cu care mai schimbam peisajul si ne luam de mancare.

Urmariti de cativa copii din Bau Bau, facem o baie in raul incredibil de curat pentru Indonezia, aflat la vreo 20 de minute cu motorul de Portul Bau-Bau. Pe vapor, la Kelas Ekonomi conditiile de la baie sunt ca pentru Kelas Ekonomi...

Urmariti de cativa copii din Bau Bau, facem o baie in raul incredibil de curat pentru Indonezia, aflat la vreo 20 de minute cu motorul de Portul Bau-Bau. Pe vapor, la Kelas Ekonomi conditiile de la baie sunt ca pentru Kelas Ekonomi…

Intr-o piata din Bau Bau ne facem provizii. Pe vapror, in pretul biletului primim doar cate o caserola de orez de cea mai proasta calitate, un sfert de frunza de varza fiarta si un varf de lingura de peste. De trei ori pe zi.

Intr-o piata din Bau Bau ne facem provizii. Pe vapror, in pretul biletului primim doar cate o caserola de orez de cea mai proasta calitate, un sfert de frunza de varza fiarta si un varf de lingura de peste. De trei ori pe zi.

Dupa 3 zile ajungem in Portul Ambon.

Dupa 3 zile ajungem in Portul Ambon.

O strada in Ambon. “Bradul” din hartie cerata si posterul cu Isus marcheaza cartierul de crestini si Craciunul ce deabia a trecut.

O strada in Ambon. “Bradul” din hartie cerata si posterul cu Isus marcheaza cartierul de crestini si Craciunul ce deabia a trecut.

Gazdele noastre din Ambon. Petronela (dreapata) pe care o cunoscusem pe CouchSurfing, ne-a oferit camera de oaspeti de la ashramul pentru fete al unei biserici protestante.

Gazdele noastre din Ambon. Petronela (dreapata) pe care o cunoscusem pe CouchSurfing, ne-a oferit camera de oaspeti de la ashramul pentru fete al unei biserici protestante.

Impreuna cu Ongki la Kafe Joas din Ambon, cea mai faina cafenea ce am vazut-o in 2 ani prin Indonezia.

Impreuna cu Ongki la Kafe Joas din Ambon, cea mai faina cafenea ce am vazut-o in 2 ani prin Indonezia.

 

 

3. Haruku: războiul tribal și casa cu buric Top

Din Ambon, unde Ongki lucrează funcționar la o bancă, plecăm împreună cu el în Haruku la casa părinților lui din satul Kariu. Intâi ajungem cu barca în Rohomoni un sat de musulmani unde Ongki tocmește un ojek (motoretă-taxiu) pentru noi. După vreo 15minute, pe la jumătatea distanței între Pelau (sat de musulmani) și Kariu (sat de creștini), ajungem la un fel de post de control unde oameni din ambele comunități veghează drumul. Schimbăm ojek-ul și continuăm încă 10 minute până acasă la Ongki. Ojek-urile musulmanilor nu sunt primite în satele creștinilor și vice versa. Asta pe o insulă care n-are mai mult de 15 km diametrul și unde aproape fiecare se știe cu fiecare.

Capii clanurilor din Haruku au decis la un moment dat să adere la Islam sau la Creștinism, dar oamenii continuă să se identifice în funcție de clanuri. (Deobicei indonezienii din aceeași zonă se identifică în funcție de religie.) Ascultându-i pe Ongki și pe prieteni lui sunt surprins de forța sentimentelor împotriva altor clanuri, în special a celor ce au aderat la Islam. Foarte rar membrii unei comunități umblă singuri prin pădurea de la marginea satelor, fiindu-le frică de ce li se poate întâmpla dacă se întălnesc cu ceilalți.

Ongki ne arată cu mândrie teritoriile lor (ale clanului lui) pe dealurile de lângă sat. Tot din vorbele lui însă îmi dau seama că multe dintre ele sunt defapt controlate de ceilalți. Sunt convins că dacă am fi însoțiți de ceilalți am auzi o altă variantă a poveștii. Ongki însă ne însoțește peste tot și este foarte atent la cei cu care intrăm în contact, devenind chiar obositor de insitent în anumite momente.

În afară de dușmanii de clan Ongki caută să ne ferească și de stafiile care bântuie peste tot și în fața cărora Patasiwa sau Patalima, musulmani sau creștini, localnici sau turiști sunt egali. Norocul nostru este că Ongki, la fel ca și ceilalți localnici, știe locurile și momentele care trebuie evitate.

În partea aceasta a insulei comunitatea musulmană este în superioritate numerică evidentă. În conflictul de la sfârșitul anilor 90 începutul anilor 2000, satele creștinilor au fost aproape complet distruse. Familia lui Ongki ne povestește cum o parte dintre ei au trăit câteva luni refugiați în pădure. Majoritatea caselor creștinilor sunt noi. Mai grav decât distrugerea caselor este că și-au tăiat unii altora plantațiile de cuișoare, nucșoară și pomi fructiferi. Adică au rămas fără principala sursă de venit. Vorbind despre refacerea plantațiilor, Ongki ne arată copacii de durian nou plantați și ne zice că în vreo 50 de ani vor avea din nou multe fructe. Durianul este cel mai scump fruct ce crește în Indonezia. Ar fi putut planta copaci dintr-un soi nou, adus din Tailanda, care crește mai repede “dar ăia nu rezistă decât două generații, iar copacii aștia (soiul original) țin mai multe sute de ani.“ Auzind asta rămân tăcut. Ceea ce lasă pentru generațiile următoare este mai important decât confortul lor.

Pe plaja albă, la umbra unor copaci din fața unei case, care pare a unor hippie rupți de lume, ne întălnim un bătrân cu pletele și barba albe, fumând din pipă. El este ketua kewan. (Numele lui și alte însemnări din prima parte a turei prin Maluku le-am pierdut în șirul mutărilor dintr-o casă-n alta.) Bătrânul ne zice că el observă natura și le spune celorlați cum să se pregătească, ce fructe să culeagă, ce pește poate fi pescuit… Lângă casa lui există un fel de panou pe care kewan atârnă fructele și legumele care pot fi culese, peștii ce pot fi pescuiți, ouăle ce pot fi luate și păsările ce pot fi prinse. Dacă i se pare că o populație de pești sau păsări este prea mică în anul respectiv, sau că este un an prost pentru anumite fructe, kewan îi avertizează pe ceilalți să nu vâneze / culeagă respectiva specie. Știința kewan-ilor se transmite din generație în generație, la fel ca cea a șamanilor.

Una dintre misiunile importante ale kewan-ului este să urmărească marea. Există o perioadă în an când mareea ridicată care inundă o mică lagună din apropiere de casa lui, aduce o grămadă de pești. Lumea de pe insulă se strănge acolo și timp de două-trei zile adună grămezi de pești și sărbătoresc spiritele mării și ale pământului. (Numele evenimentului și detalii despre ceremonia respectivă le-am pierdut odată cu restul notițelor…)

Învârtindu-ne prin Haruku ajungem din nou prin Rohomoni, satul de musulmani în care debarcasem la venirea din Ambon. Intrăm în casa unuia dintre capii de clan de acolo. Casa veche din lemn are un aer de muzeu parcă. Nu putem face poze înăuntru din cauza buricului din tavan care ne veghează și ne-ar crea probleme (nu mi-era clar dacă nouă sau locatarilor). Ni se dă de-nțeles că nu este bine să facem poze în zona asta a satului, în moscheea veche unde riscam să devenim pietre și în cimitir. Fiindcă Ongki nu este în apele lui între musulmani plecăm repede dintre oamenii și stafiile din Rohomoni, cu gândul de a face cândva o vizită mai lungă pe acolo.

Comunitățile care s-au convertit la Islam păstrează mai bine credințele și ritualurile animiste decât cele convertite la Creștinism. Cei mai nocivi pentru cultura originară sunt protestanții care au o atitudine radicală și condamnă vehement manifestările credințelor animiste. În satele convertite la Islam, cum sunt Rohomoni și Pelau, tradițiile încă se manifestă puternic. Majoritatea șamanilor și vrăjitorilor trăiesc în comunitățile musulmane, iar Ongki și tovărășii lui vorbesc apreciativ despre asta. (Mai nou, învățătorii veniți din rândul Muhammadiah (organizație islamică din Java) promovează un Islam mai radical și „curăță” religia de credințele animiste, depopulează cultura comunităților musulmane de stafii… In multe sate izolate însă Muhamadiah încă nu are impact.)

Probabil cel mai renumit ritual, care tinde chiar să devină obiect turistic, este un dans al războinicilor numit Cakalele, bazat pe o poveste care amestecă istoria clanurilor ce au ajuns pe insulă cu ciocnirile dintre ei și coloniștii olandezi sau portughezi. Pe durata Cakalele participanții se află sub vraja șamanilor care-i face imuni la loviturile de macetă. Indiferent de câte este de ascuțită o macetă, și Ongki ne asigură că macetele pentru Cakalele sunt foarte ascuțite și înzestrate cu puteri magice, pielea unui razboinic nu este străpunsă, trupul lui fiind pentru moment controlat de spirite și apărat de vrăjile puternice ale șamanilor.

Ignorând fantomele și tensiunile dintre comunități, peisajul și viața din Haruku invită la relaxare. Același ritm tihnit ca-n mai toate satele din Indonezia unde oamenii oricând au dispoziție pentru trândăvit și taclale. După-amiezile Ongki și prietenii ne iau la scăldat în căte un ochi de apă rece din pădure. Coacem cartofi în tuburi de bambus, bem sageru (un fel de vin obținut din fermentarea sevei unui palmier) și povestim despre detoate. Seara stăm la foc și continuăm cu sageru și cu povești, mai vine careva cu chitara, sau stăm la o țigară cu cuișoare pe plajă, unde se aud doar valurile și foșnetul cocotierilor și la lumina lunii se văd munții din insula Seram, aflată peste apă..

În Kariu ne despărțim de Ongki și continuăm spre Seram. Meregem întâi în Masohi, capitala Districtului Seramul Central, unde urmează să pregătim tura peste munți.

La „sediul” ketua kewan (stanga) impreuna cu Dan, Iulius si Ongki. Batranul ne arata printre altele distinctiile (in dreapta si stanga lui) ce le-a primit pe la ceva conferinte pe teme de mediu unde fusese invitat.

La „sediul” ketua kewan (stanga) impreuna cu Dan, Iulius si Ongki. Batranul ne arata printre altele distinctiile (in dreapta si stanga lui) ce le-a primit pe la ceva conferinte pe teme de mediu unde fusese invitat.

Masjid kuno (moschea traditionala/veche) din Rohomoni, Haruku. N-am putut face fotografii in interior deoarece stafiile locului ne-ar fi transformat in pietre.

Unul dintre capii de clan din Rohomoni in dreptul casei cu buric. I-am furat o fotografie inainte sa intreb. Apoi am ascultat sfatul localnicilor si am pus frumos aparatul in tratista pentru a nu supara stafiile. Evident nu am putut fotografia in interiorul casei, oamenii au zis clar ca nu se poate si careva ne-a aratat in liniste cu degetul spre buricul din tavan...

Unul dintre capii de clan din Rohomoni in dreptul casei cu buric. I-am furat o fotografie inainte sa intreb. Apoi am ascultat sfatul localnicilor si am pus frumos aparatul in tratista pentru a nu supara stafiile. Evident nu am putut fotografia in interiorul casei, oamenii au zis clar ca nu se poate si careva ne-a aratat in liniste cu degetul spre buricul din tavan…

„Bradul” de craciun arata ca suntem intr-unul dintre satele crestinilor de pe Haruku. In tot Malukul nu cresc barzi si cu siguranta locuitorii de la sate nu au vazut un brad decat poate la televizor, asa ca conul din sticle cu zeama colorata e foarte brad aici.

„Bradul” de craciun arata ca suntem intr-unul dintre satele crestinilor de pe Haruku. In tot Malukul nu cresc barzi si cu siguranta locuitorii de la sate nu au vazut un brad decat poate la televizor, asa ca conul din sticle cu zeama colorata e foarte brad aici.

O enoriasa din Kariu vine la slujba de duminica. Mi-a placut la biserica din Kariu ca toate fetele erau gatite cu mini si pantofi cu toc pentru intalnirea cu Dumnezeu si baietii din sat.

O enoriasa din Kariu vine la slujba de duminica. Mi-a placut la biserica din Kariu ca toate fetele erau gatite cu mini si pantofi cu toc pentru intalnirea cu Dumnezeu si baietii din sat.

Pastorul si asistentii lui ii intampina pe enoriasii ce vin la slujba. La intrarea in bisericile de aici am vazut frecvent inscriptii in engleza, desi nimeni nu pare sa inteleaga engleza.

Pastorul si asistentii lui ii intampina pe enoriasii ce vin la slujba. La intrarea in bisericile de aici am vazut frecvent inscriptii in engleza, desi nimeni nu pare sa inteleaga engleza.

Donnngggg! Butelierul da cu ciocanul in butelie ca sa anunte inceperea slujbei. In Maluku, Papua si Papua Noua Guinee, la bisericile ce le-am vazut prin sate, clopotul e inlocuit cu o butelie.

Donnngggg! Butelierul da cu ciocanul in butelie ca sa anunte inceperea slujbei. In Maluku, Papua si Papua Noua Guinee, la bisericile ce le-am vazut prin sate, clopotul e inlocuit cu o butelie.

Seara la un foc in curtea casei lui Ongki, cu sageru si povesti.

Seara la un foc in curtea casei lui Ongki, cu sageru si povesti.

 

4. Masohi: birouri goale cu funcționari Top

Masohi este un oraș construit recent ca și centru administrativ. Prima dată am ajuns în Masohi în ianuarie 2009. Atunci am remarcat foarte mulți indivizi în uniformă verde care nu erau militari și sedii de instituții guvernamentale în jurul cărora se mișcau cu o lentoare îndelung exersată indivizii în uniformă verde. Unii duceau în mână dosare, alții câte o țigară și alții nimic. Este vorba de PNS (Pegauai Negeri Sivil) adică funcționari civili. În Indonezia bugetarii trebuie să poarte uniformă, de obicei verde, indiferent că este vorba de învățători sau de contabili. În 2009 căutam să obținem un permis/o înregistrare de la Administrația Pădurilor pentru a intra în Parcul Național Manusela. După ce am trecut pe la mai multe instituții de unde am fost trimiși mai departe am ajuns la biroul de administrare a P.N. Manusela, o clădire cu două etaje, unde am găsit vreo 20 de PNS grupați cuminți în fața televizorului. Apariția noastră a produs agitație. După jumătate de oră a apărut șeful biroului, chemat de acasă. După mai multe discuții a înțeles ce vrem de la ei. Ne-a făcut o scrisoare (permisul) și ne-a dat o hartă a parcului, de mărimea unei palme pentru o zonă de 100 / 200km. Am primit și ceva informații despre căile de acces, care aveau să se dovedească greșite. Nici el, nici ceilalți nu știau nici măcar dacă sunt sau nu drumuri de mașină prin parcul pe care-l aveau în administrare. Ne-au spus însă convinși că mai merg turiști pe acolo: cu un an înainte fuseseră 2 nemți.

Masohi este un oraș în care cashflow-ul este asigurat intregral de banii bugetarilor. Bugetarii sunt într-un număr mult supra dimensionat raportat la ceea ce fac. Deobicei în Indonezia când intru în vreun birou dau peste funcționarii care se uită la televizor, se joacă pe calculator, sau pur și simplu stau. În zonele mai izolate mulți nici nu se deranjează să vină la birou. (Guvernul continuă să ridice „in the middle of nowhere” clădiri cu birouri ce urmează umplute cu funcționari. O mare parte dintre aceștia, în special șefii de birouri, sunt veniți din Java care este suprapopulată… Banii provin în primul rând din vânzarea drepturilor de exploatare a resurselor naturale către corporații străine.)

De data aceasta, în ianuarie 2012, am ajuns în Masohi pentru a ne întâlni cu Fauzan, un băiat de la MAPALA, despre care Ongki și alți prieteni din Ambon ne spuseseră că cunoaște bine drumurile peste muntele Binaya.

Fauzan este din Tehoru, un sat din apropiere de poalele munților Binaya. După câteva discuții cu el ne dăm seama că într-adevăr cunoaște potecile care traversează P.N. Manusela și, foarte important aici, știe să explice. Pentru prima dată dau de informații conrete despre interiorul Seramului.

Pe drumul ce duce din Masohi spre Tehoru este satul Nuaulu, al celor din tribul Naulu sau Nuaulu (ambele variante sunt folosite). Fahmi și prietenii lui ne recomandă să mergem întâi acolo, unde, ne zic ei, tradițiile încă vii. Nuaulu însă este un sat la șosea, așa că nu punem mare preț pe ceea ce am putea vedea acolo. Cătunele din pădurea ce acoperă munții, aflate la câteva zile de mers pe jos de la șosea, sunt mai promițătoare, deși Fauzan ne avertizează că misionarii creștini au ajuns deja în majoritatea cătunelor din zona Manusela.

Punctul cel mai colorat și plin de viață din Masohi, de fapt din tot Seramul, este piața mare, de lângă terminalul de autobuze și microbuze. Ne învârtim vreo două zile printre tarabele din piață și ne umplem rucsacii cu: orez, conserve de pește și de vită (cele două tipuri de conserve disponibile în Indonezia), zahăr roșu (zahăr de palmier, de obicei îl iau la munte în loc de ciocolată), biscuiți, unt de arahide, alune, supe instant, bomboane, țigări, tutun și foițe, brichete, baterii, sare, cafea, sucuri instant cu minerale, spirt pentru primus (în pădurea din Seram plouă aproape zilnic, așa că ne asigurăm că vom putea găti), ulei de citronela (un ulei natural bun împotriva țânțarilor), fâșii de cameră de motocicletă (pentru aprins focul), betadină, leucoplast, ceva antibiotice, vitamina C, imodium, sfoară pentru întins tenda de ploaie. Deobicei în Indonezia mi-e dificil să iau mâncare pentru tură, aici lumea neavând obiceiul de a conserva mâncarea. Chestiile obișnuite la noi: mezeluri, brânzeturi, dulcețuri, fructe uscate, cereale instant nu se găsesc aici. Tot în piața din Masohi îmi repar tălpile sandalelor și-mi fac un mâner nou pentru macetă – ambele extrem de importante pentru tura prin pădure.

Serile ne relaxăm la MAPALA, cu stat la foc, gătit împreună, băut sageru, sopi (băutură alcoolică obținută din distilarea sagerului), angur masak (sopi + zeamă de ananas sau nucă de cocos + cuișoare, distlilat încă o dată), cântări la chitară și povești.

Intr-un magazin de ... din jurul pietei din Masohi, cautam spirt pentru primus.

Intr-un magazin de … din jurul pietei din Masohi, cautam spirt pentru primus.

Conserve de peste si vita, biscuiti, supe instant, orez, bomboane, cafea, lapte praf, tutun etc. -  proviziile pentru tura de traversare a Seramului.

Conserve de peste si vita, biscuiti, supe instant, orez, bomboane, cafea, lapte praf, tutun etc. – proviziile pentru tura de traversare a Seramului.

La MAPALA din Masohi. In fiecare seara se aduna lumea la un foc, o bauta si o cantare.

La MAPALA din Masohi. In fiecare seara se aduna lumea la un foc, o bauta si o cantare.

 

5. Seram de la S la N, 9 zile prin junglă Top

După patru zile plecăm din Masohi spre Tehoru împreună cu Fauzan. Tehoru este pe partea opusă a Golfului Teluti față de Munții Binaya și este la căpătul estic al drumului auto de pe coasta sudică a Seramului. De aici urmează să continuăm cu barca până într-unul din satele de la poalele munților de unde vom începe tura de trekking. Tehoru este înconjurat de pădure deasă și are în apropiere izvoare termale păzite de stafii, după cum ne avertizează Fauzan și prietenii lui.

Din păcate spiritele pădurii și regulile parcului național nu pot salva pădurea de companiile forestiere. Înainte să ajungem acolo, elicopterul unei companii chineze sau europene (sătenii din Tehoru nu știu exact) survolase zona de pe marginea golfului unde urma să deschidă o exploatare forestieră, la poalele munților. Administrația locală din Masohi pregătește și ea terenul continuând construcția drumului auto de pe coasta de Sud spre Estul insulei deocamdată accesibil doar cu barca.

Fauzan, care inițial zisese că vine cu noi în tură, în seara de dinaintea plecării ne anunță că nu mai vine. La chemat șefu’ la lucru. Tipic indonezian. Dar ne asigură că traseul este simplu și că ne vom descurca. „Mergeți doar înainte, pe poteca mai clară și în sate mai întrebați lumea”. Avem de străbătut bine peste 100 km prin jungla deasă și puțin umblată, de trecut un lanț muntos de 3000m altitudine, o grămadă de văi și râuri… șapte-nouă zile prin cinci cătune (fără să socotesc satele de la capetele traseului) și n-avem nici măcar o hartă mai de doamne-ajută. Pe cele găsite pe internet și la Administrația P.N.M. sunt trecute doar o parte dintre cătunele din zonă, văile și crestele doar se ghicesc, multe cursuri de apă și detalii de genul trecători, creste secundare, vârfuri nu apar deloc. „Mergeți doar înainte, pe poteca mai clară… ”.

Din Tehoru luăm o barcă spre Hatumete, un sat de pescari aflat pe partea opusă a Golfului Teluti, de unde urmează să căutăm poteca aia mai clară spre primul sat din drumul nostru, Manusela, aflat peste creasta munților, la două zile bune de mers

În timp ce traversăm golful avem în față versantul sudic, acoperit complet de pădure, al creastei Munților Binaya. De la nivelul mării munții de 3000m se ridică brusc, ca un zid ce desparte coasta de Sud de centrul și Nordul insulei. Încrecăm să ghicim valea pe care urmează să urcăm și trecătoarea pe unde ar fi drumul spre cătunele din centrul insulei. Stând în barca aia cu Dan și Iulius mi-aduc aminte de seara din ianuarie 2009, adică cu trei ani în urmă, când am început același traseu împreună cu Fane și Mișa. Trei ani am sperat la momentul ăsta. S-au întâmplat multe de atunci… Apropiindu-ne de Hatumete am tot mai multe flash-uri de amintiri…

În Hatumete îmi dau seama că am uitat să iau baterii pentru GPS. Noroc că găsim la buticul satului, ultimul loc de unde mai putem lua așa ceva. Câțiva localnici se oferă interesați să ne ajute să ajungem în Manusela, adică să ne fie ghizi. Le povestesc plin de mine că am mai fost pe acolo și știu drumul. Dar să ne zică totuși cum ieșim din zona de grădini ca să dăm în poteca spre Manusela… Ne zic. Marchez Hatumete în GPS și plecăm.

Este pe la amiază când lăsăm jos, în spate, satul de pescari, buticul cu detoate, semnalul GSM și plaja confortabilă și-i dăm la deal, printre grădini, cu soarele-n cap. Căldura și atmosfera umedă fără pic de vânt sunt obositoare. Începe să mă mănânce pielea de la nădușeală. Și rucsacii sunt destul de grei. Pe măsură ce ne apropiem de pădure țiuitul cicadelor se aude tot mai strident, în valuri venind din multe părți. Din cauza căldurii, zgomotul insistent al insectelor mă sâcâie. Mai avem vreo opt zile de mers… Sper să ne iasă.

Contiunui să vizualizez tura de acum trei ani, cum arăta poteca, unde ne-am oprit, cam cât am făcut până acolo… Mi-aduc amintec că înainte de a intra în pădure poteca trece pe lângă casa unui naulu.

Traversam golful Teluti. In fata avem creasta Muntilor Binaya pe care urmeaza s-o traversam pin saua din centrul imaginii. Varful Binaya de 3070m nu se vede de aici, este in partea stanga a imaginii, in spatele crestei din prim plan.

Traversam golful Teluti. In fata avem creasta Muntilor Binaya pe care urmeaza s-o traversam pin saua din centrul imaginii. Varful Binaya de 3070m nu se vede de aici, este in partea stanga a imaginii, in spatele crestei din prim plan.

Dan si Iulius isi aranjeaza rucsacii pe plaja pustie din dreptul satului Hatumete. Pescarul ce ne-a traversat golful ne lasa aici, mai departe urmeaza sa o luam pe jos, spre munte. E prima data cand incep un traseu pe munte cu picioarele in mare.

Dan si Iulius isi aranjeaza rucsacii pe plaja pustie din dreptul satului Hatumete. Pescarul ce ne-a traversat golful ne lasa aici, mai departe urmeaza sa o luam pe jos, spre munte. E prima data cand incep un traseu pe munte cu picioarele in mare.

Primul naulu pe care-l intalnim. La vreo ora de Hatumete, inainte de a intra in padure, dam de o casa a celor din tribul Naulu (turbanul rosu e insemnul barbatilor naulu). Aici a fost un catun, Sinahari, din care insa au ramas doar 2 familii, restul au coborat la civilizatie. Il rog sa-mi zica pe unde-i poteca dar nu inteleg nimic din ce-mi explica. Toate reperele pe care mi le da sunt copaci pe care nu-i cunosc si nume ale unor foste catune...

Primul naulu pe care-l intalnim. La vreo ora de Hatumete, inainte de a intra in padure, dam de o casa a celor din tribul Naulu (turbanul rosu e insemnul barbatilor naulu). Aici a fost un catun, Sinahari, din care insa au ramas doar 2 familii, restul au coborat la civilizatie.
Il rog sa-mi zica pe unde-i poteca dar nu inteleg nimic din ce-mi explica. Toate reperele pe care mi le da sunt copaci pe care nu-i cunosc si nume ale unor foste catune…

La o ora de mers din Sinahari intram pe valea ce duce pana-n saua pe unde vom traversa creasta.

La o ora de mers din Sinahari intram pe valea ce duce pana-n saua pe unde vom traversa creasta.

Iulius se incoarda sa faca focul cu lemne umede. In padurea de aici ploua zilinic si totul parca musteste de apa. Dupamasa ajungem la o mica surplomba si punem tabara acolo. In general mergeam 5-6 ore pe zi, dupa pranz cand deobicei se punea ploaia ne opream pe undeva.

Iulius se incoarda sa faca focul cu lemne umede. In padurea de aici ploua zilinic si totul parca musteste de apa. Dupamasa ajungem la o mica surplomba si punem tabara acolo. In general mergeam 5-6 ore pe zi, dupa pranz cand deobicei se punea ploaia ne opream pe undeva.

Poteca tot urca si cobora din si in fundul vaii pentru a ocoli canioanele si cascadele de pe firul ei.

Poteca tot urca si cobora din si in fundul vaii pentru a ocoli canioanele si cascadele de pe firul ei.

De cateori poteca o ia direct prin albie ne racorim in bulboane si ne caznim sa intuim pe unde duce drumul ca sa nu ratam poteca.

De cateori poteca o ia direct prin albie ne racorim in bulboane si ne caznim sa intuim pe unde duce drumul ca sa nu ratam poteca.

Pe unde?

Pe unde?

Timp de doua zile si jumatate mergem prin padurea virgina si extrem de deasa din Seram. Terenul foarte accidentat de pe versantul Sudic o apara de companiile forestiere, si nu sunt nici asezari umane pe partea asta.

Timp de doua zile si jumatate mergem prin padurea virgina si extrem de deasa din Seram. Terenul foarte accidentat de pe versantul Sudic o apara de companiile forestiere, si nu sunt nici asezari umane pe partea asta.

Familia lui Bapak Raja din Manusela gatita pentru slujba de duminica. Am fost neplacut surprinsi sa vedem ca acolo, in mijlocul padurii, la cel putin 3 zile bune de mers pe jos de la un sat cu acces la sosea, misionarii protestanti veniti din Europa au ridicat o biserica din beton si au distrus o cultura.

Familia lui Bapak Raja din Manusela gatita pentru slujba de duminica. Am fost neplacut surprinsi sa vedem ca acolo, in mijlocul padurii, la cel putin 3 zile bune de mers pe jos de la un sat cu acces la sosea, misionarii protestanti veniti din Europa au ridicat o biserica din beton si au distrus o cultura.

Duminica in Manusela majoritatea oamenilor merg la biserica. Sunt impresionat de oamenii astia care au carat in spate mii de saci de ciment si sute de coli de tabla pe un drum de 3-4 zile prin padure pentru a ridica biserica, singura cladire din beton din zona centrala a P.N.Manusela.

Duminica in Manusela majoritatea oamenilor merg la biserica. Sunt impresionat de oamenii astia care au carat in spate mii de saci de ciment si sute de coli de tabla pe un drum de 3-4 zile prin padure pentru a ridica biserica, singura cladire din beton din zona centrala a P.N.Manusela.

Niste copii din Manusela asteapta afara incheierea slujbei.

Niste copii din Manusela asteapta afara incheierea slujbei.

Dimineata in Manusela

Dimineata in Manusela

Copiii lui Bapak Raja din Maraina (un sat invecinat cu Manusela) se pregatesc pentru scoala. In Manusela, cea mai mare asezare din zona centrala a Muntilor Binaya, a fost construita de curand o scoala primara pentru copiii din Manusela si Maraina.

Copiii lui Bapak Raja din Maraina (un sat invecinat cu Manusela) se pregatesc pentru scoala. In Manusela, cea mai mare asezare din zona centrala a Muntilor Binaya, a fost construita de curand o scoala primara pentru copiii din Manusela si Maraina.

Spre scoala. Cam toti copiii din sat merg la scoala. Problema e ca la cele 6 clase (sc primara in Indonezia dureaza 6 ani) predau pe apucate 2-4 persoane din sat. Un invatator tine ore in paralel la mai multe clase. In comunitatile izolate nu exista invatatori, cei de la orase nu vor sa se mute acolo. Astfel, acolo predau sateni ce au aboslvit scoala primara sau generala. Ei sunt incadrati ca si ajutori de invatatori si primesc un salariu simbolic, cam de 15-20 de ori mai mic decat salariul unui invatator.

Spre scoala. Cam toti copiii din sat merg la scoala. Problema e ca la cele 6 clase (sc primara in Indonezia dureaza 6 ani) predau pe apucate 2-4 persoane din sat. Un invatator tine ore in paralel la mai multe clase. In comunitatile izolate nu exista invatatori, cei de la orase nu vor sa se mute acolo. Astfel, acolo predau sateni ce au aboslvit scoala primara sau generala. Ei sunt incadrati ca si ajutori de invatatori si primesc un salariu simbolic, cam de 15-20 de ori mai mic decat salariul unui invatator.

Ceremonia steagului, la scoala din Manusela. In fiecare luni dimineata elevii ridica drapelul national si sambata il coboara.

Ceremonia steagului, la scoala din Manusela. In fiecare luni dimineata elevii ridica drapelul national si sambata il coboara.

Un grup de oameni din Manusela, mai exact majoritatea capilor de familie, se pregatesc sa cultive orez. La pecarea din Manusela suntem martorii unui moment istoric in viata comunitatii. Este pentru prima data cand un sat din zona asta incepe sa faca agricultura in mod organizat. Locuitorii din Manusela si Maraina (un catun invecinat) au primit seminte de orez de la administratia locala a districtului. Pana in prezent mancarea lor de baza este faina ce se obtine din trunchiul palmierului de sago care creste salbatic completata diverse tipuri de cartofi si banane, si vanatul.

Un grup de oameni din Manusela, mai exact majoritatea capilor de familie, se pregatesc sa cultive orez. La pecarea din Manusela suntem martorii unui moment istoric in viata comunitatii. Este pentru prima data cand un sat din zona asta incepe sa faca agricultura in mod organizat. Locuitorii din Manusela si Maraina (un catun invecinat) au primit seminte de orez de la administratia locala a districtului. Pana in prezent mancarea lor de baza este faina ce se obtine din trunchiul palmierului de sago care creste salbatic completata diverse tipuri de cartofi si banane, si vanatul.

In drum spre Maraina, un catun aflat la doar 1 ora de Manusela.

In drum spre Maraina, un catun aflat la doar 1 ora de Manusela.

Sago – palmierul care asigura mancarea si adapostul pentru mii de comunitati din Maluku si Papua. Din trunchiul lui se face faina pe care oamenii din satele izolate de acolo o mananca si de 3 ori pe zi. Casele lor au peretii din cotoarele de frunzelor de sago si acoperisul din frunze de sago.

Sago – palmierul care asigura mancarea si adapostul pentru mii de comunitati din Maluku si Papua. Din trunchiul lui se face faina pe care oamenii din satele izolate de acolo o mananca si de 3 ori pe zi. Casele lor au peretii din cotoarele de frunzelor de sago si acoperisul din frunze de sago.

„Rumegus” de sago – miezul zdrobit al trunchiului palmierului. Rumegusul asta din cosuri urmeaza inmuiat in apa si apoi stors. Zeama obtinuta e incarcata cu o faina care e lasata la decantat si apoi stoarsa si folosita la gatit.

„Rumegus” de sago – miezul zdrobit al trunchiului palmierului. Rumegusul asta din cosuri urmeaza inmuiat in apa si apoi stors. Zeama obtinuta e incarcata cu o faina care e lasata la decantat si apoi stoarsa si folosita la gatit.

Catunul Maraina. In fundal, ascuns de nori, e masivul central din Binaya.

Catunul Maraina. In fundal, ascuns de nori, e masivul central din Binaya.

Un grup de sateni din Maraina ne privesc sfiosi si surprinsi ca ajungem neinsotiti in catunul lor.

Un grup de sateni din Maraina ne privesc sfiosi si surprinsi ca ajungem neinsotiti in catunul lor.

 

Un curs de apa dintre Maraina si Salumena unde ne-am ratacit. Intre sate sunt locuri unde oamenii merg sa „bata sago”. Cand ne explica pe unde e drumul, loclanicii nu prea iau in considerare si potecile spre locurile de „batut sago” care pentru ei sunt evidente.

Un curs de apa dintre Maraina si Salumena unde ne-am ratacit. Intre sate sunt locuri unde oamenii merg sa „bata sago”. Cand ne explica pe unde e drumul, loclanicii nu prea iau in considerare si potecile spre locurile de „batut sago” care pentru ei sunt evidente.

O pauza de bandajat picioarele si sandalele. Cel mai mult in tura prin Seram au avut de suferit picioarele. Clima foarte umeda, noroaiele, pitrele ascutie... le-au pus la incercari grele. In fiecare zi luam cateva pauze pentru reparat picioarele sau sandalele.

O pauza de bandajat picioarele si sandalele. Cel mai mult in tura prin Seram au avut de suferit picioarele. Clima foarte umeda, noroaiele, pitrele ascutie… le-au pus la incercari grele. In fiecare zi luam cateva pauze pentru reparat picioarele sau sandalele.

Pe cursul unuia dintre raurile ce duc spre Salumena. Dupa ce cu o zi inainte ne ratacisem balaurind pe tot felul de poteci, am decis sa mergem tot drumul din Maraina pana in Salumena doar pe crusurile raurilor, notandu-ne confluentele unde trebuia sa schimbam raul. O zi intreaga am leorpait prin apa numarand aflunetii si meandrele. A fost totusi cea mai confortabila zi de tura deoarece am scapat de luptat cu noroaiele interminabile de pe potecile din padure.

Pe cursul unuia dintre raurile ce duc spre Salumena. Dupa ce cu o zi inainte ne ratacisem balaurind pe tot felul de poteci, am decis sa mergem tot drumul din Maraina pana in Salumena doar pe crusurile raurilor, notandu-ne confluentele unde trebuia sa schimbam raul. O zi intreaga am leorpait prin apa numarand aflunetii si meandrele. A fost totusi cea mai confortabila zi de tura deoarece am scapat de luptat cu noroaiele interminabile de pe potecile din padure.

Un mic lac format pe cursul unui rau ne pune in incurcatura. Nu stim cate mai e pana in Salumena, speram insa sa fim pe crusul de apa care trebuie. Cu cat inaintam spre Nord panatele sunt mai domoale, cursurile de apa mai line si mai meandrate, in unele zone formandu-se mici lacuri.

Un mic lac format pe cursul unui rau ne pune in incurcatura. Nu stim cate mai e pana in Salumena, speram insa sa fim pe crusul de apa care trebuie. Cu cat inaintam spre Nord panatele sunt mai domoale, cursurile de apa mai line si mai meandrate, in unele zone formandu-se mici lacuri.

Localnicii din Salumena ne primesc sfiosi. Este catunul cel mai mic si cel mai izolat pe care l-am intalnit. Aici urmele civilizatiei de jos  sunt putine. Infatisarea oamenilor cu parul cret arata ca aici rasa melaneziana (care a populat initial intregul Seram) nu a fost contaminata de populatiile venite ulterior din zona actualei Malaezii si raspandite prin tot arhipelagul Indonezian.

Localnicii din Salumena ne primesc sfiosi. Este catunul cel mai mic si cel mai izolat pe care l-am intalnit. Aici urmele civilizatiei de jos sunt putine. Infatisarea oamenilor cu parul cret arata ca aici rasa melaneziana (care a populat initial intregul Seram) nu a fost contaminata de populatiile venite ulterior din zona actualei Malaezii si raspandite prin tot arhipelagul Indonezian.

Un vanator din Salumena asteapta sa ne luam rucsacii si sa plecam. El ne va arata prima parte din drumul spre Kenike (satul urmator) pana cand vom trece de potecile de sago, de vanatoare si de scurtaturile ce taie meandrele raului. Daca merge la padure, omul si-a luat cu el arcul, sagetile si furca pentru peste. Cand am mai mers cu localnici prin astfel de zone (in Seram si in Papua) am vazut ca nu rateaza nici o ocazie de a prinde ceva de mancare. Cat merg cu ei, ochii lor scaneaza tot timpul locurile pe unde trecem uitandu-se dupa creveti, pesti, serpi, pasari...

Un vanator din Salumena asteapta sa ne luam rucsacii si sa plecam. El ne va arata prima parte din drumul spre Kenike (satul urmator) pana cand vom trece de potecile de sago, de vanatoare si de scurtaturile ce taie meandrele raului. Daca merge la padure, omul si-a luat cu el arcul, sagetile si furca pentru peste. Cand am mai mers cu localnici prin astfel de zone (in Seram si in Papua) am vazut ca nu rateaza nici o ocazie de a prinde ceva de mancare. Cat merg cu ei, ochii lor scaneaza tot timpul locurile pe unde trecem uitandu-se dupa creveti, pesti, serpi, pasari…

Condusi de vanatorul nostru lasam in spate Salumena, de unde am plecat prea repede si unde sunt sigur ca ma voi intorace.

Condusi de vanatorul nostru lasam in spate Salumena, de unde am plecat prea repede si unde sunt sigur ca ma voi intorace.

Locuitorii din Kenike ne intampina curiosi si surprinsi ca trei straini ajung singuri in satul lor. Dupa o zi plina de mers si o ploaie torentiala ce ne-a prins chiar inainte de a da cu ochii de sat, am ajunas in Kenike unde aveam sa stam doua zile la odihna.

Locuitorii din Kenike ne intampina curiosi si surprinsi ca trei straini ajung singuri in satul lor. Dupa o zi plina de mers si o ploaie torentiala ce ne-a prins chiar inainte de a da cu ochii de sat, am ajunas in Kenike unde aveam sa stam doua zile la odihna.

Kenike este al doilea sat ca marime dintre satele din P.N. Manusela. E situat la poalele varfului Binaya, pe partea lui nordica. Majoritatea celor care urca pe Vf. Binaya (adica 2-5 grupuri pe an) trec pe aici si-si iau ghizi si eventual porteri dintre localnici.

Kenike este al doilea sat ca marime dintre satele din P.N. Manusela. E situat la poalele varfului Binaya, pe partea lui nordica. Majoritatea celor care urca pe Vf. Binaya (adica 2-5 grupuri pe an) trec pe aici si-si iau ghizi si eventual porteri dintre localnici.

Tete (apelativul pentru barbatii mai invarsta) ne priveste tacut din casa de vizavi. Pana la urma se va apropia de noi, chemat de gazda noastra la o cafea si o tigara (pe care le adusesem de jos).

Tete (apelativul pentru barbatii mai invarsta) ne priveste tacut din casa de vizavi. Pana la urma se va apropia de noi, chemat de gazda noastra la o cafea si o tigara (pe care le adusesem de jos).

La o cafea si un kretek cu tete si Hendrix - gazda noastra din Kenike care semana cu Jimi Hendrix. Hendrix pare unul dintre cei mai dezghetati si orientati tipi din sat. Casa lui e din scandura – un semn de bunastare – fata de celelalte care au peretii din sago, tinuta arata ca de la oras si pare ca e obisnuit cu valoare banilor. El se ocupa de cei care vin pe aici sa urce pe Vf. Binaya.

La o cafea si un kretek cu tete si Hendrix – gazda noastra din Kenike care semana cu Jimi Hendrix. Hendrix pare unul dintre cei mai dezghetati si orientati tipi din sat. Casa lui e din scandura – un semn de bunastare – fata de celelalte care au peretii din sago, tinuta arata ca de la oras si pare ca e obisnuit cu valoare banilor. El se ocupa de cei care vin pe aici sa urce pe Vf. Binaya.

Hendrix isi admira poza ce i-o facuse Dan. Arcul si sagetile ce le-a scos pentru poza nu le are de fudulie ci chiar le foloseste, la fel ca si ceilalti sateni pentru a vana. Aici carnea se obtine doar prin vanatoare si pescuit.

Hendrix isi admira poza ce i-o facuse Dan. Arcul si sagetile ce le-a scos pentru poza nu le are de fudulie ci chiar le foloseste, la fel ca si ceilalti sateni pentru a vana. Aici carnea se obtine doar prin vanatoare si pescuit.

In timp ce ne impachetam oblonul se deschide si mai multe capete curioase se inghesuie la fereatra. Aici nu exista conceptele de privat si intimitate. Dupa atata vreme in Indonezia suntem obisnuti cu asta.

In timp ce ne impachetam oblonul se deschide si mai multe capete curioase se inghesuie la fereatra. Aici nu exista conceptele de privat si intimitate. Dupa atata vreme in Indonezia suntem obisnuti cu asta.

Podul din bambus din Kenike. Dupa doar o zi aici ne luam din nou rucsacii in spate. Mai sunt 3 zile pana la soseaua din Nordul Seramului, proviziile noastre sunt pe terminate (majoritatea le daduse la schimb gazdelor de prin sate) si timpul destul de limitatat. (Toti aveam de rezolvat cate ceva in Ambon in zilele urmatoare.) Chiar cand am trecut prin Kenike, majoritatea barbatilor erau plecati din sat. Carau de jos, de la sosea, sute de saci de ciment. Guvernul local finanta construirea unui pod din beton in locul celui din bambus. Un pod din beton in mijlocul junglei, la 3 zile distanta de orice acces auto! O alta gaselnita pentru a fenta bani de la buget si pentru a face propaganda despre implicarea guvernului in dezvoltarea comunitatilor izolate. Indonezia 100%.

Podul din bambus din Kenike. Dupa doar o zi aici ne luam din nou rucsacii in spate. Mai sunt 3 zile pana la soseaua din Nordul Seramului, proviziile noastre sunt pe terminate (majoritatea le daduse la schimb gazdelor de prin sate) si timpul destul de limitatat. (Toti aveam de rezolvat cate ceva in Ambon in zilele urmatoare.)
Chiar cand am trecut prin Kenike, majoritatea barbatilor erau plecati din sat. Carau de jos, de la sosea, sute de saci de ciment. Guvernul local finanta construirea unui pod din beton in locul celui din bambus. Un pod din beton in mijlocul junglei, la 3 zile distanta de orice acces auto! O alta gaselnita pentru a fenta bani de la buget si pentru a face propaganda despre implicarea guvernului in dezvoltarea comunitatilor izolate. Indonezia 100%.

Bivuac in Wasa Mata – o confluenta la jumatatea drumului dintre Kenike si Roho (asezarea urmatoare). Hamacurile si tendele de ploaie au facut treaba buna. In padurile astea rareori gasesti locuri ok pentru intins izolirul direct pe jos, iar ploaia torentiala de dupa-amiaza e nelipsita. Pentru dormit, bastinasii isi construiesc o mica platforma din lemn cu acoperis din frunze.

Bivuac in Wasa Mata – o confluenta la jumatatea drumului dintre Kenike si Roho (asezarea urmatoare). Hamacurile si tendele de ploaie au facut treaba buna. In padurile astea rareori gasesti locuri ok pentru intins izolirul direct pe jos, iar ploaia torentiala de dupa-amiaza e nelipsita. Pentru dormit, bastinasii isi construiesc o mica platforma din lemn cu acoperis din frunze.

Poteca dintre Roho si Huaulu, ultimul sat inainte de a da de soseaua din Nordul Seramului. E ultima tura de noroaie. In anumite momente noroaiele ne-au terminat si fizic si psihic si ne-am si umplut de bube pe la picioare din cauza lor.

Poteca dintre Roho si Huaulu, ultimul sat inainte de a da de soseaua din Nordul Seramului. E ultima tura de noroaie. In anumite momente noroaiele ne-au terminat si fizic si psihic si ne-am si umplut de bube pe la picioare din cauza lor.

In Huaulu, la casa invatatorului, suntem luati la un photo-sesssion de familia lui si vecini.

In Huaulu, la casa invatatorului, suntem luati la un photo-sesssion de familia lui si vecini.

Acasa la invatatorul din Huaulu (dreapta imaginii), a carui nevasta tine buticul satului. Da, in Huaulu deja dam de un butic, si ne bucuram de biscuit, kretek si cafea normala. In 3 ani (de cand fusesem prima data in Huaulu) s-a construit un drum de masina pana-n sat, iar cladirea scolii care atunci era o mica baraca din bambus in care se scria cu carbunele pe o scandura, acum e una noua, din beton, cu mai multe clase si cu dotarile obisnuite ale unei scoli. Drumul de masina insa se opreste inainte de intrarea in sat, in dreptul scolii. Si deocamdata pare ca tot acolo se opreste si influenata civilizatiei de jos.

Acasa la invatatorul din Huaulu (dreapta imaginii), a carui nevasta tine buticul satului. Da, in Huaulu deja dam de un butic, si ne bucuram de biscuit, kretek si cafea normala.
In 3 ani (de cand fusesem prima data in Huaulu) s-a construit un drum de masina pana-n sat, iar cladirea scolii care atunci era o mica baraca din bambus in care se scria cu carbunele pe o scandura, acum e una noua, din beton, cu mai multe clase si cu dotarile obisnuite ale unei scoli. Drumul de masina insa se opreste inainte de intrarea in sat, in dreptul scolii. Si deocamdata pare ca tot acolo se opreste si influenata civilizatiei de jos.

Tura de trekking se incheie la Halta Hualu, pe soseaua din Nordul Seramului, la vreo 3km de satul Huaulu. Din halta vom lua un camion pentru a merge mai departe.

Tura de trekking se incheie la Halta Hualu, pe soseaua din Nordul Seramului, la vreo 3km de satul Huaulu. Din halta vom lua un camion pentru a merge mai departe.

Traversarea Seramului am perceput-o parcă în afara timpului. Știam că trecuseră 11 zile pentru că ținusem socoteala cătunelor întâlnite, a mâncării drămuite pe zile de mers și zile de stat prin sate și a pachetelor de țigări și cafea, împărțite și reîmpărțite în porții egale așa ca să avem de dat câte ceva în fiecare casă unde aveam să poposim. Însă în termeni de amintiri și trăiri, a durat la fel de mult ca și tura mea fără dead-line  prin Indonezia. Îmi luase un an și ceva să ajung acolo, timp în care îmi făcusem o grămadă de scenarii… Și am rămas cu amintiri la care continui să mă raportez și acum, după toate celelalte ture în pădurile și pe la triburile din Indonezia și Noua Guinee.

Tura de prospectare a Seramului a fost doar începutul poveștilor cu triburi din Arhipelagul Maluku. Bilanțul turei arăta așa: în zona Manusela găsisem doar două cătune ale celor din Tribul Naulu (sau Alifuru) încă nelovite de biserică sau interesele guvernului, Salumena și Huaulu. Din ambele plecasem cu gândul că aveam să revin pe acolo. Pe lângă cele văzute, plecasem și cu povești și informații (mi-e greu să delimitez informațiile reale de poveștile îmbibate cu fantasmagorii) despre alte triburi din Seram. De la bapak raja din Manusela, aflasem că undeva prin Estul insulei există un trib, Bati, ai cărui oameni pot deveni invizibili și pot zbura, dar la care el nu ne recomanda să mergem, deoarece riscam să dispărem acolo. Evident, am căutat să adun informații despre Bati și în alte sate, adică în Kenike, Roho și Huaulu, dar n-am aflat nimc concret în plus, decât niște sfaturi legate de cum să evit să cad pradă vrăjilor oamenilor Bati. Părerea generală era că oricum nu este bine să merg acolo. Hmmm…

În articolul următor am să vă povestesc despre ce am întâlnit în cătunele celor din Tribul Bati, din Nord-Estul Seramului.

Top

Share if you likeShare on FacebookShare on Google+Pin on PinterestTweet about this on TwitterShare on LinkedIn

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *