Povești cu triburi XIII – La korowai, cu arcuri, manele și misionari

  1. De introducere
  2. Basman
  3. Spre casele din copaci
  4. Yaniruma – Senimburu, Guță
  5. Misiunea, misionarii și limba korowai


1. De introducere

După 23 de zile, de la plecarea din Lombok, am ajuns în Basman, un sat la limita sudică a teritoriului korowailor. De acolo am luat-o la picior, din cătun în cătun, fără să putem stabili un itinerar și-o agendă, de care să ne ținem. Singurul reper a fost viza, care expira în 25 august, în 41 de zile.

Teritoriul korowailor e strâns între râurile meandrate de la sud de Munții Maoke, pe distanțe ce le bați la picior, chiar și desculț, în patru zile. În pădurile de acolo sunt mlaștini cu apă taninoasă, ca ceaiul negru, și din loc în loc se deschid luminișuri, pe teren ferm, în care locuitorii și-au construit case în copaci.

Acolo am ajuns la o confluență între vremuri.
Read more →

Share if you likeShare on FacebookShare on Google+Pin on PinterestTweet about this on TwitterShare on LinkedIn

Povești cu triburi –XII– Spre Papua, spre korowai

  1. Pregătirea
  2. PELNI spre Papua
  3. Orașul Agats pe teritoriul Tribului Asmat
  4. Hitchhike pe bărci
  5. Pe la Tribul Citak – injil masuk


1. Pregătirea

„De ce vrei să mergi în Papua? Papuașii sunt brutali. Sunt primitivi, nu știu de Dumnezeu și nici de Guvern.”
„Vrei să te împuște acolo?” Musanif începe să râdă.

Mai, 2012. Eram în biroul lui Muhhibah, la Rectoratul Universității Mataram. El și Musanif, responsabilii cu studenții străini, mă chestionau despre plecarea în Papua. Mie îmi trebuia o hârtie de la universitate, ca să obțin o hârtie de la poliție. În Papua, străinilor li se cere o foaie de drum ștampilată de poliția centrală, din Jakarta. Și după Seram, când pentru foaia aia m-am blocat două zile într-o secție de poliție de la capătul lumii (vezi povestea), suspectat că-s activist, mă mobilizasem să fiu în regulă.

Read more →

Share if you likeShare on FacebookShare on Google+Pin on PinterestTweet about this on TwitterShare on LinkedIn

Povești cu triburi – XI – Vânătoare în pădurea lui Kaitahu Upuan

  1. Tabăra de vânătoare
  2. Două zile de orez cu raci
  3. Cassowary-ul
  4. Cerbul
  5. Legea junglei
  6. Mai departe


1. Tabăra de vânătoare

Tocmai mă așezasem confortabil pe prispă, cu cafeaua și gogoșile…
– Mister, plecăm la pădure?
Buang așteaptă zâmbind răspunsul și-mi dau seama că voi pleca cu el.

Nu mă mai surprinde spontaneitatea. Și nu-l mai întreb cât timp vom sta la pădure. Am să aflu la întoarcere. Până Buang bea o cafea, îmi fac rucsacul. După tura trecută, renunț la hamac, obiectivul tele, GPS și la un rând de haine. Conservele de macarel? Nu. Mă bazez pe ce o să prindă Buang. Iau mai mult tutun pentru el. Verific sculele foto și le bag într-o pungă cu săculeții de silica gel, apoi pun totul într-o pungă mai solidă. Bag și restul lucrurilor în pungi și apoi toate pungile în rucsac. Leg izolirul pe o parte și maceta pe cealaltă. Rucsacul în spate, geanta foto pe umăr, trag o pungă peste ea și-s gata.

Read more →

Share if you likeShare on FacebookShare on Google+Pin on PinterestTweet about this on TwitterShare on LinkedIn

Povești cu triburi – X – Strămoșul Pământ și tabuuri naulu

  1. În Huaulu
  2. Kaitahu upuan – strămoșul locului


1. În Huaulu

Ies pe prispă și-mi pun cafeaua lângă găleata cu gogoși. Trag un scaun și mă așez confortabil. De pe prispa casei învățătorului se vede tot satul. Este dimineața, copiii coboară spre școală, vecinii de vizavi pleacă la grădină, niște femei se duc cu ligheanele cu rufe spre râu…
„- Mister, dacă stai afară, poți să dai pâine când vine cineva? O mie bucata. Ibu este la bucătărie.” Îmi strigă ibu, din spate. Ibu (nevasta învățătorului) face mereu gogoși, sau chifle umplute cu zahăr de palmier pe care le vinde dimineața, de obicei copiilor care coboară la școală. (“Pâine” este denumirea generică pentru ceea ce este din aluat crescut).
Peste zi, în sat, se lasă liniștea. Majoritatea sunt plecați, fie la pădure fie cu alte treburi, iar cei rămași stau în casă, feriți de soarele foarte puternic aici. Și eu rămân acum în sat. Trândăvesc, cu o cafea, o gogoașă și un kertek. Îmi notez în jurnal câte ceva din ultimele zile, revăd pozele făcute și mai șterg dintre ele…

Din când în când, în călătoria mea aventuroasă, dau peste câte un loc în care știu ceea ce urmează mâine (fără presiunea agendei) și unde mă simt bine alături de gazdele mele. Îmi formez tabieturi, mă relaxez și-mi adun gândurile. Huaulu este așa un loc.

Read more →

Share if you likeShare on FacebookShare on Google+Pin on PinterestTweet about this on TwitterShare on LinkedIn

Povești cu triburi – IX – 24h interculturale

Povestea călătoriei de la Bula (din zona tribului Bati) la Huaulu (o așezare a tribului Naulu). 24 de ore, între lumi diferite, prin no man’s land

  1. La bordel
  2. În mașină
  3. Despre tribul vecin
  4. La o ceremonie tribală
  5. Epilog


1. La bordel

Îi explic, cred că pentru a treia oară, șoferului unde vreau să cobor: „După Wakai, trecem de Rumah Sokat și, undeva între două sate, se face un drum larg, construit recent, de pământ. E, pe stânga, cum mergem noi. Tot acolo, pe dreapta, este o gheretă, ca o stație de autobuz, pe care scrie mare: Halte Huaulu.” Șoferul se contrazice cu ajutorul lui, nu le este clar unde-i locul ăla, deși parcurg aproape zilnic drumul respectiv, dealtfel singurul drum de mașină de aici. Îi las să discute și mă uit pe geam.

Peisajul este cam monoton. Mai mult pădure, întreruptă uneori de plantații de palmier de ulei. Cum n-am dormit destul în ultimele zile, sper să nu adorm. Să fiu pe fază când ajungem la drumul de Huaulu, să le zic să oprească.

Read more →

Share if you likeShare on FacebookShare on Google+Pin on PinterestTweet about this on TwitterShare on LinkedIn

Povești cu triburi -VIII- În pădure, cu vânătorul naulu

  1. Plecarea la pădure
  2. Prima zi în pădure – spre tabără
  3. Prima zi în pădure – la vânătoare
  4. A doua și a treia zi în pădure
  5. A patra zi în pădure și vestea din sat


1. Plecarea la pădure

Din Bula am prins o mașină spre Masohi, cu care am mers până în dreptul haltei Huaulu (articolul anterior). De acolo, am luat-o pe jos, cam 45 de minute până-n satul Huaulu unde m-am dus direct la casa învățătorului, cel la care dormisem în tura de traversare a Seramului. I-am spus că vreau să stau două trei săptămâni în Huaulu, să văd cum trăiește lumea de acolo, să aud poveștile lor și dacă se poate, să merg cu ei la pădure când vânează. Învățătorul, un tip foarte fain, m-a invitat să stau cât vreau în casa lui. Familia lui m-a adoptat pe perioada șederii mele în Hualu. Și a vorbit cu unul dintre vânătorii buni din sat, îl cheamă Buang, să mă ia cu el când merge la pădure.

–  Mister! A venit bapak Buang, e gata să plece la pădure! Mister merge cu el?
Răspund din reflex: Da, stați un pic! Las foile din mână (citeam ceva) si mă ridic forțând să mă conectez la realitate.
O întreb pe ibu (nevasta învățătorului, care-mi strigase de afară; ibu = apleativ pentru femei, în Indonezia, în general, este foarte nepoliticos să le spui celor mai în vârstă pe nume): Ce?
– Bapak Buang așteaptă. Zice că merge cu mister la pădure.
– Cănd?
– Acum.
Da… mă gândesc rapid la tură, la bagaj. O întreb pe ibu:
– Cât timp stăm în pădure?
– Nu ştiu
Read more →

Share if you likeShare on FacebookShare on Google+Pin on PinterestTweet about this on TwitterShare on LinkedIn

Povești cu triburi -VII- Tribul invizibil din Estul Seramului

  1. Email: Oameni care zboară și polițiști
  2. Email:„Oameni care zboară și polițiști” continuă
  3. Înspre Est
  4. O vizită scurtă la oamenii invizibili

1. Email: Oameni care zboară și polițiști

7 februarie 2012, din Bula:

Salut!

Am ajuns insfarsit “unde a zis dracu: Noapte buna!”, adica in Bula, in partea de Est a coastei de Nord a Seramului, aproape de teritoriul tribului Bati.

Prima data am auzit despre Bati in Manusela, de la seful satului si al tribului de acolo. Apoi am tot intrebat despre ei. Peste tot am auzit ca: zboara, au aripi ca liliecii dar cand ajung acasa devin oameni, rapesc oameni prin vraji, mori daca atingi un obiect dupa ce l-au atins ei, satele lor nu se pot vedea daca ei nu vor, adica daca treci prin sat auzi zgomote de oameni si de gaini dar nu vezi nimic… Tuturor le este teama de puterile oamenilor Bati. Unora parca le este teama sa si povesteasca. N-am mai auzit chestii de astea despre nici un trib pana acum, desi prin Indonezia cam toti au in cap povesti cu fantome. Am devenit curios.

Read more →

Share if you likeShare on FacebookShare on Google+Pin on PinterestTweet about this on TwitterShare on LinkedIn

Povești cu triburi -V- Pădurile cu stafii ale dayakilor meratus

  1. În pădurea cu stafii
  2. Despre avioane, cauciuc și triburi
  3. La finalul poveștilor cu dayaki și continuarea

1. În pădurea cu stafii

După ceremonia Aruh din Juhu (articolul anterior) Dayat și Hari s-au întors în Banjarmasin, dar eu am rămas încă vreo două săptămâni în zona Munților Meratus, ca să dau o tură și prin alte cătune ale dayakilor de acolo.

În partea superioară a bazinului râului Alai sunt mai multe cătune, aflate la jumătate de zi de mers între ele și respectiv la una sau două zile de la ”drumul pentru două roți”. (Drumurile se împart în: drumuri mari, drumuri pentru două roți și drumuri de pădure, care pot fi drumuri de sat, sau de vânători.) Pe hărțile ce le-am găsit cu zona aceasta, nu este trecut niciunul dintre cătunele dayakilor  și nici măcar văile și crestele nu sunt plasate exact. În Kyu, un sat de la poalele munților, tocmesc cu un dayak din cătunele de sus să-mi fie ghid.

Împreună cu  Pa’ Rushmi, tatăl prietenului nostru dayak, plec pentru patru zile într-o tură în jurul Halau-Halau Laki și Halau-Halau Bini, cele două vârfuri de unde spiritele veghează întreaga zonă.

Read more →

Share if you likeShare on FacebookShare on Google+Pin on PinterestTweet about this on TwitterShare on LinkedIn

Povești cu triburi -IV- Dayakii de munte

  1. Întâlnirea cu dayakii
  2. Șamani în tricouri electorale

1. Întâlnirea cu dayakii

Indonezienii vorbesc cu respect despre puterea comunităților tribale care-și păstrează tradițiile. Un respect care ține la distanță, care stabilește granițe. Nu e vorba de forța fizica a celorlalți, ci de puterea lor magică, ilmu hitam (știința neagră) care aparține atât unor indivizi cât și teritoriului comunității respective.

Despre dayaki circulă multe poveşti, mai ales referitoare la războiul dintre ei și Tribul Madura de la începutul anilor 2000 când și-au dat în gură cu macetele, și-au tăiat capetele… „Dayakii au simțit că sunt amenințați și au coborât deodată, din munți, din sate de care noi nici nu știm că există…” ”Războinicii dayaki pot deveni invizibili. În timpul luptelor se vedeau doar macetele lor zburând singure prin aer.” “Știm că tu nu crezi, dar am văzut filmări, sunt și pe Youtube” au adăugat pritenii din campus.

După tura prin Halong (articolul anterior) am plecat însfârşit la pădure, împreună cu Dayat și Hari, doi prieteni de la MAPALA din Banjarmasin. Am plecat spre Munții Meratus (în Sudul insulei Borneo), unde în bazinul Râului Alai spre cătunele dayakilor meratus sau dayakilor bukit (bukit = munte/deal) un sub-grup al Tribului Dayak din Borneo.

Read more →

Share if you likeShare on FacebookShare on Google+Pin on PinterestTweet about this on TwitterShare on LinkedIn

Povești cu triburi -III- Dayakii Halong, șamanii funcționari publici

  1. Superman vs Batman (despre contextul cultural din Indonezia)
  2. Șamani, ritualuri și pariuri
  3. Epilog


1. Superman vs Batman (despre contextul cultural din Indonezia)

Din Banjarmasin (articolul anterior) plec împreună cu Dayat, câțiva prieteni localnici și profesorul lor de istorie spre Halong , un sat de dayaki, unde are loc o ceremonie pentru serbarea recoltării orezului. Deși comunitatea din Halong trăiește într-o zona dezvoltată (șosele, școli etc) credința animistă de la baza tradițiilor încă determină viața comunității și este exprimată deschis. Astfel de comunități sunt tot mai rare în Indonezia. Pe lângă evoluția social-economică există o presiune puternică, autorizată, a religiilor “bune” față de cele “greșite”, care lasă „în urmă” credințele băștinașilor și tradițiile legate de ele. Superman vs Batman. Care este mai adevărat?  Ministerul religiilor decide.

În Indonezia fiecare cetățean trebuie să urmeze una dintre cele șase religii autorizate de stat. (Islam, Hinduism, Catolicism, Protestantism, Budism și Confucianism). Şi fiecare religie are voie să aibă un singur Dumnezeu. În cazul că sunt mai mulți zei importanți, cum e în Hinduism, trebuie decis care-i cel mai important/puternic și pus în funcție. Asta deoarece în Coran scrie clar că există un singur Dumnezeu, iar Indonezia este o țară majoritar islamică (aproximativ 80%). Read more →

Share if you likeShare on FacebookShare on Google+Pin on PinterestTweet about this on TwitterShare on LinkedIn

Povești cu triburi din Indonezia și Noua Guinee – Introducere

  1. Povestea
  2. 2009 – oamenii din junglă
  3. La triburi

1. Povestea

Demult, pe malul lui Barito (râu din Sudul Kalimantanului) trăiau doi frați, Ayuh și Basiwara cu familiile lor. Ayu, fratele mai mare, era mai leneș. Lui îi plăcea să trăiască liber și fără griji. Basiwara, cel mic, era mai chibzuit, harnic și ambițios. Fiecare avea animale pe care le lăsa să pască libere. Cu vremea au început să se așeze și alți oameni în împrejurimi și de teamă să nu le dispară animalele Basiwara s-a gândit într-o zi să pună garduri pentru ele. Ayuh însă i-a zis că nu vrea să-și țină animalele după garduri și că mai bine pleacă de lângă așezările de jos, pe văile dintre Munții Meratus și-și lasă animalele libere prin pădure. Din Basiwara se trage neamul Banjar, iar din Ayuh dayakii meratus sau dayakii de munte. Casele dayakilor nu au garduri și animalele lor umblă libere. Unii zic că neavând garduri animalele lui Ayuh s-au împrăștiat prin pădure și au devenit animale sălbatice, așa că dayakii sunt vânători. La început, Dumnezeu le-a dat la amândoi câte o carte sfântă. Basiwara a păstrat cartea și a tot citit din ea. Banjar a devenit regat musulman. Ayuh, strămoșul dayakilor meratus, a mâncat cartea de la Dumnezeu și acum urmașii lui comunică cu zeii în pădure și în interiorul lor.  (Legenda tribului Dayak din Munții Meratus, auzită de la oamenii din Juhu (vezi articolul). Dayakii Meratus sunt un trib din Sudul Kalimantanului, trăiesc din agricultură, vânătoare și cules fructe de pădure, sunt seminomazi și păstrează credințele animiste. Regatul musulman Banjar s-a aflat pe teritoriul actualei provincii Kalimantanul de Sud, cu capitala la Banjarmasin)

În septembrie 2010  am plecat în Indonezia cu gândul la mare, la junglă şi la comunităţi tribale care încă trăiesc în şi din pădure. Am plecat pentru zece luni, cu o bursă culturală oferită de guvernul indonezian şi am rămas doi ani acolo, timp în care pe lângă crusurile de indoneziană (obiectul bursei) am căutat să ajung în astfel de comunităţi. Agenda cursrurilor foarte aerisită, cu trei luni de vacanţă la fiecare trei luni de cursuri şi permisul de şedere, pe care l-am extins pentru încă un an odată cu bursa, au fost tot ce am avut nevoie să primesc. Restul era acolo, a trebuit doar să-l descopăr.

Read more →

Share if you likeShare on FacebookShare on Google+Pin on PinterestTweet about this on TwitterShare on LinkedIn