Povești cu triburi XIII – La korowai, cu arcuri, manele și misionari

  1. De introducere
  2. Basman
  3. Spre casele din copaci
  4. Yaniruma – Senimburu, Guță
  5. Misiunea, misionarii și limba korowai


1. De introducere

După 23 de zile, de la plecarea din Lombok, am ajuns în Basman, un sat la limita sudică a teritoriului korowailor. De acolo am luat-o la picior, din cătun în cătun, fără să putem stabili un itinerar și-o agendă, de care să ne ținem. Singurul reper a fost viza, care expira în 25 august, în 41 de zile.

Teritoriul korowailor e strâns între râurile meandrate de la sud de Munții Maoke, pe distanțe ce le bați la picior, chiar și desculț, în patru zile. În pădurile de acolo sunt mlaștini cu apă taninoasă, ca ceaiul negru, și din loc în loc se deschid luminișuri, pe teren ferm, în care locuitorii și-au construit case în copaci.

Acolo am ajuns la o confluență între vremuri.
Read more →

Share if you likeShare on FacebookShare on Google+Pin on PinterestTweet about this on TwitterShare on LinkedIn

Povești cu triburi – XI – Vânătoare în pădurea lui Kaitahu Upuan

  1. Tabăra de vânătoare
  2. Două zile de orez cu raci
  3. Cassowary-ul
  4. Cerbul
  5. Legea junglei
  6. Mai departe


1. Tabăra de vânătoare

Tocmai mă așezasem confortabil pe prispă, cu cafeaua și gogoșile…
– Mister, plecăm la pădure?
Buang așteaptă zâmbind răspunsul și-mi dau seama că voi pleca cu el.

Nu mă mai surprinde spontaneitatea. Și nu-l mai întreb cât timp vom sta la pădure. Am să aflu la întoarcere. Până Buang bea o cafea, îmi fac rucsacul. După tura trecută, renunț la hamac, obiectivul tele, GPS și la un rând de haine. Conservele de macarel? Nu. Mă bazez pe ce o să prindă Buang. Iau mai mult tutun pentru el. Verific sculele foto și le bag într-o pungă cu săculeții de silica gel, apoi pun totul într-o pungă mai solidă. Bag și restul lucrurilor în pungi și apoi toate pungile în rucsac. Leg izolirul pe o parte și maceta pe cealaltă. Rucsacul în spate, geanta foto pe umăr, trag o pungă peste ea și-s gata.

Read more →

Share if you likeShare on FacebookShare on Google+Pin on PinterestTweet about this on TwitterShare on LinkedIn

Povești cu triburi -VIII- În pădure, cu vânătorul naulu

  1. Plecarea la pădure
  2. Prima zi în pădure – spre tabără
  3. Prima zi în pădure – la vânătoare
  4. A doua și a treia zi în pădure
  5. A patra zi în pădure și vestea din sat


1. Plecarea la pădure

Din Bula am prins o mașină spre Masohi, cu care am mers până în dreptul haltei Huaulu (articolul anterior). De acolo, am luat-o pe jos, cam 45 de minute până-n satul Huaulu unde m-am dus direct la casa învățătorului, cel la care dormisem în tura de traversare a Seramului. I-am spus că vreau să stau două trei săptămâni în Huaulu, să văd cum trăiește lumea de acolo, să aud poveștile lor și dacă se poate, să merg cu ei la pădure când vânează. Învățătorul, un tip foarte fain, m-a invitat să stau cât vreau în casa lui. Familia lui m-a adoptat pe perioada șederii mele în Hualu. Și a vorbit cu unul dintre vânătorii buni din sat, îl cheamă Buang, să mă ia cu el când merge la pădure.

–  Mister! A venit bapak Buang, e gata să plece la pădure! Mister merge cu el?
Răspund din reflex: Da, stați un pic! Las foile din mână (citeam ceva) si mă ridic forțând să mă conectez la realitate.
O întreb pe ibu (nevasta învățătorului, care-mi strigase de afară; ibu = apleativ pentru femei, în Indonezia, în general, este foarte nepoliticos să le spui celor mai în vârstă pe nume): Ce?
– Bapak Buang așteaptă. Zice că merge cu mister la pădure.
– Cănd?
– Acum.
Da… mă gândesc rapid la tură, la bagaj. O întreb pe ibu:
– Cât timp stăm în pădure?
– Nu ştiu
Read more →

Share if you likeShare on FacebookShare on Google+Pin on PinterestTweet about this on TwitterShare on LinkedIn

Povești cu triburi -VII- Tribul invizibil din Estul Seramului

  1. Email: Oameni care zboară și polițiști
  2. Email:„Oameni care zboară și polițiști” continuă
  3. Înspre Est
  4. O vizită scurtă la oamenii invizibili

1. Email: Oameni care zboară și polițiști

7 februarie 2012, din Bula:

Salut!

Am ajuns insfarsit “unde a zis dracu: Noapte buna!”, adica in Bula, in partea de Est a coastei de Nord a Seramului, aproape de teritoriul tribului Bati.

Prima data am auzit despre Bati in Manusela, de la seful satului si al tribului de acolo. Apoi am tot intrebat despre ei. Peste tot am auzit ca: zboara, au aripi ca liliecii dar cand ajung acasa devin oameni, rapesc oameni prin vraji, mori daca atingi un obiect dupa ce l-au atins ei, satele lor nu se pot vedea daca ei nu vor, adica daca treci prin sat auzi zgomote de oameni si de gaini dar nu vezi nimic… Tuturor le este teama de puterile oamenilor Bati. Unora parca le este teama sa si povesteasca. N-am mai auzit chestii de astea despre nici un trib pana acum, desi prin Indonezia cam toti au in cap povesti cu fantome. Am devenit curios.

Read more →

Share if you likeShare on FacebookShare on Google+Pin on PinterestTweet about this on TwitterShare on LinkedIn

Povești cu triburi -VI- Maluku, traversarea Seramului

  1. Email: Maluku, junglă și misionari
  2. Începutul poveștii
  3. Haruku: războiul tribal și casa cu buric
  4. Masohi: birouri goale cu funcționari
  5. Seram de la S la N, 9 zile prin junglă

1. Email: Maluku, junglă și misionari

26 ianuarie 2012, din Ambon:

Salut!   Care, cum, ce faceti? Pe unde?

Eu in Maluku, in Estul Indoneziei, la caldura mare, cu peste si orez, prin sate unde casele au buric in tavan, bastinasii din tribul Bati zboara ca liliecii (dar noi nu-i putem vedea), pesterile si muntii sunt pazite de stafii, daca vrei sa te pisi in rau trebuie sa-ti anunti tovarasii de drum ca altfel se supara spiritele locului… Evident sunt si orase cu tot ce trebuie, supermarket-uri, universitati, banci ai caror functionari iti pot povesti despre razboaiele actuale dintre triburile lor si vraji care-i pot face invulnerabili la taieturile de maceta… Maluku este deja pe alta planeta, conditia sa ajungi aici este sa vorbesti indoneziana si sa fi relaxat.

Tocmai am terminat o tura foarte faina la munte. Poate suna a cliseu: tura asta a fost o aventura pe care de mult o cautam si care nu cred c-o pot gasi in multe locuri. Si continua.

Acum o saptamana am facut o tura prin Seram (insula din Maluku) pe care o planuiam de acum 3 ani, cand am fost cu Fane si Misa pe o parte din traseul respectiv. Anul asta, cu Iulius si Dan am traversat insula Seram de la Sud la Nord, prin zona Manusela.

Read more →

Share if you likeShare on FacebookShare on Google+Pin on PinterestTweet about this on TwitterShare on LinkedIn

Povești cu triburi -V- Pădurile cu stafii ale dayakilor meratus

  1. În pădurea cu stafii
  2. Despre avioane, cauciuc și triburi
  3. La finalul poveștilor cu dayaki și continuarea

1. În pădurea cu stafii

După ceremonia Aruh din Juhu (articolul anterior) Dayat și Hari s-au întors în Banjarmasin, dar eu am rămas încă vreo două săptămâni în zona Munților Meratus, ca să dau o tură și prin alte cătune ale dayakilor de acolo.

În partea superioară a bazinului râului Alai sunt mai multe cătune, aflate la jumătate de zi de mers între ele și respectiv la una sau două zile de la ”drumul pentru două roți”. (Drumurile se împart în: drumuri mari, drumuri pentru două roți și drumuri de pădure, care pot fi drumuri de sat, sau de vânători.) Pe hărțile ce le-am găsit cu zona aceasta, nu este trecut niciunul dintre cătunele dayakilor  și nici măcar văile și crestele nu sunt plasate exact. În Kyu, un sat de la poalele munților, tocmesc cu un dayak din cătunele de sus să-mi fie ghid.

Împreună cu  Pa’ Rushmi, tatăl prietenului nostru dayak, plec pentru patru zile într-o tură în jurul Halau-Halau Laki și Halau-Halau Bini, cele două vârfuri de unde spiritele veghează întreaga zonă.

Read more →

Share if you likeShare on FacebookShare on Google+Pin on PinterestTweet about this on TwitterShare on LinkedIn

Povești cu triburi -II- Kalimantan, în căutarea dayakilor

  1. Plecarea
  2. MAPALA
  3. Kalsel în ritm local

1. Plecarea

Mai am vreo 12-16 ore de autobuz, închid aerul condiționat de deasupra scaunului ca să nu-mi crape capu’ de frig până dimineața când ajung în Bima și mă pun să-mi mănânc orezul la pachet. Nu știu de ce, în Indonezia confortul în mijloacele de transport se măsoară prin frig. Cu cât e mai înaltă clasa autobuzului cu atâta trebuie să fie mai frig. Pe ruta Lombok – Bima n-am mai găsit loc în bis kelas ekonomi aşa că am luat unul scump, cu frig. Pun și sarungul (un fel de fustă) pe mine și mă uit pe geam. Trec prin multe sate întrerupte de plantații de orez, sunt în Estul Lombokului, e deja magrib (rugăciunea de seară) și văd oameni mergând spre moschei. Conștientizez rutina celor pe lângă care trec și simt că ieșind pentru o vreme din vizuina mea mă bucur de bogăția lumii. Mă gândesc la încotro am plecat…

Vreau să găsesc un „trib primitiv” de dayaki și să petrec o vreme cu ei, undeva prin jungla din Kalimantan. Voi călători cam trei luni pe acolo, nu știu ce voi găsi, unde exact, în cât timp. Am plecat cu autocarul kelas exekutive, ful AC și caut un trib în junglă, pe unii care vânează cu arcul și cu sulița și au credințe animiste.

Read more →

Share if you likeShare on FacebookShare on Google+Pin on PinterestTweet about this on TwitterShare on LinkedIn

Povești cu triburi din Indonezia și Noua Guinee – Introducere

  1. Povestea
  2. 2009 – oamenii din junglă
  3. La triburi

1. Povestea

Demult, pe malul lui Barito (râu din Sudul Kalimantanului) trăiau doi frați, Ayuh și Basiwara cu familiile lor. Ayu, fratele mai mare, era mai leneș. Lui îi plăcea să trăiască liber și fără griji. Basiwara, cel mic, era mai chibzuit, harnic și ambițios. Fiecare avea animale pe care le lăsa să pască libere. Cu vremea au început să se așeze și alți oameni în împrejurimi și de teamă să nu le dispară animalele Basiwara s-a gândit într-o zi să pună garduri pentru ele. Ayuh însă i-a zis că nu vrea să-și țină animalele după garduri și că mai bine pleacă de lângă așezările de jos, pe văile dintre Munții Meratus și-și lasă animalele libere prin pădure. Din Basiwara se trage neamul Banjar, iar din Ayuh dayakii meratus sau dayakii de munte. Casele dayakilor nu au garduri și animalele lor umblă libere. Unii zic că neavând garduri animalele lui Ayuh s-au împrăștiat prin pădure și au devenit animale sălbatice, așa că dayakii sunt vânători. La început, Dumnezeu le-a dat la amândoi câte o carte sfântă. Basiwara a păstrat cartea și a tot citit din ea. Banjar a devenit regat musulman. Ayuh, strămoșul dayakilor meratus, a mâncat cartea de la Dumnezeu și acum urmașii lui comunică cu zeii în pădure și în interiorul lor.  (Legenda tribului Dayak din Munții Meratus, auzită de la oamenii din Juhu (vezi articolul). Dayakii Meratus sunt un trib din Sudul Kalimantanului, trăiesc din agricultură, vânătoare și cules fructe de pădure, sunt seminomazi și păstrează credințele animiste. Regatul musulman Banjar s-a aflat pe teritoriul actualei provincii Kalimantanul de Sud, cu capitala la Banjarmasin)

În septembrie 2010  am plecat în Indonezia cu gândul la mare, la junglă şi la comunităţi tribale care încă trăiesc în şi din pădure. Am plecat pentru zece luni, cu o bursă culturală oferită de guvernul indonezian şi am rămas doi ani acolo, timp în care pe lângă crusurile de indoneziană (obiectul bursei) am căutat să ajung în astfel de comunităţi. Agenda cursrurilor foarte aerisită, cu trei luni de vacanţă la fiecare trei luni de cursuri şi permisul de şedere, pe care l-am extins pentru încă un an odată cu bursa, au fost tot ce am avut nevoie să primesc. Restul era acolo, a trebuit doar să-l descopăr.

Read more →

Share if you likeShare on FacebookShare on Google+Pin on PinterestTweet about this on TwitterShare on LinkedIn

Chile – Bolivia – Chile, din mers

(din tura din noiembrie 2006 – februarie 2007, prin Argentina, Chile și Bolivia)

  1. San Pedro de Atacama
  2. Salar de Uyuni
  3. Sucre, La Paz, Titicaca
  4. Spre casă, Valparaiso
  5. Galeria foto

San Pedro de Atacama

După maratonul pe Ojos del Salado (articolul anterior) am redus ritmul. Dar nu cu mult. Însă am plecat fără obiective de bifat.

Eram in Copiapo, unde ajunsesem cu o seara inainte din tura de pe Ojos. Mai aveam doar o lună până la zborul Santiago – Paris, viza de Bolivia tot pentru o luna, ceva bani pe fundul contului, un pseudo ghid-dicționar de spaniolă de 2 pagini, dictat de Cătă în timp ce așteptam autobusul și câteva pagini copiate din Lonely Planet. Și o grămadă de scenarii despre cum va fi pe lângă Deșertul Atacama și prin Bolivia. După tura pe Aconcagua fusesem tot în goană, nu-mi confruntasem visele nici măcar cu ghidul turistic, le dezvoltasem construind pe ele însele. Era cam rupt de realitate, dar deschis pentru aventură.

Mi-am luat bilet de autobus către San Pedro de Atacama, undeva in Nord, lângă granita cu Bolivia. 25 ore la bus “cama”, adică cu scaune care se întind aproape complet. Locul era la etaj, în față. Am plecat seara, ceea ce a fost grozav că am apucat să dorm o noapte întreagă. Când s-a luminat, m-am trezit undeva… era ca pe lună. Stăteam întins și se derula prin fața picioarelor o panoramă cu Deșertul Atacama, prin parbrizul de 2/2 m.

Read more →

Share if you likeShare on FacebookShare on Google+Pin on PinterestTweet about this on TwitterShare on LinkedIn

Aconcagua și Ojos del Salado

(din tura din noiembrie 2006 – februarie 2007, prin Argentina, Chile și Bolivia)

  1. Aconcagua
  2. Ojos del Salado într-un maraton turistic
  3. Cătă – „Am plecat”
  4. Galeria foto


Aconcagua

Când ne-am făcut planu’ pentru tura de trei luni prin Sudul Americii de Sud – Argentina și Chile – am pus expedițiile pe Aconcagua și Ojos del Salado la mijlocul perioadei respective. Vroiam întâi să ne obișnuim cu zona si să ne aclimatizăm, iar după expediții să ne rămână timp și pentru ceva plimbări mai lejere. Așa că după ce prima lună am fost pe și printre munții din Nordul Patagoniei am ajuns în Mendoza (Argentina) orașul cartier general pentru expedițiile pe Aconcagua. Eram în aceeași echipă: Thea, Cătă și eu.

Au urmat 5-6 zile de cumpărături și organizare: echipament, mâncare, butoaie, saci de expediție, taxă de  parc național, negociat catârii pentru transportul bagajelor… Cel mai mult ne-a luat să găsim saci de rafie pentru îmbrăcat ruxacii ce urmau puși pe catâri și butoaie din plastic, care la magazinele cu echipament pentru expediții costau exagerat de scump. În 21 decembrie am plecat cu: 3 ruxaci de 75-80L, 3 ruxaci de 30-40L, 2 saci de 120L și 2 butoaie de 100L, toate pline, la autogara. Și chiar ne-am suit cu toate în autobusul public, după ce am negociat o extra taxă pentru bagaje, până în Puente del Inca. Din principiu am ocolit ofertele “profesionale” ale companiilor ce organizează expediții, care ne-ar fi luat elegant de acasă, în cadrul pachetului complet de “lifetime adventure”.

Read more →

Share if you likeShare on FacebookShare on Google+Pin on PinterestTweet about this on TwitterShare on LinkedIn

Patagonia, asado, vino tinto și vulcani

(din tura din noiembrie 2006 – februarie 2007, prin Argentina, Chile și Bolivia)

  1. Intro – Budapesta – Santiago
  2. Vulcani și asado
  3. Tara Lacurilor, parilla, vino tinto și fabrici de ciocolată
  4. Cerro Tronador
  5. Galeria foto


Intro – Budapesta – Santiago

Mi se făcuse iar de o expediție în munți înalți. Să văd alte locuri, să umblu pe ghețari, să întâlnesc alți oameni, să mănânc alte mâncăruri, să aud altă limbă, să schimb trenuri și autobuze, să mă uit pe alte hărți. America de Sud era un loc spre care ținteam de ceva vreme, un loc care-mi suna mai exotic decât Himalaya si Tibetul cele aspre si înghețate. Anzii Cordilieri, Patagonia, Aconcagua, Å¢ara de foc, Altiplano… În tablou mai intrau gaucho, lame, deșerturi pietroase, trenuri cu aburi, păduri dese și turnuri țuguiate de stâncă cu zăpadă în vârf și la bază.

Vorbesc cu Cătă – care plecase în 2003 în Peru pentru două luni și rămăsese ‘în zonă’, prin America de Sud, un an jumătate. Avea să fie ghidul turei. Discuția se întâmpla prin vara din 2006, pentru sezonul de iarnă. Nu ne-a luat mult să stabilim Aconcagua,  Ojos del Salado și niște munți din  Nordul Patagoniei ca obiective alpine, pentru că iarna (noastră) e sezonul bun (vara lor) pentru ascensiuni .

Read more →

Share if you likeShare on FacebookShare on Google+Pin on PinterestTweet about this on TwitterShare on LinkedIn

În Maroc

  1. intro – Casablanca și Marrakesh
  2. Ait Benhaddou, Todra, Erg Chebbi
  3. tură în timp – Fes și Meknes
  4. Orașul Albastru și Orasul Pictat
  5. în oaze
  6. note din Maroc
  7. galeria foto


intro – Casablanca și Marrakesh Top

Mă lipisem de un voucer de 750 EUR în servicii turistice, pe care dădusem doar 200 EUR. Rezonabil. Aveam o lună la dispoziție să aleg ce fac cu el. Ce să fac cu el?

Inutil să mă gândesc la ce aș face și unde aș putea merge. Prea multe variante față de limitele financiare ale voucerului și cele psihologice ale situației mele economice. Urmau să vină de la sine.

Era prin noiembrie 2005. Vroiam să plec undeva cu Raluca, prietena mea. Vroiam să mă plimb cu ea prin altă lume. Si să fac poze. Mai punem ceva mărunțiș peste vaucer-ul ăla și luăm două bilete pentru Maroc, pentru jumatea lui ianuarie, când e off-season.

Read more →

Share if you likeShare on FacebookShare on Google+Pin on PinterestTweet about this on TwitterShare on LinkedIn

O idee despre India și alt mod de viață

  1. Varanasi + trăiri din si după călătorie
  2. Agra – Delhi – Jaipur
  3. note din India
  4. galeria foto


Varanasi + trăiri din si după călătorie

După vreo opt ore de călătorit pe capota autobuzului, din Pokhara (Nepal) am ajuns lângă granița cu India. Pentru ultimii kilometri am luat o ricșă, din grămada de ricșari ce au asaltat autobusul și apoi, pe jos, am trecut pe sub “Welcome to India”. Nici urmă de oficiali, sau neoficiali, care să pară că ar supraveghea traficul continuu de pietoni, căruțe, camioane, ricșe, câini și mașini. Dar știam că suntem deja în India și că trebuie să căutăm, printre clădiri și tarabe, biroul de imigrări pentru a ne ștampila pașapoartele. Altfel am fi avut probleme la plecarea de pe aeroportul din Delhi.

Read more →

Share if you likeShare on FacebookShare on Google+Pin on PinterestTweet about this on TwitterShare on LinkedIn

În Tibet – în drum spre Shishapangma

Povestea expediției ce am organizat-o in primăvara 2005, cu Cătălin Morariu și Crsitian Tecu, pe Shishapangma – un munte de peste 8.000m, din Tibet.

  1. Spre Tibet și pregătirea expediției
  2. Puțin prin Tibet
  3. Expediția alpină pe Shishapangma
  4. Înapoi în Tibet
  5. La final (părerea mea)
  6. galeria foto

Spre Tibet și pregătirea expediției

Din Kathmandu, după aproape 2 săptămâni de pregătire logistică, am pornit în sfârșit spre Tibet. Autobusul ne-a lăsat în Kodari, la granița dintre Nepal și China, unde forfotea de lume. Majoritatea localnici, toți umblau cu sarsanale în spinare pe lângă mașinile (împopoțonate cu tot felul de zorzoane) ce formau o coadă lungă printre clădirile de pe marginea drumului neasfaltat. Mașinile nu erau lăsate să treacă frontiera și astfel oamenii și mărfurile treceau pe jos. Situația părea profitabilă pentru amărăștenii ce lucrau ca porteri, cărând cu spatele mărfuri dintr-o parte într-alta pe Podul Prieteniei care leagă Nepalul de Regiunea Autonoma Tibet (R.P. Chineza). Am trecut și noi, cu sarsanalele noastre în spate, prin poarta ce marca ieșirea din Nepal și apoi, pe Podul Prieteniei supravegheat de militari și închis cu garduri cu țepi și sârma ghimpată. După ce ni s-au vizat pașapoartele și ni s-a luat temperatura (pt. a se asigura că nu aducem boli infecțioase poporului chinez) am intrat în China.

Read more →

Share if you likeShare on FacebookShare on Google+Pin on PinterestTweet about this on TwitterShare on LinkedIn

Nepal – Kathmandu și trekking în Langtang

  1. Kathmandu
  2. trekking in Langtang
  3. note din Nepal
  4. galeria foto

Kathmandu

Kathmandu a fost primul oraș ‘altfel’ pe care l-am văzut. (până în 2005 umblasem doar puțin prin Europa de Vest și Sud-Vestul Rusiei.) Prima impresie: claxoane stridente, motociclete gălăgioase, forfoteală, ricșe, case înghesuite și majoritatea neterminate – în opinia mea – panouri cu reclame, multe, unele peste altele, cu orice. În zona veche, străzi înguste, înghesuială și mai mare, temple și altare la orice colt de stradă, valuri de muzică nepaleză după cum treceam pe lângă tarabele colorate, totul cuprins în arome necunoscute mie.

În afară de forfoteală și claxoane, ce mă loveau de la un metru de după colțul străzii, am simțit cel mai pregnant aromele de peste tot. Gălăgia și înghesuiala ‘asiatică’ le mai văzusem și la televizor și live, în piața Aurora – o piață din Timișoara, ce se revărsa pe câteva străzi, unde țiganii vindeau haine second hand și bișnițarii marfă de la turci și gunoaie din Germania. Însă mirosurile de condimente amestecate, bețișoare aromate, jeg și fum de motociclete și lumânări erau ceva nou, ce se completa firesc cu căldura umedă, forfoteala de pe străzile înguste, clădirile vechi și mulțimea de temple vii.

Read more →

Share if you likeShare on FacebookShare on Google+Pin on PinterestTweet about this on TwitterShare on LinkedIn