Intro – Budapesta – Santiago
Vulcani și asado
Tara Lacurilor, parrilla, vino tinto și fabrici de ciocolată
Cerro Tronador
Galeria foto

Intro – Budapesta – Santiago

Mi se făcuse iar de o expediție în munți înalți. Să văd alte locuri, să umblu pe munti, să întâlnesc alți oameni, să mănânc alte mâncăruri, să aud altă limbă, să schimb trenuri și autobuse, să mă uit pe alte hărți. America de Sud era un loc spre care ținteam de ceva vreme, un loc care-mi suna mai exotic decât Himalaya si Tibetul cele aspre si înghețate. Anzii Cordilieri, Patagonia, Aconcagua, Å¢ara de foc, Altiplano… În tablou mai intrau gaucho, lame, deșerturi pietroase, trenuri cu aburi, păduri dese și turnuri țuguiate de stâncă cu zăpadă în vârf și la bază.

Vorbesc cu Cătă – care plecase în 2003 în Peru pentru 2 luni și rămăsese ‘în zonă’, prin America de Sud, 1 an jumătate. Avea să fie ghidu’ turei. Discuția se întâmpla prin vara din 2006 și viza sezonul de iarnă. Nu ne-a luat mult să stabilim Aconcagua,  Ojos del Salado și ceva munți de prin Nordul Patagoniei ca obiective alpine, pentru că iarna (noastră) e sezonul bun (vara lor) pentru ascensiuni în zonele respective.

Vulcanul Lanin (3747m) si padurea de araucaria, intre Chile si Argentina, la Nord de Tara Lacurilor

Vreo 2 luni de căutat pe net vârfuri, trasee, căi de acces, bilete de avion, prețuri actualizate și poze cu cum arată acolo. Rezultatul: aveam să zburăm după jumatea lui noiembrie în Chile, să dăm o tură prin nordul Patagoniei, apoi să trecem în Argentina pentru Aconcagua și din nou în Chile, în Nord, pentru Ojos del Salado. După astea mai vroiam să stăm câteva zile în Buenos Aires și să facem o tură în junglă sau în Atacama. Åži poate Peru sau Bolivia? Dar Brazilia? Sau poate să stăm mai mult în Patagonia să mergem până în Å¢ara de Foc – Ushuaia? Urma să vedem acolo. În timpul pregătirilor s-a lipit de noi și Tea.

26 noiembrie – ziua plecării. Ne întâlnim toți 3: Tea Vid, Cătălin Morariu și eu, pe Ferihegy cu vreo 40 kg de bagaje fiecare, față de 20 + bagajul de mână permise.

Întâi încălțăm bocancii de plastic și îmbrăcăm o parte dintre țoalele de tură mai grele. Apoi îndesăm în bagajele ‘de mână’ câte 10-12 kg. Eu pregătesc pentru cabină semicorzile, bocancii de schimb și mai nu știu ce. Cântărim bagajele pentru cală. Încă-s prea grele. Mai băgăm în buzunare cărți, acumulatori și alte chestii grele. Pare OK. La check-in eu și Tea trecem, Cătă nu. Are bagajul de cală prea greu. Tariful pentru fiecare kg în plus e 80 EUR! Îi spunem ăluia de la ghișeu că dacă mai scoatem ceva din rucsac și punem pe noi tot ajunge în avion fără suprataxă. Nu, nu se poate. Cătă ia și a treia pereche de pantaloni pe el și bagajul trece. Trecem și noi rânjindu-i scrobitului de la Airfrance. Noi plecăm pentru 3 luni în călătorie. El rămâne acolo, tras în țiplă, cu un zâmbet forțat, ca să repete ca papagalu’ niște proceduri…

Aterizăm în Santiago de Chile unde-s +38Ëš (plecasem de la minus) și ne punem la coada pentru vize. Temperatura, fețele altfel ale personalului de pe aeroport și limba îmi confirmă că am pornit în călătorie. Motivul pentru care am zburat în Santiago e că așa am găsit cele mai ieftine bilete de avion. Altfel ne-am fi dus direct în Argentina, unde totul este mai ieftin decât în Chile.

Santiago de Chile  îmi suna a un fel de capătu’ lumii, de unde însă aveam să plecăm și mai departe. Pentru început, în nordul Patagoniei.

deasupra Anzilor Cordilieri, intre Argentina si Chile

Pentru că munții pe care vrem să mergem sunt pe granița dintre Chile si Argentina, și în zone mai puțin umblate, avem nevoie de ceva permis de acces și de informații – hărți cu ei. Așa că pentru șederea în Santiago am planificat zig-zaguri prin diverse birouri.

Începem cu Dirección de Fronteras y Límites (DIFROL) de la care ar trebui să obținem permisul de urcare pentru Antuco, Sierra Velluda, Lanin și Ojos del Salado. Găsim o adresă de-a lor pe internet. E undeva prin centru. Când ajungem însă acolo, nu mai e acolo . Åži-au mutat sediul. După încă o zi dăm de ei și ne luăm hârtiile. Apoi trecem pe la Instituto Geográfico Militar pentru a vedea de hărți. În Chile și în Argentina există instituția aceasta unde găsești hărți topo. Acolo au cataloage cu indexurile hărților, la diverse scări, ce acoperă toată țara. Hărțile sunt disponibile publicului, inclusiv străinilor. Pot fi comandate și prin internet! Nu sunt ieftine dar sunt de bună calitate.  (Nu știu cum e în prezent la noi, dar atunci, genul acesta de informații cred că încă erau secrete militare.)

În Santiago am simțit prima dată relaxarea sud-americană. Întâi birocrații lenți de pe aeroport și muncitorii care lucrau odihnindu-se la umbră – pe care i-am văzut prin geam cât am stat la coada pentru viză – apoi atmosfera extraordinar de primitoare și de ca acasă de la Casa Roja – hostelul dintr-o casă colonială unde am stat – și vecinii de la mâncătoria de lângă, unde am frecat-o în prima dupăamiază cu un pisco sour (lichior din struguri cu lime și albuș de ou) din partea casei, apoi ținuta și fețele de pe stradă.

Nu mi se pare că-s multe de văzut în Santiago iar distracțiile sunt relativ scumpe. După ce rezolvam cu hârtiile, ne lăsăm actele de prisos la Casa Roja -  urma să revenim aici peste 3 luni, pentru zborul de întoarcere – și plecăm spre Sud.

Casa Roha, Santiago de Chile - in usa Tea si Cata

Santiago, vedere de pe dealul San Cristobal

Santiago, pe dealul San Cristobal - nu mai stiu ce se intampla, dar imi place lumina din poza

Vulcani și asado Top

Prima țintă – ochită pe net – e Sierra Velluda (3585m) un munte cu o creastă ascuțită, aflat lângă Vulcanul Antuco (2979m).

De la ultima intersecție, unde ne lasă autobusul, o luăm pe jos spre poalele vulcanului. Mai fusesem prin semideșerturi, dar aici e altfel. Am impresia că-s în drum spre Lună. Vegetația e tot mai rară, pământul e acoperit de zgură neagră, rocile par proaspete, neșlefuite de vreme, cu fațete lucioase sau foarte rugoase și cu muchii tăioase. Mă aștept să fie calde încă. Cine a fost pe vulcani ce au erupt recent știe…

Orizontul e ocupat de conul vulcanului. Sierra Velluda încă nu se vede. Conform informațiilor ce le avem ar trebui să fie o rută scurtă spre poalele masivului undeva prin Estul vulcanului – de unde venim noi – și una mai lungă, dar mai lejeră și mai bătută, prin Nord – Vestul lui. Referitor la sezonul de urcare, unele surse zic că ar fi ok acum, la începutul lui decembrie (începutul verii), altele că doar peste câteva luni, când se mai retrag ghețarii foarte crevasați în perioada asta.

Că să ne lămurim o să urcăm întâi pe Antuco de unde probabil o să vedem integral cele 2 variante de apropiere și ruta de urcare pe Sierra Velluda.

Seara ne oprim la Refugio-Cabana Antuco, la baza conului vulcanului, de unde urma să dăm a doua zi o tură pe vârf.

in drum spre Volcan Antuco

Volcan Antuco - 2979m

Refugio-Cabana Antuco - ne facem planu' pentru a doua zi

Dimineață ne pornim cu lene la deal, dea-dreptul spre vârful conului. Urcușul e lung, continuu și tot mai abrupt. Spre final scoatem pioleții și căutam un drum printre roci tot mai instabile și limbi de gheață.

După prânz suntem sus. A fost mai obositor decât plimbarea anticipată dar a meritat. De pe marginea căldării aburinde vedem în față Sierra Velluda și în spate Laguna del Laja, un lac cu un albastru metalic, anormal, înconjurat de zgură neagră. În rest, cât se vede cu ochii e un semideșert din care ies creste muntoase albe. Sunt mulțumit.

Nu vedem nici o rută rezonabilă de acces spre Sierra Velluda prin Est, pe scurtătură. Adică va trebui să ocolim vulcanul pe la Sud-Vest. Mai prost e că versantul pe care ar trebui să urcăm e acoperit complet de ghețari foarte crevasați. Schițăm o rută combinând informațiile de pe net cu ceea ce vedem și i-o dăm înapoi la vale, pe o linie mai domoală decât cea pe care am urcat.

Inspre varful vulcanului, in spate se vede Laguna Laja. Culoarea e data de sarurile din apa.

Laguna Laja, de pe Vulcanul Antuco

Tea si Cata aproape de varf. Subestimasem diferenta de nivel si inclinatia pantei si ne cam storsese ritmul de urcare.

Pe marginea craterului Vulcanului Antuco. Bate un vant rece, dar ne incalzim la aburii ce ies din pamantul cald pe alocuri.

Sierra Velluda vazuti de pe Antuco.

la coborare alegem o panta mai lina

Dimineața următoare îndesăm totul înapoi în rucsaci și ne încercăm norocul. Adică ieșim la stop, în fața cabanei, pe un drum care pare că duce niciunde. E un drum neasfaltat, printre munți, ce duce în Argentina prin Paso Pichachén. Până unde începe valea spre Sierra Velluda sunt vreo 20 si ceva de km pe drumu’ ăsta, și rucsacii noștri sunt grei ca dracu. Poate, poate…

Oprește un jeep. Åži încă unul. Câte o față foarte binedispusă iese din fiecare și prin gălăgia motorului și muzica dinăuntru ne cheamă în mașină. Aflăm că sunt din Los Angeles (de Chile) și că merg la o tură de off-road unde se adună mai mulți prieteni din zonă.

la stop

in jurul Vulcanului Antuco e o camapie neagra, de zgura

campul de zgura si Laguna Laja, in drum spre Los Baros

amigos chilenos

Oprim la Refugio militar Los Barros, în gura văii ce vine dinspre Sierra Velluda,  unde trebuie să arătăm permisul de acces în zonă și implicit pentru urcare pe munte. Militarul de acolo, un tip foarte solid și bronzat, pe care prietenul nostru cu jeepu’ – deja suntem amigos – ni-l prezintă ca ‘peligroso‘ ne spune că nu se poate merge pe vale, că sezonul de urcat e doar în toamnă, că acum ghețarii sunt foarte mari și plini de crevase. Hm… sună urât. Nu avem nici mâncare destulă pentru câte zile se pare că va lua tura și nici chef să facem slalom câteva zile printre crevase cu monștrii ăștia de rucsaci. Cedăm invitației confortabile a noilor noștri tovarăși și plecăm mai departe, cu mașinile, spre Paso Pichachén.

Deși nu-s fan al sporturilor cu motor și nici al celor care le practică, îmi plac și atmosfera și tura. Aici în semideșert, pe niște întinderi interminabile, și în general inaccesibile pe jos, mi se pare oricum mult mai rezonabil să te dai cu mașina decât la noi, unde în păduri sau pe pășuni alpine, târtanii cu atv-uri și enduro râmă șanțuri, sperie animalele și fac gălăgie în puținele locuri unde mai poți să te plimbi în relativă sălbăticie.

Tenemos amigos romanos con nosotros! – ne introduce cu portavocea, de pe o mașină, unul dintre amigos. (Nu mai știu cum îi cheamă pe cei 2.) Sunt vreo 40 de persoane adunate acolo, pentru un asado (grătar), cu jeepurile în middle of nowhere. Extraordinar de primitori și de relaxați. Am întâlnit și în alte țări oameni primitori dar nici unde nu am perceput ospitalitatea ca pe ceva natural, exprimată firesc. Ori ceea ce mă face să mă simt bine într-o relație e firescul ei, mai mult decât o ospitalitate excesivă, stânjenitor de atentă. Nici în România n-am întâlnit această ospitalitate firească. Ori e obositor de insistentă, ori e constipată de etichetă, ori e stânjenitoare prin efortul care-l fac gazdele.

Din momentul acela, oriunde am fost prin Chile și Argentina m-am simțit între apropiați.

spre Paso Pichachen

unul dintre amigos are ceva buba la masina

asado

Tenemos amigos romanos con nosotros!

inapoi spre Antuco

in timp ce treceam raul o roata ne-a luat-o inainte, noroc ca n-aveam viteza mare

Sierra Velluda vazuti la inatoarcerea dinspre Paso Pichachen spre Antuco

ajungem inapoi la poalele lui Antuco

pe zgura lui Antuco

regrupare la poalele lui Antuco, la finalul turei de off-road

inapoi spre Los Angeles, in spate e Antuco

Seara facem cunștință cu familiile celor 2 amigos. Sunt vecini, locuiesc pe un fel de stradă privată, cu poartă și paznic, cu vile luxoase și familii numeroase cu 3 generații laolaltă. Servitori, curți pline de plante, umbrare, balansoar… ca-n filme. Văd pentru prima dată o cameră pentru grătare – sala de asado. Un ditamai salonul îmbrăcat în lemn și piele, unde e grătarul – de vreo 1 pe 2 metri. Ulterior, în Argentina, aveam să mă obișnuiesc cu încăperea specială pentru grătar, care e prezentă în majoritatea hostelurilor, pe terasele blocurilor și în casele celor mai cu dare de mână.

Noi, împuțiți după tură și arși de soare, ne bucurăm de răcoritoare și dulciuri și stabilim o întâlnire pentru ziua următoare.

Noaptea încep problemele: ne arsese îngrozitor soarele.  Am beșici care mă ustură pe vârful nasului și ochii umflați. Suntem cam desfigurați. Am ignorat uv-ul de la latitudinea și altitudinea asta combinate cu atmosfera extrem de curată din deșert.

A doua zi, unul din ‘protectorii’ noștri ne dă un prânz în familie și apoi ne scoate la o tură. Mergem la Salto del Laja, niște cascade de pe Rio Laja, râu ce vine din Laguna del Laja.

Rio Laja

Salto Laja

A treia zi plecăm mai departe spre Sud, spre Vulcanul Lanin.

Volcan Nevado Lanin are 3.747m și e situat pe granița Chile – Argentina, la nord de Patagonia, în Å¢ara Lacurilor.

Spre deosebire de zona Antuco – Sierra Velluda unde nu era picior de om, aici sunt cel puțin 2-3 grupuri acum. La postul rangerilor, unde prezentăm permisul de acces pe vulcan – pentru că e pe graniță – ni se verifică și echipamentul pentru munte. E corespunzător. (Mi se pare OK procedura asta.) Totuși avem o problemă: pentru a urca pe munte trebuie să avem și o stație de emisie-recepție vhf, pentru a comunica cu rangerii în cazul că apar probleme, iar noi nu avem stația asta. Adică ‘nu putem’ urca! Mă abțin să am reacții. În SUA sau Europa Centrală m-aș fi așteptat la o asemenea regulă idioată. Aici sunt surprins cu stupoare.

De ce e idioată regula asta? Pentru că pe Lanin o astfel de precauție e exagerată. Deși 3747m poate părea o altitudine mare, muntele ăsta e un trunchi con, ca o găleată de nisip răsturnată, înconjurat de câmpie. Fără văi, creste, brâne suspendate, crevase, torenți, păduri neumblate… E ca un deal foarte înalt. Adică banal d.p.d.v. tehnic, unde numai un idiot se poate pierde. Rangerii ne spun că totuși acum câțiva ani au murit unii acolo. E dreptul oricui să fie idiot – mă gândesc eu. Le explicăm că suntem echipați pt. trasee mult mai tehnice și munți mult mai înalți (avem echipament pentru Aconcagaua și Ojos și pentru cățărat pe gheață) și că știm să folosim echipamentul. Le arătăm și legitimațiile de sportiv de la FRAE (Federația Română de Alpinism și Escaladă). Nu, fără stație nu e voie să urcăm, asta e regula.

În Chile nu prea merge cu șpaga așa că așteptăm o idee… Åži mai e o regulă grea: deși de la post sunt doar 3 h de urcat pe o potecă clară și lejeră până la refugiul unde se campează, nu ai voie să pleci în tură după jumatea zilei!

Apare un grup de drumeți care par mai pantofari. Au venit să urce pe vulcan. Au stație vhf. Rangeru’ ne zice că dacă șeful grupului e de acord să ne ia cu ei putem merge, dar trebuie să stăm pe lângă grup. OK.

Pornim la deal. Peisajul e nemaiîntâlnit pentru mine. La bază e o pădurice de araucaria araucana – o specie de araucaria endemică în Chile și V. Aragentinei. Sunt conifere. Unii copaci trăiesc 2.500 ani! Am citit undeva că e cam cea mai veche specie de copaci de pe Pământ, sunt prezenți de pe vremea dinozaurilor. Printre ei se vede trunchiul de con perfect și alb al vulcanului. Trebuie să arate grozav de sus! Trecem de pădurice și începem să urcăm. Traseul în sine e monoton: zig-zaguri printre bolovani. Dar peisajul e extraordinar. Åži pe deasupra noastră el cóndor vuela.

spre Volcan Lanin

araucaria araucana

Toată tura ia 2 zile jumătate dus-întors de la bază, în ritm lejer. În prima zi urcăm până la refugiul RIM (Regimiento de Infateria de Montaña) aflat la 2450m. Refugiul e cam plin așa că punem cortul lângă. Peste noapte se pune viscolul și ninsoarea. Dimineața continuă. Hai să i-o dăm totuși în sus, că poate se face vreme bună între timp. Eee…, dar stai să vezi!

Tovarășii noștri chilieni sunt echipați regulamentar: cu stație vhf și încălțați care cu teniși, care cu nuș’ce șoșoni!!! E fain însă că au pioleți și chiar și colțari . Dacă-și lasă bașcheții să înghețe bocnă, poate o să stea colțarii pe ei! Fără scuze: Să mă cac în capu’ rangerilor care le-au verificat echipamentul! E clar că ăștia n-au cum să urce. Indiferent de vreme nu ar avea cum să urce și să coboare cu toate degetele la picioare. Nici saci de dormit grozavi nu au și pentru că le-a fost frig peste noapte vor să se întoarcă. Nu ne lasă stația că e de nu știu unde… Să-i fentăm pe rangeri aici pe graniță și în condițiile în care ne mai și lăsasem o parte dintre bagaje jos la ei la post, nu e o soluție. Așa că coborâm.

Refugio RIM, pe Lanin

La vale, de pe Lanin. Cu o zi inainte, pe aici, mergeam relaxati la tricou. La fel de relaxati erau si tovarasii nostri in tenisi - tot cu o zi inainte.

La poalele lui Lanin. Chiar daca mai batea vantul, vremea se facuse OK, asa cum banuiam. Dar degeaba pentru noi. Nu aveam statie vhf!

Am venit de la capătu’ lumii până aici ca să urcăm pe vulcan și acum, din cauza unor proceduri stabilite de niște idioți și aplicate de alții și mai grei depindem de niște șoșonari cu walkie-talkie, și ne întoarcem de la 3-4 h de vârf. Sublim.

În timp ce cobor sunt indignat de sistemul bazat excesiv pe proceduri, care-i validează pe unii ce-și folosesc mintea doar pentru a constata și a urma. Majoritatea de fapt – cel puțin în lumea ‘civilizată’ – se bucură de avantajul apartenenței la un astfel de sistem: nu trebuie să gândească și nici să fie responsabili, decât pentru ‘task-urile‘ mărunte ce le sunt date. Pentru ‘siguranța’ și confortul lor bovin există proceduri înlocuitoare de sinapse. Evident sunt și chestii cu adevărat bune într-un sistem, n-am însă acum chef să mă gândesc la ele. În general, cred că dacă ești dispus să gândești, să înveți și să-ți asumi deciziile, orice sistem rigid de proceduri are darul de a te călca pe nervi și te frustrează.

Îmi aduc aminte de expresia ‘lasă-i că și ei e lume’ și, deși prețuiesc selecția naturală, mă consolez semi-împăcat. Mai avem încă 2 luni și ceva de umblat și mă aștept să întâlnim o grămadă de locuri și chestii extraordinare.

De la poalele lui Lanin luăm autobusul spre Argentina.

Înainte de a trece granița mai prindem o noapte în Chile, în Pucon, la poalele lui Villarica – un vulcan activ care arata ca-n manuale.

Vulcanul Villarica vazut din Pucon

Tara Lacurilor, parrilla, vino tinto și fabrici de ciocolată Top

Deși majoritatea timpului l-am petrecut umblând pe munte, preocupat de turele ce aveam să le facem, mereu pomenesc în povestirile mele de mâncare ca un highlight al turei. Ce să fac? La fel cum remarc o linguriță de condimente puternice într-o oală mare cu mâncare, bunătățile de acolo îmi condimentează amintirile.

Dacă s-ar face un campionat mondial de grătare cred că argentinienii ar câștiga toate probele. Românii poate ar lua un premiu special pentru șmecheria cu discu’ și americanii pentru cât pot să fie de grași. Restul ar fi spectatori.

Primul contact cu argentinienii a fost și primul cu grătarele lor. S-a întâmplat în San Carlos de Bariloche, un oraș-stațiune din Å¢ara Lacurilor, în nordul Patagoniei. Despre turele din zona asta superbă o să scriu după mâncare.

in centrul civic din Bariloche

Bariloche - lacul Nahuel Huapi

Ajungem seara în Bariloche, după o zi pe autobus, în care am străbătut păduri ce păreau nesfârșite și am ocolit lacuri printre munți. Ne cazăm și Cătă ne recomandă să dăm o tură la El Bolice de Alberto – adică cârciuma (o cârciumă cu stele) lui Alberto, un guru în parrilla (grătare). Hălci de vită sau oaie, tăiate felii de 3-4 cm grosime, cu chimichurry (sosuri din verdețuri, ulei de măsline, oțet și multe condimente) și vino tinto seco (vin roșu sec). O porție obișnuită, așa ca pentru cină, are 4-500 grame de carne! Aveam să mă obișnuiesc în Argentina cu porții dintr-astea.

El Bolice de Alberto fiind pentru buzunare mai pline ca ale noastre, sau pentru bugete mai orientate spre burtă, în zilele următoare ne îndestulăm și în alte locuri. Există câte o parrillada (cărnuri, în principal de bovine, gătite la grătar) prin toate cartierele. Sunt echivalentul aprozarelor doar că în loc de verdețuri prepară și vând parrilla, chorizo (un fel de cârnați) și chimichurry. Vinuri bune, zeci de soiuri găsim la orice alimentară. Poftă bună!

Singurul aspect cu care nu mă obișnuiesc aici e ora cinei, care e după 9 seara. Orarul – a orice – începe ‘pe la 9′ adică pe la 9 oamenii încep relaxați lucrul. Durează până ‘pe la 1′ după care urmează pauza de prânz și de pe la 15-16 până pe la 19-20 se lucrează din nou. Așa că mai devreme de 9 seara nu găsești nici o cârciumă sau parrillada care să te servească.

Pe lângă atâta carne – mi se încrețește ceafa numai când mă gândesc – și vin sec, pică bine și altceva. Ciocolată. În centrul Barilocheului sunt 3 fabrici-laboratoare de ciocolată. Fiecare are un magazin de desfacere, de câteva sute de metri pătrați, cu sute de feluri de bomboane de ciocolată cu tot ce-ți poți imagina. Mai sunt și o grămadă de locuri unde se vinde helado casero (înghețată de casă). Am remarcat în mai multe locuri reclame de produse ‘de casă’. Pe lângă înghețată, am reținut și pasta casero, în Argentina fiind mulți imigranți italieni.

Mă uit pe stradă și totuși ăștia umblă singuri și arată chiar sănătoși, deși te-ai aștepta să-i vezi plimbându-și burțile cu căruciorul și arătând ca niște morse fleșcăite, asemeni americanilor.

Bariloche - Lacul Nahuel Huapi

Printre ospățuri facem ture pe munte. Bariloche e la poalele munților și pe malul unui lac imens – Nahuel Huapi – care comunică cu alte lacuri și totul e înconjurat de munți de 2-3000 m cu creste înzăpezite, acoperiți de păduri și tăiați de văi în care sunt alte lacuri. E un paradis pentru cei cărora le plac sporturile montane și natura în general. Ture cu mountain-bike-ul , drumeții de toate felurile, schi, alpinism, escaladă, rafting, călărie, kiteing, caiac, parapantă, parcuri de aventură. Pe lacuri se pot practica aproape toate sporturile nautice. Poate că toate astea explică ținuta fără șorț de grăsime și ceafă creață a locuitorilor. Åži e extraordinar că pe lângă zonele cu facilități turistice există întinderi imense de sălbăticie. Dar chiar și în zonele turistice nu te calci pe bătături cu alții. Åži mai ales n-ai sentimentul de stațiune din Alpi, cu toți constipații aia cu ținută regulamentară pentru ‘outdoor‘ și cu fețe care indiferent de ce se întâmplă au un zâmbet care exprimă o ‘atitudine pozitivă’. Åži totul e semnificativ mai ieftin decât în Chile. Or fi și aici bube, dar nu am dat de ele.

Noi ne dăm cu bicicleta (10 USD / zi închiriatul) pe și printre munți, tocmim și cai pentru o tură, direct la sursă (nu mai știu cu cât, dar mult sub prețul de agenție) și facem o tură mai lungă de trekking, cu care ocazie ne și cățărăm pe gheață. Evident, după fiecare tură ne ghiftuim cu atracțiile din oraș.

tura pe langa Nahuel Huapi

tura pe langa Nahuel Huapi

in jurul lacului Nahuel Huapi

in jurul lacului Nahuel Huapi

in jurul lacului Nahuel Huapi

langa Bariloche

langa Bariloche

langa Bariloche

langa Bariloche

Nahuel Huapi si alte lacuri, langa Bariloche - in Tara Lacurilor

Bariloche e primul loc în care simt că vreau să trăiesc cel puțin câțiva ani. Așa că printre altele mă preocupă și cum aș putea să-mi câștig existența aici. Probabil făcând ceea ce fac și în România, dar mai orientat spre turism decât spre training.

Cerro Tronador Top

Tura mai lungă de trekking am făcut-o pe Cerro Tronador, un munte vulcanic de peste trei mii de metri situat între Argentina și Chile.

Vroiam să facem un circuit. Din Bariloce să luăm o mașină până în Pampa Linda – la poalele muntelui – de unde să urcăm 3-4 zile pe munte după care, să coborâm pe altă parte, prin Paso de las Nubes, până la Lago Frias pe care să-l traversăm cu feribotul. De acolo să luăm autobusul până în Puerto Blest, pe un braț al lacului Nahuel Huapi, de unde cu alt feribot să ne întoarcem la Bariloche.

La postul de rangeri din Pampa Linda aflăm că traseul prin Paso de las Nubes (Trecătoarea Norilor) e închis din cauza zăpezii. De vreme ce suntem pregătiți pentru mers pe ghețar și la o altitudine mai mare, nu ne încurcă zăpada. Problema e însă că netrecând alte persoane (la începutul verii nu e încă sezon bun) nu există nici feribot pe Lago Frias nici autobuz spre Puerto Blest.

Bun, o să i-o dăm în sus pe munte și o să vedem acolo ce altceva vom face. Dar nu putem sta nici pe munte mai mult decât anunțasem. La refugiu nu poți sta mai multe zile de câte ai rezervat decât dacă între timp nu se anunță alții că vor urca. Åži cort nu avem la noi.

Mont Tronador

Deși ne încurcă, regula asta mi se pare absolut pertinentă, chiar binevenită. În sezon vin mulți pe aici și pentru a preveni distrugerea naturii e necesară. Venind din România, unde de dragul câștigului rapid se bagă buldozerul în orice rezervație naturală și se permite construirea și extinderea hidoasă, cu orice preț, a oricărei clădiri care poate fi transformată în spațiu de cazare mi se pare ireal ce văd. E prea normal aici. Pe niște mega întinderi există extrem de puține construcții și accesul la acestea e limitat la capacitatea lor. Campingurile sunt aerisite și integrate în natură. Majoritatea turiștilor stau în Bariloche.

Aici însă se investește în facilități pentru activități în natură. În rezervație, asta nu înseamnă infrastructură de tipul transport pe cablu (astea-s tot pe lângă Bariloche) ci servicii: ture ghidate de trekking, bicicletă, călărie, alpinism, rafting… Cât am umblat prin Bariloche și împrejur deși erau turiști (excepție Tronador unde atunci era pustiu) n-am văzut și n-am auzit nici un ATV sau motor enduro. Precis există dar e clar că predomină alte activități și sunt promovate alte valori.

Îmi dau seama că reprezentările noastre nu-s potrivite realității. Am venit pentru un timp mult prea scurt aici, bazându-ne pe accesul facil în anumite zone. N-am ținut cont că în zonele cu acces facil e nevoie de restricții pentru a proteja mediul. Dacă vrei să explorezi natura pentru tine trebuie să-ți aloci mult timp pentru a merge înafara drumurilor bătute, după planul tău. Deasemenea n-am luat în considerare dimensiunile incomparabil mai mari decât ale zonelor naturale ce au mai rămas prin Europa.

Revin la tura pe Tronador. Denumirea muntelui vine de la sunetul pe care-l face unul dintre ghețari când se rupe pe buza unui perete. E unul dintre munții cu cei mai mulți ghețarii din lume: 8. Din Pampa Linda urcăm la refugiul Clubului Andin Bariloche – Otto Meiling (2050m). Înainte de plecare, Cătă care mai fusese, ne zice că e bine să plecăm cât mai devreme din Pampa Linda, că după ce se încălzește vin muștele – un fel de tăuni – și mușcă ca dracu. Îmi vine să râd. Plecăm în sus după ora amiezii. Aproape de liziera pădurii dau de zăpadă (o luasem înainte) și mă opresc să-mi pun parazăpezile. N-apuc să deschid rucsacul și simt o mușcătură de muscă. Åži încă una. Încerc să-mi pun parazăpezile țopăind să scap de muște dar simt tot mai multe mușcături. Renunț la parazăpezi. Urmează un film cu proști în care eroul principal fuge de un roi de muște cu parazăpezile în mână în timp ce bocancii i se umplu cu zăpadă. Mă opresc după niște sute de metri într-o poiană unde din cauza soarelui puternic muștele nu se bagă. Mă echipez și continui. După ce ies din pădure peisajul e foarte spectaculos.

spre Otto Meiling

spre Otto Meiling

spre Otto Meiling, in stanga se vede Cerro Tronador

in fata refugiului Otto Meiling

Cerro Tronador - varful cel mai inalt, Pico Internacional are 3490m

În refugiu mă lovește – în mod plăcut – muzica, ceva rock experimental / progressive, la o super sonorizare pentru locul acesta. Sunt doar 3 persoane în refugiu: 2 care sunt de serviciu si un ghid montan. Liniștea de afară, izolarea, peisajul spectaculos – prin geamul mare, parțial acoperit de zăpada se văd 2 dintre cele 3 vârfuri ascuțite ale muntelui, în lumina apusului – și faptul că sunt acolo, sunt parcă completate de Noekk – o formație de progressive metal. (La întoarcere, acasă, am dat jos ceva albume cu Noekk dar nu m-au mai impresionat…)

A doua zi vremea arată nasol, nu e de mers pe vârf, așa că ne ducem pe ghețarul din apropiere de refugiu să ne dăm prin crevase. Cătă și Tea n-au mai făcut asta (eu experimentasem cu Å¢ecu și Stelian în Caucaz) și nici amaraje în zăpadă, urcat în prusice… așa că în loc de cățărat pe gheață facem un atelier de coborât / ieșit din crevase. Poate ne va folosi cândva.

Fiind proaspete, crevasele sunt diferite de cele în care coborâsem în Caucaz care erau deschise de multă vreme. În partea superioară e o zăpadă în care semicoarda se înfige adânc și pioleții nu stau, iar buzele sunt surplombate. Practic sunt cornișe de ambele părți. După câteva ieșiri fie în pioleți fie în prusice suntem storși.

Ziua următoare vremea e tot căcăcioasă și căutăm o crevasă mai potrivită pentru cățărat pe gheață. Mai jos, spre piciorul ghețarului, găsim una care arată promițător. Cobor vreo 10m până pe o brână și mă instalez să le fac poze lui Cătă și Tea care urmau să se dea pe gheață. De jos se aude apa care curge pe sub ghețar. Mă mâncă-n fund să cobor. Pun un cui de gheață ca să mă deviez peste un pod de gheață ce pare șubred și nu vreau să-l ating, și cobor. Oau! Gheața e tot mai limpede și pereții au tot felul de septe, arcade și scobituri. E ca o peșteră vie, pereții cârâie și trosnesc continuu. Multe trosnete nu sunt de la crevasa mea ci se propagă prin ghețar. Fundul crevasei e pe la 18 m. Nu-mi vine să stau jos acolo și din cauza arcadei suspendate deasupra mea și pentru că plouă ca naiba din zăpada ce se topește sus. Stau puțin dar intens. Când ies afară sunt ud și vântul îmi cam îngheață hainele, mai puțin mânușile Mammuth care fac toți banii (mulți).

Pentru că vremea se anunță în continuare nașpa, coborâm în Pampa Linda și de acolo ne întoarcem în Bariloche.

la intrarea in crevasa

coborarea spre Pampa Linda

ghetarul care trosneste

După o zi de odihnă și luat rămas bun de la bunătățile locale plecăm spre Mendoza. Acolo aveam să ne organizăm tura pe Aconcagua.

Am trecut prea în viteza prin – aș zice chiar pe lângă – Å¢ara Lacurilor și Patagonia, având ținta fixată pe munții înalți: Aconcagua și Ojos del Salado. Cred că interiorizasem obsesia culturii înconjurătoare pentru rezultate / ținte cât mai înalte. Savurarea turei era cumva condiționată de bifarea vârfurilor cele mai înalte – chiar dacă urcarea lor nu e o performanță în alpinism – mai mult decât explorarea în tihnă a unor locuri sălbatice. Simțeam însă că după atingerea obiectivelor declarate ale turei aveam să aleg relaxat ce voi face mai departe în tura prin America de Sud. Poate urma să revin în Patagonia.

Galeria foto din Picasa
Top

intro – Casablanca și Marrakesh
Ait Benhaddou, Todra, Erg Chebbi
tură în timp – Fes și Meknes
Orașul Albastru și Orasul Pictat
în oaze
note din Maroc
galeria foto

Mă lipisem de un voucer de 750 € în servicii turistice, pe care dădusem vreo 200 €. Rezonabil. Aveam o lună la dispoziție să aleg ce fac cu el. Ce să fac cu el?

Inutil să mă gândesc la ce aș face și unde aș putea merge. Prea multe variante față de limitele financiare ale voucerului și cele psihologice ale situației mele economice. Urmau să vină de la sine.

Era prin noiembrie 2005. Vroiam să plec undeva și cu Raluca. Vroiam să mă plimb prin altă lume… Åži să fac poze.

Așa că mai punem ceva mărunțiș și luăm 2 bilete pentru Maroc, pentru jumatea lui ianuarie, când e off-season.

Uaii! Ture prin deșert, bazaruri cu tot felul de chestii colorate și iar arome puternice, mâncăruri necunoscute gătite la stradă. Îmi lăsa gura apă. Străzi înguste, multe și întortocheate în orașe cu nume din cărți… Muzică arăbească. Altă limbă, alte fețe, femei în haine de-alea negre, cu fața acoperită. Nu cred că bărbații mai poartă turban așa… în mod obișnuit. Sate în oaze…

Iau un Rough Guide cu Maroc. 5-600 de pagini. Prea gros ca să-l citesc acum. Răsfoindu-l intuiesc că pentru mine e un univers în țara asta. O să citesc pe drum.

‘O lună? Ce să faci o lună acolo?’ – ai mei.

Hmm… n-are rost.

În ziua plecării, ne trezim noaptea (am mai zis undeva că la 3 AM pentru mine nu se cheamă dimineață) și luăm trenul spre Budapesta de unde urmează să zburăm spre Frankfurt. E frig ca dracu în Budapesta și după niște cafele fistichii la Café Mozart, ne adăpostim gratis în muzeul de istorie. Foarte fain ce am văzut în muzeu, mi-a rămas în minte atmosfera din sala cu al II-lea Război Mondial. Îl recomand oricui e în trecere, cu timpi ‘morți’, prin Budapesta.

Ne mai dăm o tură cu trenul și între sectoarele aeroportului din Frankfurt și însfârșit decolăm direct spre Casablanca. Eu plecasem pentru 30 zile si Raluca pentru 2 săptămâni în Maroc, cu un itinerariu pe care aveam să-l stabilim din mers. Eu cu vreo patruzeci și cinci de euro și Raluca cu mai mulți. Mă bazam pe ai ei.

intro – Casablanca și Marrakesh Top

Aterizăm în Casablanca pe la miezul nopții. Poate pentru că e târziu și pentru el, nenea cu ștampila îmi pune viza pe coperta interioară a pașaportului. Nu e prima viză altfel. Mai am una de la intrarea în India, trântită pe pag. 3, aia unde poți pune poza însoțitorului. O lume neconstipată de proceduri .

La ieșirea din aeroport, văd palmieri pe cerul senin, dau de căldură și de atmosfera de călătorie. Mă încarc de pofte și mă relaxez. Dar nu de tot pentru că transportul public nu mai funcționează și va trebui să negociem aspru pt. un taxi ieftin. Scoatem un preț rezonabil de la un nene foarte negru și foarte zâmbăreț. Pe drum mi se activează cunoștințele de franceză și vorbim superficialități despre economie și politică, și lucrurile se leagă în timp ce ne apropiem de medina – centrul vechi al orașului. Autostrada devine bulevard, care devine stradă normală, care devine drum pietruit. Ne întortochem pe străduțele înghesuite și pustii la ora aia, din medina. Nu găsim hostelul căutat – Auberges de Jeunesse – cel mai ieftin conform inf. noastre, deci de neînlocuit. Am un feeling pe care-l mai experimentasem în India…

Vedem o casă cu lumină înăuntru și un nene păzind ușa. Oprim. Åžoferul pare că-i cere indicații și nenea o ia la pas după taxi (care merge încet pe aleile înguste). Pare mai învârstă, merge ușor crăcănat si are o bâtă ca o coadă de târnăcop cu el… Într-o piață mai apare un tânăr care intră în vorba cu șoferul și cu omul cu bâta. Taximetristul ne zice că nu știe unde-i hostelul, că ne lasă acolo … și să-i plătim. Nu cât negociasem – uitase de asta – ci cât ceruse inițial. Tupeu maxim! Ne lasă nu se știe unde și ne mai și cere bani în plus! Trec pe turbo franceza mea puțină și înțepenită. A lui merge ca unsă. Åži discuția devine o ceartă ca într-o scenă de teatru enervant de gălăgioasă. Mă enervează și că Raluca nu zice nimic deși a învățat mai multă fr. Când începe să zică mă enervează ce zice. Am impresia că cedează să-i dea căcatului ăsta negru cât cere. Mă bag peste, ieșim din mașina, luăm bagajele din portbagaj și doar apoi plătesc. Suma negociată inițial. Ǎla mai zice ceva dar cu spatele la el și la ceilalți doi lungim pasul, fără țintă dar hotărâți.

Cireașa de pe grămadă: tânărul din piață vine după noi și oprește o mașină de poliție care tocmai trecea. Din gesticulații și tonul vocii bănuiesc că le zice că n-am vrut să plătim taxiul. Polițiștii ne întreabă pe un ton sever unde mergem, ne opresc alt taxi, intermediază discuția cu șoferul și pleacă. De la taxiul 2 – ăla tocmit de polițiști – luam o țeapă și mai mare. Plătim o grămadă de bani pentru câteva sute de metri. N-am nimic cu ei dar – a nu se citi de copiii sub 6 ani fără ajutoru’ părinților – să le fut neamu’!

Trezim cu greu pe cineva la un hostel din zonă și luăm o cameră. După aprox. 48 h dormim ca oamenii. Adică destul.

N-am stat decât două zile jumate în Casablanca, pentru că, în ciuda numelui foarte sonor, nu ni s-a părut că-s multe de văzut acolo. Din medina, incomparabil mai mică decât cea din Fes sau Marrakesh, și cu mărfuri și viață mult mai actualizate decât în celelalte, am reținut boutique-ul Costică și Vasile și pe cel de lângă, care îmbia cu o pancartă în română: ‘Avem haine din piele de cămilă’.

in medina din Casablanca

Am vizitat Moscheea Hassan II, pe malul Atlanticului, singura moschee activă din Maroc în care e permis accesul păgânilor. Cu cele mai înalt minaret din lume (210m), cu niște porți înalte de vreo 10 m din titan (!), cu un tavan care se deschide deasupra sălii în care încap 25.000 de pers., cu o parte din podea făcută din sticla astfel încât credincioșii să se poată ruga deasupra mării și cu imense mozaicuri l-ar fi făcut invidios pe ctitorul Casei Poporului. (În termeni de opulență și costuri-profituri nici Catedrala Neamului nu cred că va fi mai prejos. Din planurile ce le-am văzut – cu 16 lifturi printre altele – va fi o mega destrăbălare voluptoasă a ctitorilor ei pe banii contribuabililor.)

Biletul de intrare costă peste 10 €, prilej să mă bucur din nou de cardul meu fals de student, ‘rezolvat’ în Delhi.

moscheea Hassan II

moscheea Hassan II: zelij - mozaic marocan si porti placate cu titan

hamamul din moscheea Hassan II inconjurat cu zelij

Am mai văzut în Casablanca mașini de poliție marca Logan, sacagii colorat împopoțonați – nu de dragul turiștilor fotografi ci pentru că așa îi observau cei setoși – și am băut café au lait. De aici am luat trenul spre Sud. Åži am încetinit ritmul.

sacagiu

Ne-am oprit în Marrakesh, între șirurile de portocali (cu portocale) de pe peron. Ne-am cazat la un hostel lângă Jamaa El Fna – piața centrală din medina și am ieșit în oraș cu poftă de mâncare și cu aparatul foto.

Marrakesh - numit orasul rosu, pt. ca majoritatea zidurilor sunt rosii. Multe forografii facute in Marrakesh le-am pierdut la transferul pe CD.

Hostelul în care stăm, la fel ca cel din Casablanca (ăla ieftin, ce l-am găsit doar a doua zi) e într-o clădire veche, cu mozaicuri pe toți pereții și cu o mică curte interioară spre care dau ușile camerelor. Unele camere au geam doar spre curtea interioară unde e răcoare tot timpul. Îmi place cum arată și mă simt de-al casei. Personalul e relaxat și fără uniformă și spațiul comun e organizat și folosit în mod firesc, nestandardizat.

În piață și împrejurimi, mi se pare o atmosferă de Kathmandu mai aerisit. Nu la fel de aromat și exotic însă la fel de plin de viață și de turiști.

Traversăm piața printre calești pline cu portocale – cred că e sezonu’ lor – și ne afundăm în mulțimea de gură-cască, vânzători și cumpărători din souq-uri.

Souq – ul e un fel de cartier-piață sau cartier comercial. E un labirint de alei pietonale, de tuneluri cu pereții vii și colorați, din oameni, mărfuri, lumini și arome, printre care se întrevăd porți cu ornamente bogate și clanțe ca de steam-punk cu motive orientale. La intrările dinspre Jamaa El Fna sunt cam mulți turiști înghesuiți printre localnici, și marfa expusă e corespunzătoare. La fel și fețele vânzătorilor. De prețuri nici măcar nu întrebăm. Oricum fiind la începutul călătoriei, și fiind și ultra low-cost nu ne interesează. Până la tarabele cu prăjituri! Ne umplem gurile și o pungă și continuăm. Dăm peste tarabe cu smochine și curmale. Iar ne umplem gurile și o pungă și continuăm.

În souq-uri magazinele sunt în general grupate pe categorii de mărfuri. Urmează tarabele cu măsline. 7-10-12 feluri, clădite nu știu cum, în ligheane, în imense trunchiuri de con. Bineînțeles umplem o pungă și continuăm parcă absorbiți prin galeriile ce se deschid cu tot felul de tentații colorate și aromate.

Uneori, din spatele unei tejghele foarte încărcate dar înguste, ești invitat printr-o poartă înaltă și grea, ale cărei ornamente deabia le ghicești printre mărfurile expuse pe ea, într-o adevărată peșteră a lui Ali Baba, cu obiecte din metale lucitoare pe toți pereții și pe tot tavanul, cu covoare viu colorate, de toate mărimile și obiecte din piele (marochinărie!). De multe ori în spatele magazinelor sunt atelierele unde se produce ceea ce se vinde.

Nu sunt un shopper, chiar resping consumismul, dar atmosfera din souq-ul ăsta m-a “prins”. Nu ca oportunitate de a cheltui – cumpăra. Souq nu înseamnă doar o grămadă de magazine cu o grămadă de mărfuri ci o comunitate de negustori care trăiesc printre mărfurile lor și a căror viață e organizată în jurul ocupației de negustor. Relaționarea cu ei în decorul din Ali Baba care-ți excită simțurile e ceea ce mi-a stârnit imaginația. Am remarcat că toți negustorii – și cei de la tejghea și cei care cumpără – sunt bărbați.

Aleile din souq sunt acoperite cu scânduri, stuf, prelate… Acum îmi dau seama ca practic n-am văzut clădirile la ale căror partere erau magazinele.

ce se vede

magazin cu mirodenii si condimente

souq

babuche - cred ca marocanii au de-a dreptul o obsesie pentru slapii astia

alee din souq

Uneori zidul viu e întrerupt de intrarea într-o moschee sau o madrasa, adică școala religioasă. În moschei noi, păgânii, n-avem voie. Intrăm însă în câteva madrase. E o răcoare și o liniște acolo de parcă te scurgi de relaxare.

Ieșim înapoi în tunelul viu și ne mai dăm pe niște ramnificații ale lui. Mai departe magazinele se răresc și vedem și casele. Lipite una în alta, fiecare altfel, dar în același stil, au porți din lemn, ca silueta unei moschei, albastre, verzi, maro, negre.

Labirintul continuă între clădiri și pe aleile înguste cu piatră cubică din medina. Aspectul unei cetăți medievale îmi amintește de Sighișoara. Dar asta e una vie, nestandardizată pentru turiști, imensă, cu arome de tot felul amestecate, cu sunete de loc locuit, cu bărbați în jilaba și femei acoperite din cap până în picioare. Viața orașului pare ascunsă. Casele au ferestre mici, sunt deobicei lipite între ele, iar unde nu, este un zid – nu un gard – înalt care le unește. Porțile caselor, se deschid rar, spre coridoare întunecoase. Moscheile au porțile deschise dar, în dreptul intrării câte un paravan oprește privirile necredincioșilor. Nu sunt mașini pe străzile astea. Se aud doar oameni, șlapi și eventual muzică.

in medina

batator de usa

in medina

Brutarie in medina - femeile aduc aici zilnic, painea la copt. "Le maitre" - brutaru' - stie fiecare paine a carei familii este.

"Le maitre" in actiune

Ieșim înapoi în piața mare. E seara și zeci și zeci de tarabe aliniate, la care se vinde mâncare au apărut în mijlocul ei. Pe măsură ce-și încheie treburile tot mai mulți marocani amestecați cu turiști se așează la mesele lungi.

mancatorie "de seara" in Jama El Fna - peste zi piata e goala

shashlik cu carne de oaie

Călătoria continuă cu burta plină. Din loc în loc, în piață sunt oameni adunați în jurul unei lumini. Ne băgăm și noi nasu’ printre ei și căscăm gura. Vorbesc în arabă dar ne prindem despre ce: unii despre leacuri tradiționale amestecate cu cele moderne, alții par că spun bancuri, alții stau la povești și alții cântă. În termenii unui consumator de festivaluri din Europa le-aș numi workshop – uri. Nu e însă un festival. E ceva ce se întâmplă zilnic, de sute de ani, în Jamaa El Fna unde oamenii veniți din diverse regiuni cu afaceri la Marrakesh, se adună seara la povești.

seara in Jamaa El Fna

seara in Jamaa El Fna - atelier de leacuri

După câteva zile în Marrakesh continuăm spre Sud.

Ait Benhaddou, Todra, Erg Chebbi Top

Taxi-ul collectif în care ne-am înghesuit 7 persoane ne-a lăsat în middle of nowhere pe drumul dintre Marrakesh și Ourzazate. De aici am prins o mașină spre Aït Benhaddou. Citisem despre kasbahul din Aït Benhaddou și cu riscul de a ne călca pe bătături cu alți turiști am zis că dăm și noi o fugă să-l vedem.

Satul pare adormit, așa cum îmi imaginam că-i șade bine unui sat din deșert. Turiștii lipsesc. E extrasezon. Åži berberii aștia nu ne asaltează cu ofertele… Superb: liniște și ieftin într-un peisaj de film.

Dăm o tură în jurul satului. Peste apă sunt ruinele vechiului kasbah, care este o așezare asemenea unei fortărețe din pământ. Este acela care apare în mai toate prezentările despre kasbahuri și unde s-au făcut mai multe filme (Lawrence of Arabia, Isus din Nazaret, Gladiatorul…)

la ora h, soferul opreste la prima moschee in cale, pentru rugaciune - intrarea in moschee

dintre ruinele kasbah-ului se vad M-tii Atlas, jos e satul nou, mutat langa oaza

oaza de la Aït Benhaddou cu M-tii Atlas

in vechiul Kasbah mai traiesc doar vreo 10 familii

Seara, pe o uliță de la marginea kasbahului ne oprește un nene cu ținută regulamentară de musulman și ne întreabă dacă putem să-i scriem ceva în franceză pt. niște turiști de nu mai știu unde. Nu prea, prefer să traduc ce-mi spune el și să scriu în engleză, că s-or descurca ăia din Europa să citească. Ne înțelegem să vin dimineață. A doua zi trec pe la el. Scriu ce-mi dictează în timp ce un tovarăș de-al lui ne aduce ceaiuri… Mai povestim și imi zice că vinde covoare și mai nu știu ce. Nu par interesat. Totuși băiatu’ cu ceaiurile aduce marfă să mi-o arate. Iară!? Altul care ne considera veniți la shopping! Adusesem cu mine o hârtie de 1 leu, să i-o dau ca suvenir. Îmi zic, hai să i-o las și să încheiem. Dau să plec. Omul devine grețos de persuasiv. Îmi zice că acum trebuie să cumpăr de la el, că mi-a dat ceai cu șofran, care-i scump… Îmi sare basca. Ǎsta chiar e de căcat! Îi zic că și eu am stat să-i scriu scrisoarea – deși-mi dau seama că am pus botu’ la un tertip de-al lui. Simt că devine extrem de insistent și ca să nu degenereze discuția în ? mă uit spre ieșire și plec grăbit. A fost un incident, de căcat, dar scurt, așa ca nu sunt afectat.

Simt că am stat cam puțin în locul acesta în drumul nostru spre mai departe. Mi-a rămas în minte imaginea unei moschei care se scufunda parcă în deșert, pe care am văzut-o de pe zidurile kasbahului. Nu mi-am făcut timp să mă apropii de ea deși mi-ar fi plăcut. La fel de misterioasă a rămas pentru mine și viața dintr-un kasbah. Cel de la Aït Benhaddou, era oricum în mare parte părăsit – locuitorii își făcuseră alte case, peste apă – dar probabil că aș fi putut sta într-altele…

moscheea de langa Aït Benhaddou

Din nou călătoria a luat viteză. Faptul că Raluca are doar 2 săpt. la dispoziție pentru stat aici și acolo și în orașul ăsta și în ălalalt și de umblat prin deșert, dacă se poate cu cămila și …. ne bagă într-o viteză prea mare pentru lumea prin care trecem. Apuc să adun multe imagini și puține trăiri. Cumva, toate îmi par coperțile unor povești pe care nu le-am citit și nu le-am auzit.

Ne oprim 2 zile pentru a da o privire și în Cheile Todra unde inițial ne gândisem să stăm mai multe zile la cățărat, dar aflănd că încă e frig în zonă am schimbat planul. Åži nu-mi pare rău acum. Mai mult decât cheile mi-au plăcut oazele și așezările din oaze, din apropiere de Tinerhir, orașul ‘tabără de bază’ pentru Todra.

oaza intre Tinerhir si Todra

Reveriile mele despre Maroc erau cu dune de nisip, oaze, soare care te arde și vânt care te usucă. Evident pe cămila, cu ruxacul atârnat de șa și dormind la cort. Turele cu jeepu’ mi se par niște surogate pentru pufoșii cu impresii de duri, un fel de aventurieri ‘adevărați’ în magazinul cu jucării. Åži oricum e o ironie gratuită să te dai cu mașina în natură. Așa că nici măcar nu m-am gândit la 4×4. Unii o să gândiți poate: ‘lasă bă, tu zici asta pentru că te-ai dus acolo fără un chior…’. Cine spune asta nu gândește de fapt, ci doar protejează automat niște șabloane, înghițite conștiincios cu intelectul pe off, pe care-și clădește viața.

Revin la tonul +. Dune galbene / portocalii, smocuri de iarba uscată, pustiu, corturi, cămile, liniște, noaptea la foc… adică tot ce ‘trebuie’ în clișeul unei ture în deșert. Bănui că nu e așa. Bănui că poate fi mai mult. Åžtiu însă ca pentru mai mult e nevoie de timp. Altfel, cu ceva sforțări de imaginație și cu puțin noroc poți cel mult evita aglomerația în cadru și trage niște poze conforme clișeului. Din nou simt frustrarea că ne mișcăm între 2 zboruri apropiate. Dar poate ne învârtim cumva…

Ajungem în Merzouga pentru o tură de câteva zile prin Erg Chebbi – o zonă cu dune de nisip. (Erg  înseamnă câmp de dune.) Evităm ofertele de land-rover-uri echipate pentru off road ale zâmbăreților care ne explică binevoitori că nu putem ajunge altfel la Erg Chebbi. Lângă Merzouga deșertul e pietros și plat ca un imens de lat drum neasfaltat. Deci nu e de off road. Cu o cașcarabetă omoloagă Daciei 1300 plecăm spre o tabără de corturi de la marginea dunelor de nisip. Prețul e rezonabil, drumul scurt și dunele tot mai aproape. În minte, îmi frec palmele de nerăbdare.

Bem un ceai – echivalent cu ‘bun venit’ – și ieșim la plimbarea de seară. Åži aici beneficiem de extra-sezon. Nimeni în tabără. Nimeni pe dune. Nisipul e întărit de vânt, foarte fin la tălpi și răcoros acum seara. Nu știu de ce plimbându-ne, amândoi zâmbim.

Zona cu dune are doar vreo 50 X 10 km, dar știu că după ea, spre Sud, urmează altele mai întinse… Urmează Sahara. Sau, suntem în Sahara! Mâine plecăm pentru 2 zile cu cămilele pe dune.

Ne trezim înainte de răsărit. Agățăm ruxacii de șa și încălecăm. Eu cu Raluca și cu fiul uni beduin – ghidul nostru și șefu’ cămilelor. După ce mă obișnuiesc cu strunitul cămilei și mă satur de fotografiat obsesiv încep să savurez momentul. E liniște, cu dune galbene / portocalii, smocuri de iarba uscată, pustiu, corturi…

o fantana care chiar avea apa

apa

dunele de la Erg Chebbi au pana la 150 m inaltime

A doua zi dimineața când ies din cort e înnorat de parcă stă să plouă. Da, să plouă în Sahara!

uscatorie

vecinii din Erg Chebbi

Seara târziu când ajungem în Errachidia, la 140km de Erg Chebbi, chiar plouă! Åži e și frig. Pentru câțiva Dirhami mă inițiez în îmbăierea într-un hamam. Nu departe de hostel e o piață și lângă ea, un hamam public. De fapt 2: unul pentru bărbați și unul pentru femei. La intrare las hainele la garderobă și primesc 2 găleți. Mă uit la ce fac ceilalți, mai întreb, și încep și eu tura prin cele 3 încăperi cu temperaturi diferite. Stau pe pardoseala încinsă, între gălețile cu apă caldă și rece și mă uit la ce fac restul. Unii se ajută între ei să se spele pe spate, alții fac stretching, unii stau singuri cu gândurile lor sau fără, alții se adună la taifas. Pentru prima dată simt că trăiesc ceva din Maroc. Deși mă uit la ceilalți care vorbesc pe limba lor nu mă simt spectator.

tură în timp – Fes și Meknes Top

Din Errachidia luăm autobuzul spre Fes, unde ne cazăm în medina.

Fes are cea mai întinsă medina din Maroc și este probabil orașul cu cea mai mare zona pietonală din lume. Pentru că nu încap mașinile. Sunt de fapt două medine în Fes: Fes el Bali care este înconjurată de ziduri, construită prin sec. 8-9 și Fes Jdid construită prin sec. 13. Dar nu e nevoie să ști dinainte statisticile și datele istorice pentru că le simți de la prima plimbare prin medina.

Orientarea pe străduțele încâlcite din medina, cu denumirile scrise în arabă, îmi stă la început pe creier. Mereu iau repere sau refac mental traseul până unde am ajuns. Pun prea mult preț pe sfaturile preventive din ghid care atenționează asupra pericolului rătăcirii. Dar, pericolul nu e rătăcitul în sine ci efectele lui! Păi, și care ar fi efectele alea periculoase?! Să trebuiască să întrebăm lumea de direcții? Adică să interacționăm cu localnicii? Sau, să ajungem mai târziu la…? Åži unde ar ‘trebui’ să ajungem? Relaxează-te. Trăiește.

Locuitorii din medina par grupați pe bresle: prelucrătorii de piele – cei mai mulți – prelucrătorii de alamă, bijutierii… Mă plimb în timp prin medina din Fes. Souq-uri, moschei, madrase, ateliere amestecate cu zone rezidențiale. Aici se întâmplă mai puține decât în souq-urile din Marrakesh, atmosfera e mai tihnită și mai de zi cu zi.

Pe străzile înguste ne înghesuim cu oameni și cu tot mai mulți măgari încărcați cu grămezi de piei. Măgarii au încălțări din anvelope de mașină, ca să nu alunece pe piatra cubică umedă. Ajungem la Tanneries , locul unde sunt prelucrate piele de animale pentru a le folosi în confecții. Aici chiar facem o escală, la o stație cu niște sute de ani în urmă. Le maitre des tanneries, un nene trecut prin viață, cu o moacă de țăran cumsecade ne cere taxa. Casc ochii – ?! Taxa de vizitare – precizează. Eu – ?! Nu există așa ceva! Are bilete să ne dea pe suma cerută?! Nu, dar se plătește o taxă… Intrăm.

În poze nu se vede mirosul extrem de puternic de chestii care put ca dracu și nu se aud oamenii. În rest e ceea ce pare în poze. Așa că nu mai descriu.

Bab Boujloud - Poarta Albastra - una dintre intrarile in Fes el Bali

prin medina din Fes

Madrasa Sahrij - construita in 1321, bazinul este folosit pt. spalare inainte de rugaciune

curtea universitatii Al-Qarawiyyin - fondata in sec. 9, probabil cea mai veche universitate inca functionala din lume

stuco - pe fatada Al-Qarawiyyin

in drum spre Le Tanneries

Le Tanneries

vopselele folosite in tannerie sunt in principal naturale: gainat de prumbel, pisat de vaca si alte chestii acide plus coloranti pe baza de oxizi.

mucitorii din tannerie stau pana la brau in zeama aia acida si puturoasa si molfaie pieile

Cum e viața ăstora care lucrează aici la morfolit pieile? Cum e la ei acasă? Dar la ăia bine îmbrăcați care de pe margine par că supraveghează în timp ce discută afaceri? Mă mulțumesc pe moment cu superficialitatea unor fotografii.

La plecare îi lăsăm la maitre câțiva Dirhami, care ne spune că sunt pentru muncitorii din tanneries. A doua zi revin să mai casc gura și să mai fac câteva poze. Începe să plouă.

multi dintre muncitorii din tannerie locuiesc langa "office"

spre pranz apare un baiat cu o tava cu prajituri, mirosul zemurilor colorate e mai puternic...

Din Fes plecăm spre Meknes. La urcarea în autobus, băiatu’ care ne așează bagajele în cală le numără și ne zice cât costă. Fir-ar! Altul care ne crede rătăciți de ghidul cu steguleț de la TUI! N-avem nici ochii oblici, nici ținute de turiști, originale de la Timberland, de ce mai insistă? ‘Maitre – nu există așa o taxă! Åžtim că bagajele sunt incluse în prețul biletului.’ Baiatu’ însă își joacă rolu’ până la capăt. Mă abțin și mă sui în autobus, evident fără să-i plătesc taxa ‘pentru bagaje’. După 2 săptămâni în Maroc suntem sictiriți de toți ăștia care vin ‘la sigur’ să ciupească banu’ de pe noi.

Ajungem în Meknes, capătul de linie în călătoria Ralucăi. Pentru mine e locul de unde încep să călătoresc singur. Meknes e unul dintre cele 4 orașe imperiale din Maroc, alături de Marrakesh, Fes și Rabat.

Plouă. Nu prea mai am chef de plimbat. Nici Raluca. Așa că intrăm într-o pâtisserie. Bem niște cocktail-uri din fructe, ceai de mentă specific Marocan, café au lait și cornes de gazelles. Pentru pofticioși: cornes de gazelles – kaab el ghzal în arabă – sunt cornulețe umplute cu o pastă de alune amestecată cu sirop de flori de portocale și scorțișoară.

După masa o las pe Raluca la autogară. Peste 2 zile are zborul din Casablanca spre Budapesta.

A doua zi mă învârt un pic prin medina din Meknes, mai fac o vizită la pâtisserie și decid să plec ziua următoare spre Chefchaouen.

una dintre intrarile in medina din Meknes - care e mai mica dar mai linistita decat cea din Fes

in medina din Meknes - spre mausoleul Moulay Ismail

Orașul Albastru și Orasul Pictat Top

Sunt în autobuz. Drumul trece printr-un peisaj diferit de ceea ce văzusem până aici în Maroc: munți cu vegetație și câmpii verzi. Sunt Munții Rif, la N de Moyen Atlas. O parte din vredeața asta sunt plantațiile de marihuana. Marocul e unul dintre cei mai mari producători de marihuana și mai ales de hașiș și kief – un derivat din canabis – din lume, iar munții Rif sunt terenul de producție. Sunt în drum spre ‘Orașul Albastru’ – Chefchaouen, capitala kief-ului.

M-tii Rif

Vecinul meu din autobus, un domn pe la 50 de ani, intră în vorbă cu mine. Fără multă introducere îmi zice că e prof. de fizică la liceu, că a avut colegi români la școală, că are x copii, că fiică-sa se mărită… Trecem la actualități internaționale, prilej cu care aflu de scandalul caricaturilor cu Mohamed apărute în presa daneză. Vorbim și despre mine. Spre finalul discuției îmi zice: ‘tu n’es pas touriste, tu es voyageur‘. Îmi place cum sună.

Sunt surprins de consistența discuțiilor cu acest necunoscut mai ales a celor legate de persoana și familia lui, într-o notă firească. Descopăr modul de a relaționa cu un marocan ‘obișnuit’. Aveam să retrăiesc asta în zilele următoare. Deasemenea experimentam pentru prima dată avantajul de a călători singur. O să revin și la asta.

Străzile din medina Chefchaouen sunt albastre din tavan – vreme e mai tot timpul cu soare – până în podea. Zidurile, ușile, drumurile, scările, ghiveciurile pentru flori sunt vopsite toate cu un albastru apos. Or fi fumat mult ăștia?

Găsesc cu greu un loc liber la un hostel. Unul dintre colegii de cameră, îmi explică în timp ce-și potrivește o biluță de hașiș în vârfului unui tub-pipă, că peste tot sunt cazați agenți de securitate. J Mă uit la meticulozitatea cu care-și pregătește pipa și nu-l cred. Îmi explică cu vocea scăzută că o să vină regele în vizită și că de aia e plin de agenți secreți și de alte forțe de securitate. Ahaa, îmi amintesc că pe drum, cu vreo 100 de km înainte de Chefchaouen, observasem pe marginile șoselei șiruri de steaguri marocane și la fiecare câțiva km câte un echipaj de poliție sau armată. Parcă se leagă. Poate că francezu’ totuși n-a băgat mult azi.

Mai spre seară, agitație mare în oraș, în medina se instalează garduri care închid accesul pe anumite străzi ce dau în piața centrală. Atmosfera îmi aduce aminte de vizitele Tovarășului, din anii 80 și ceva, când ieșeam cu școala, alături de oamenii muncii, să ne întâmpinăm conducătorul iubit.

Dimineață e înghesuială impenetrabilă spre medina, așa că fără să-l văd pe Mohammed VI fac o plimbare în jurul orașului. Pante verzi cu creste stâncoase, tufe de aloe și cactuși. Åži occidentali veniți să se relaxeze.

Chefchauen - Orasul Albastru sau, cum vrei sa-i zici. Medina vopsita în albastru și kief-ul au făcut celebru acest loc.

dimineata - copilul iesise in camasa de noapte si-l astepta pe baiatul din vecini sa iasa la geam

desi pare, nu e jucarie

chill out - la marginea Chefchauen-ului

in vale se vede Chefchauen

De aici aș putea merge spre Nord, în Tanger și apoi în Rabat. Sau să dau o tură pe munte. Sau în Sud, la mare. Dar altceva îmi lipsește din tura asta. Contactul cu localnicii. Nu cu cei occidentalizați. În reveriile mele cu Marocul erau și sate din oaze, păstori, femei în jilaba negru cu fața acoperită… Åži nu erau turiști. Am să dau o fugă până în Sud, mai la Sud de Erg Chebbi, să petrec ultima săptămână acolo, în vreun sat!

După încă o zi pe străzile albastre din Chefchaouen iau autobusul spre Sud, via Asilah.

În Asilah, pe coasta de Vest, iau o zi pauză de autobuz, ca să nu înțepenesc pe scaun. Medina e pe malul Atlanticului, de care o desparte un zid de apărare. Ploua și nu prea e lume pe străzi. Mă plimb aproape toată ziua printre clădiri albe și casc ochii la sute de metri de graffiti. De peste zid se aud valurile. Åži totuși nu mai sunt în Chefchaouen.

medina din Asilah - in prim plan curtea moscheei

in fiecare an in August are loc "le Festival Culturel d

în oaze Top

După o noapte pe autobus ajung în Tiznit unde tocmesc un loc într-un taxi coletiff spre Tafraoute.

Pe geam văd oaze, creste bolovănoase, moschei cocoțate între bolovani, cactuși înfloriți, femei complet acoperite-n negru, palmieri, păstori cu capre și capre-n copaci. Sunt în Sud. Îmi las boarfele la un hostel și ies la plimbare.

Acum la jumatea lui februarie înflorește totul aici la marginea deșertului. Uit de planul meu de a sta printre localnici și mă plimb prin oazele înflorite, despărțite de creste de bolovani.

oaza langa Tafraoute, in Sudul M-tilor Anti-Atlas

plantatia de curmali de langa Tafraoute

Tasca - un sat langa Tafraoute

langa Tafraoute, in drum spre Agard Oudad

Agard Oudad

langa Agard Oudad

langa Tafraoute - Stancile Albastre

Lângă un pârâu văd niște femei care spală rufe. Clișeul perfect pentru o poză dintr-o oază: apa printre bolovanii gălbui, cactușii, femeile în negru, lumina… Åžtiu că nu le place să fie fotografiate, așa că mă apropii de ele să le întreb. Una, care prin voaluri pare mai tânără, mă vede și le întrebă pe celelalte. Nu, nu pot să le fac poze, femeile mai învârstă nu vor. Dar să aștept că termină de spălat, și să vin la ea acasă. Eu: shokran, mă duc. Nu, să nu plec, că acum termină cu rufele și casa ei e aproape. Hm?! Îi mai zic un shokran, îi mai zic și că no merci, și pe un ton fâstâcit explic că eu mă duc spre Tafraoute. Fata ia ligheanul sub braț: hai la mine acasă că e în drum spre Tafraoute.

Iar unii care vor să-mi vândă ceva? Covoare parcă văd! Sunt curios cum e la ei în casă, dar n-am nici un chef de suita de tertipuri de vânzare și refuz. Poate totuși…

Bon. În timp ce mă iau după ea, mă pregătesc mental să ies afară dacă miroase a vânzare. Îmi zice că învață franceză la școală și așa aflu că are 16 ani. Nu mi-aș fi dat seama văzându-i doar ochii. Ajungem în fața casei, o casă izolată într-un cătun din oază. Mă întâmpină foarte primitor un bărbat pe la 35 de ani. Hai înăuntru la un ceai.

Am mai auzit textu’ ăsta. Bag întâi capul pe ușă, ca pe o oglindă de dentist cu care verific capcanele de genul covoare, bijuterii și alte souvenir-uri. Curat. Zâmbesc și intru.

Pfoa, ce răcoare faină! Noi – bărbații – ne așezăm și fata și ne aduce ceaiuri. O cheamă Najat. Apare și maică-sa să mă vadă, ea nu vorbește franceză așa că As-Salāmu Alaykuma și Shocran, și continui cu ceaiul. Deși a trecut prânzul și până la cina mai e mult, femeile aduc o tavă mare cu tajin. Grozav de bun. Apare și un băiat de vreo 10 ani, fratele mai mic al lui Najat. Remarc că doar noi 3 – bărbații – stăm la masă iar femeile stau în altă încăpere.

Najat îmi spune că maică-sa îmi transmite să rămân la ei. Bărbatul confirmă. Îmi zice chiar să-mi aduc lucrurile de la hostel, din Tafroute – la 3km distanță – la ei. De ce nu? Rămân peste noapte la ei.

Spre seară, bărbatul – despre care fusesem convins că e capul familiei – pleacă și aflu că e doar un vecin. Deja sunt de-al casei și femeile nu mai stau cu capul acoperit.

Seara vine o și vecină cu copiii în vizită. Vor să le fac poze. Evident și cu mine. Din păcate discut doar cu Najat și cu frate-su care știu franceză. Sună telefonul. E ta-su, care lucrează la Casablanca. Vrea să vorbească și cu mine. Îmi spune la telefon că e bucuros că are oaspeți și că sunt binevenit la el acasă.

A doua zi Najat îmi zice să trec oricând, să stau la ei, că acum suntem ca niște frați. Evident nu vor să le dau nimic. Doar să le trimit pozele pe hârtie. (Le-am trimis din România și după 3 luni am primit confirmarea de primire. N-aș fi crezut.)

Oare în România s-ar fi întâmplat asta? Dacă Da, ce-ar fi zis românii ospitalieri și buni creștini despre o fată de 16 ani, care cheamă la ea acasă pe un străin, de altă rasă și altă religie, întâlnit pe coclauri? Åži acolo să stea în casă doar cu ea, cu mă-sa, și cu soră-sa și frate-su mai mici?

in apropiere da casa familiei Najatei

gazdele si vecinii

dimineata Najat si sora-sa asteapta sa fiarba apa pentru ceai

Dau o tură de 2 zile pe munții de lângă Tafraoute – Anti-Atlas sau Jebel Saghru - și înainte de a pleca din zona asta îmi vizitez scurt rudele adoptive pentru a le saluta. Gata tura. Gata?! Îmi fac traista și pornesc spre casă fără răspuns. O zi între autobuse în Marrakesh, unde mă îndestulez în souq, după care urmează Casablanca și direct la aeroport.

Oumsnat - un sat la poalele Anti-Atlasului

Oumsnat

satul Ameln cu Jebel Tisgui Ouaf - jebel=varf

vedere spre Valea Ameln de sub Jebel Tisgui Ouaf

În autobusul spre aeroport mi se lipesc ochii de o marocancă pe la 25 ani, în ținută occidentală, fency. Arată… foarte bine! După check-in se nimerește să așteptăm îmbarcarea pe aceeași bancă.
Se întoarce spre mine: Cât mai e până la zborul tău? Tu veux prendre un cafe avec moi?

La cafea îmi zice că s-a mutat în Franța de câțiva ani și locuiește în Paris, că are un prieten acolo, că de fapt are și o relație mai incertă aici, că nu-i place când revine acasă pentru că părinții bla bla bla…

Mai auzisem de la prieteni ce fuseseră în Maroc că ăia îți cer așa direct nr. de telefon, îți propun întâlniri și-ți povestesc relaxați viața personală, fără sa fie vorba de ‘văitat în public’ sau, ‘bătut cu cărămida-n piept’. Mă simt la fel ca în discuția cu profesorul de fizică, din autobuz, și ca în vizita făcută acasă la Najat. Același mod direct și firesc de a intra în discuții consistente și personale. Fără ‘ce vreme e afară’, ‘ce nesănătoasă e mâncarea de la fastfood’ … și în care o cafea înseamnă o cafea. Recunosc că nu m-am desprins fără regret și speranță de scenariul în care o cafea ar fi putut însemna… J Uneori încerc să-mi imaginez cum ar fi dacă aș interacționa în modul acesta cu cei sau cele de aici. Nu-mi dau seama.

note din Maroc Top

Au trecut 4 ani! de la tura asta, timp In care am tot fost prin alte locuri. Am încercat – după tura din India – să-mi las timp pentru a aduna mai mult decât imagini din zonele pe unde umblu și în Maroc, pe alocuri, am reușit. Cred că de asta încă îmi amintesc o grămadă de detalii. Multe dintre aspectele ce țin de relația cu localnicii și atmosfera locurilor văzute îmi par, acum când scriu despre ele, familiare. Așa că prima sugestie la capitolu’ ăsta de note – tips & tricks – este:

Pentru a-i cunoaște cât de cât cultura nu te du cu un checklist de workaholic. Te vei alege doar cu o colecție de vederi cu monumente și cu falsa impresie că ai cunoscut Marocul. (La întoarcere vei putea impresiona audiența necunoscătoare, dar…) Asta oferă și agențiile turistice sub sloganul fals: ‘descoperă…’. Nu descoperi nimic, doar cheltui mai mult, colecționezi clișee și posibil te îndobitocești de manipularea agențiilor respective. Marocul e o țară extrem de bine pregătită pentru a primi turiști ‘independenți’, majoritatea marocanilor vorbesc franceză și găsești ușor informații. În plus e safe și transportul și cazarea și mâncarea. Nu pune botul la ofertele agențiilor turistice, care explică că ‘nu e safe‘ să mergi de capul tău acolo, fără să ai totul rezervat dinainte, fără charter…

Thé à la menthe – ceai de mentă, este ceai verde cu frunze de mentă – verzi și uscate – foarte aromat. Cel mai bun ceai pe care l-am băut. Îmi place că se servește în pahare mari! Se bea cam peste tot.

Tajin – este mâncarea gătită într-un vas de pământ care se cheamă tajin. Carne de oaie, capră, vită sau pui – încep să salivez când descriu – îngropată în legume de sezon, aromată, toate ținute câteva ore pe cărbuni. Se găsește cam peste tot. Acu’ îmi pare rău că n-am cumpărat un vas de acolo. (Dacă mergeți careva să-mi ziceți…)

tajin - in vasul din stanga - cu carne de capra, intr-o statie de autobus

Dulciuri – la capitolul acesta cred arabii bat orice bucătărie. Evident nu mă refer la produsele din supermarket, făcute la uzină. E păcat sa fi la cură când te duci în Maroc, unde pe lângă dulciurile specifice arabești mai e și patiseria franțuzească. E păcat și să fi strâmtorat cu banii, că dulciurile nu-s ieftine.

prajituri in souq-ul din Marrakesh

Printre musulmani – e în primul rând sigur. Comparând experiențele personale și ale cunoscuților trăite în țările musulmane cu cele trăite în America de Sud unde sunt preponderent creștini, în lumea arabă ești mai în siguranță. Tabu-ul alcoolului e probabil una din cauze. Conformarea mai puternică la cerințele religiei – care impune respectarea oaspeților și condamnă furtul e probabil alta. Desigur același conformism este așteptat de ambele părți. Mulți dintre ei încearcă să compenseze prin comportament imaginea negativă creată prin manipulare de mass-media și de instituțiile occidentale împotriva lumii arabe. Spațiul personal este mai mic și altfel definit decât în cultura occidentală și apartenența la o comunitate are o influență mai puternică. Apropierea fizică între cei care discută, chiar contactul fizic între persoane de același sex, manifestarea verbală a unor emoții – furia de exemplu – și discutarea unor aspecte personale sunt ceva normal.

targuiala la un targ de vite, langa Tafraoute

fotografie "furata" din autobus

Călătoritul solitar – în tura asta am descoperit avantajele de a umbla singur. În loc să schimbi impresii despre ce vezi în jur cu partenerul(ii) de călătorie, trecându-le prin aceleași filtre culturale, ești conectat doar la ce se întâmplă în jur și interacționezi cu localnicii cărora, parcă le e mult mai ușor să te abordeze când ești singur. Cu cât grupul de occidentali cu care circuli e mai mare cu atât ești mai izolat de localnici. În plus, când umblam singur nu m-a mai abordat nici-un șmenar local – probabil ieșeam din tiparul turistului obișnuit.

Åžmenarii locali – un aspect ce poate fi tratat cu stres, cu nervi sau cu zâmbet și oarecare detașare. Sunt mai parșivi decât cei din India, apelează la tot felul de tertipuri prezentându-ți pe un ton firesc și serios taxe ‘oficiale’ și alte țigănii. Sunt insistenți, chiar agresivi psihic (daca ești mai slab de înger, constipat, cu nevoie crescută de control) dar nu-ți bagă mâna în buzunar la propriu (nu mă refer la hoții care sigur există). Însă dacă știi ce vrei, dacă ești sigur pe tine și nu te lași dus de ei, e uneori amuzant, alteori poate obositor în zonele mai turistice dar, ieși OK întotdeauna. Dacă te miros că n-ai coborât acu’ din avionu’ de Europa, America sau China, mulți nu te bagă în seamă. La negociere e mai dificil doar până când afli niște valori reale pt. referință.

Peste 60% din populația Marocului are sub 30 ani si aprox. 30% are sub 14 sau 16 ani. Åžomajul este în creștere. Deci… Oricum, n-am auzit pe nimeni să fi fost furat și nici nu am simțit vreodată că suntem ‘în vizor’. Oamenii cer, au tot felul de tertipuri bine exersate și au școala vieții. Dacă ești fraier sau slab le întărești comportamentul sau, și mai rău, apelezi la siguranța unor servicii turistice: agenție, ghid oficial…, adică dai și mai mulți bani unor șmenari cu patalama – fie ei occidentali sau localnici – care te plimbă pe unde vor ei și te ajută să cheltui mult. Concluzia mea: nu trebuie să eviți contactul cu localnicii. Dimpotrivă. E însă bine să eviți modul de viață al turiștilor. Altfel nu vei cunoaște marocani ‘obișnuiți’.

Cazarea – de obicei locurile de cazare care-mi plac sunt downtown, în zona veche a orașului. (Asta și în Neapl, India, Maroc, Egipt, Chile și Argentina.) Explicația pe care o am pentru prețul scăzut în zonele astea e că majoritatea clădirilor fiind vechi și construite cu altă destinație nu oferă facilitățile standard pentru x stele. Avantaje, pe lângă preț: ești mai aproape de ‘spiritul’ locului, găsești împrejur mâncătorii cu mâncăruri specifice unde mănânci ieftin alături de localnici, relația cu personalul e informală, nu te calci pe bătături cu turiști constipați de standarde aseptice, ești bine plasat în oraș. Mi-a plăcut foarte mult și cum arătau clădirile respective și atmosfera. E plin de oferte de cazare, prețul se negociază – ești între arabi – așa ca nu merită sa rezervi pe net. În unele locuri găsești și dormitoare (camere cu mai multe locuri), unde e fain că cunoști alți călători. Majoritatea hostelurilor nu au încălzire și nici apă caldă ceea ce iarna nu e chiar confortabil. Noi am avut saci de dormit, iar baie am făcut la hamam.

Transportul – bine pus la punct în sensul că acoperă cam toată țara. Autocarele sunt confortabile. Taxiurile colective – autoturisme combi cu 7 locuri pleacă în toate direcțiile, tot timpul, doar să se umple locurile. Carburantul este ieftin.

statia de taxiuri colective din Tiznit

Perioade de călătorit – iarna poate fi mai inconfortabil, deoarece hostelurile nu-s încălzite și în unele zone plouă. Dar ai avantajul că nu te înghesui cu alții. Dacă mergi în Sud scapi de frig. Primăvara și toamna sunt cele mai prietenoase anotimpuri, dar și alți turiști știu asta.

Ghiduri turistice – am avut un Rough Guide care mi-a prins bine. Lonely Planet / Footprint / Rough Guide… pot fi utile dar be aware: pun accent pe zonele trendy, pe aspectele catchy, și conțin uneori descrieri exagerat de entuziasmate. În plus, o zonă intrată în atenția unui astfel de ghid devine curând f. populata cu turiști. În niciun caz o agenție turistică/ghid local nu rezolvă asta!! Cu ghidu’ în traistă și mintea deschisă iți rămâne plăcerea să descoperi singur restul.

Fotografiatul – marocanilor mai conservatori nu prea le place să fie fotografiați. La fel nu prea le place să ‘furi’ poze de la intrarea în moschei și alte locuri sacre. Uneori e posibil să-ți ceară bani pentru fotografii – de exemplu dacă intri să faci fotografii într-un atelier și nu cumperi nimic de acolo. O parte din pozele ce le-am făcut în Maroc sunt pe picassa. Am avut un Canon Powershot Pro1, care deși era o cameră compactă avea un super obiectiv (din seria L). Acum, revăzând pozele mi se pare ca am cam abuzat de filtrul de polarizare. Galeria foto

porti de prin medina, din: Fes, Mecnes, Chefchauen si Asilah

Bugetul – Marocul nu e o țară ieftină pentru călătorit. Am cheltuit vreo 450 EUR într-o lună, în ianuarie-februarie 2006, călătorind low-budget.
Top

După vreo 8h de călătorit pe capota autobusului, din Pokhara (Nepal) am ajuns lângă granița cu India. Pt. ultimii kilometri am luat o ricșă din grămada de ricșari ce au asaltat autobusul și apoi, pe jos, am trecut pe sub ‘Welcome to India’. Nici urmă de oficiali sau neoficiali care să pară că ar supraveghea traficul continuu de pietoni, căruțe, camioane, ricșe, mașini. Dar știam că suntem deja în India și că trebuie să căutăm printre clădiri și tarabe, biroul de imigrări pt. a ne ștampila pașapoartele. Altfel am fi avut probleme la plecarea de pe aeroportul din Delhi.

ricsarii de la iesirea din Nepal

intre Nepal si India

intre Nepal si India

Sonauli - la granita dintre Nepal si India

In Sonauli (localitatea de frontieră) am tocmit o mașină spre Varanasi. Mai țin minte că șoferul conducea ca-n India, într-un trafic ca-n India. Părea fără reguli. Åži că am văzut în trecere sate cu case mici, din chirpici parca, unele luminate cu lumânări, ceva maimuțe pe marginea drumului… am adormit.

Primul lucru ce-mi vine în minte legat de tura în India (iunie 2005) e sosirea în Varanasi. Am ajuns chiaun de oboseală, pe la 2-3 noaptea (niciodată n-am considerat că la orele astea e dimineață). Era cald, extrem de cald, fiind înaintea musonului de vară și orașul se dezmorțea seara, mai pe răcoare. La ora aia deabia se restrângea activitatea de pe străzi și din piețe, unde parcă vântul adusese toate gunoaiele de la vreo groapa. Am lăsat mașina și am intrat într-un labirint de străzi înguste, printre clădiri vechi. Prin semiîntuneric șoferul ne-a dus peste și printre câini, vaci și oameni care dormeau pe unde apucaseră, până la un guesthouse, lângă malul Gangelui. A doua zi, pe lumină, refăcând traseul am văzut si capcanele cu căcat .

Trecând peste astea cu relaxare totală orașul mi s-a părut extraordinar. Am ‘simțit’ că există un alt mod de viață…

strada in Varanasi

strada in Varanasi

strada in Varanasi

Până aici, în tura prin Nepal și Tibet avusesem un plan de lucru destul de riguros: organizarea expediției, expediția în sine și pe lângă, vizitarea templelor din Kathmandu și împrejurimi. Cu vreo 2 luni înainte de expediție mă implicasem din plin în proiectul nostru cu Himalaya și devenisem aproape în întregime parte a lui. Tehnic vorbind am fost o resursă (umană) a proiectului. Åži m-am întrebuințat ca atare. La întoarcerea de pe munte, după ce am trimis echipamentul de expediție acasă (din Kathmandu) am intrat oarecum în concediu…

In India, pt. mine, conceptul de concediu de odihnă a dispărut din modul meu de viață. N-am gândit atunci asta dar am intuit existența unui alt mod de viață la care aveam să tind și care-l excludea. (am sa revin la asta) Tot legat de concediu, un lucru pe care l-am respins definitiv a fost pachetul turistic / excursia all-inclusive, cel puțin in astfel de țări. Am realizat cât de limitativ, îndobitocitor, fals, distructiv este acest tip de turism și cât de limitați, ignoranți și speriați de viață sunt cei ce-l practica.

In afară de peisajul urban din Varanasi – cu femei în sari-uri viu colorate, vaci tolănite pe străzi, copii negricioși desculți, oameni dormind relaxați pe stradă (n-am întâlnit turiști occidentali, fiind extra-sezon), tarabe cu fructe și legume, mâncare gătită la stradă, forfoteală pe malul Gangelui și morți incinerați și aruncați în Gange – ce mi-a rămas în memorie e o relaxare totală. Nu știam de ce, dar parcă puteam face orice sau, mai bine zis oricum.

Cred că pt. prima dată nu simțeam nici un fel de presiune socială. Puteam să umblu oricum, să arăt oricum, să stau oriunde și oricum, să mănânc oricum și aproape gratis (chiar și pt. localnici), să-mi fac nevoile pe stradă unde mi-ar fi venit. Nu cred că puteai să mori de foame acolo decât dacă vroiai asta. De frig în nici un caz. Iar pt. restul nevoilor aveai tot timpul la dispoziție. N-am remarcat fluxurile specifice unui oraș al oamenilor muncii. Orarul mulțimii era oarecum legat de răsărit și apus, dar oricum fără grabă. Nu părea că există ora deschiderii și ora închiderii. N-am întâlnit turiști. Părea că acolo nu poți fi un neisprăvit, un loser d.p.d.v. social pt. că nu ai…, pt. că nu ești conform cu…, pt. că nu faci…

Posibil că pt. cei de acolo, apartenența la diferite caste și mai nou profesii impune presiuni sociale, dar în Varanasi, unde unii se duc să moară, alții să-i incinereze și alții doar să se purifice în Gange, toți păreau la fel. O mulțime care părea că-și acordă din plin timp pentru nevoile spirituale (indiferent de nivelul lor intelectual).

Printre ei erau și destui ‘hoitari’ și maidanezi pregătiți să fructifice orice oportunitate, cum am fi putut fi noi albii, dar nu-mi afectau impresia generală și nici starea de relaxare. (Erau asemeni protagoniștilor din Megacities de Michael Glawogger.)

Probabil mi-am făcut o imagine idealizată, superficială, dar sigur nu lipsită de miez. Defapt nu prea contează.

Varanasi - baie rituala in Gange

Varanasi - sadu (oameni sfinti) pe malul Gangelui

Varanasi - barbierit si ras ritualic

Varanasi - cununie pe malul Gangelui

Varanasi - ritual zilnic, pentru morti, pe malul Gangelui

Varanasi - o zi obisnuita pe malul Gangelui

Fiind foarte cald, am dormit alături de gazdele noastre pe acoperiș. Am primit cate o saltea (de cearșaf și patură n-aveam nevoie) și o bâtă de bambus. Ne-am întins printre cei de-ai casei. Pe marginile acoperișului (terasa) au apărut siluete de maimuțe. Pt. ele era bâta de bambus, în caz că ar fi devenit prea apropiate. Eram un trip… cald, senin, stele, maimuțe pe marginea terasei și din când în când se auzeau cântările muezinilor din minaretele ce ieșeau dintre miile de acoperișuri îngrămădite. (Pe lângă hinduși sunt și mulți musulmani în Varanasi.) Dimineața ne-a trezit soarele răsărit din partea cealaltă a Gangelui, la un rând de clădiri față de noi.

dimineata in Varanasi

Varanasi - pe terasele caldirilor si prin piete e plin de macaci

Agra – Delhi -Jaipur Top
Din Varanasi am luat trenul spre Agra, unde am stat doar 2,5 zile. Foarte turistic dar frumos. În plus, majoritatea turiștilor erau indieni și completau tabloul. Mi-a plăcut mai mult Fatehpur Sikri un oraș părăsit din apropiere de Agra, în care au rămas o grămada de palate si temple și o moschee la care se adună pelerinii. Jama Masjid a fost prima moschee in care am intrat. Răcoare, o atmosfera chill, puteai să te așezi oriunde în incinta ei, să dormi, sa mănânci, să te rogi, să faci poze, să caști gura, să discuți despre religie, politică, economie… cu oricine găseai disponibil printre pelerinii de acolo: bărbați, femei, copii. (Aceeași atmosfera am regăsit-o in moschea Al Azhar din Cairo.)

Agra

detaliu de pe fatada Taj Mahal-ului

Fatehpur Sikri, construit pe la 1500, capitala imperiului Mughal (Mogul) a fost locuit doar cateva zeci de ani

Fatepur Sikri - muncitori care lucrau la restaurarea unor palate

Fatehpur Sikri - pelerini in moscheea Jama Masjid

Fatehpur Sikri - femeia din imagine venise din Iran, cu familia, in pelerinaj

Din Agra am plecat spre Delhi unde am petrecut o săptămână. Pe tren și apoi în oraș am văzut India actualizată, mai puțin idilică decât Varanasi-ul si cocheta decat Agra dar, la fel de plină de viață și de spontană. Cel mai mult mi-au plăcut piața de mirodenii din Old Delhi, care m-a băgat în alt film decât clădirile înalte cu birouri din zonele noi și metroul suspendat ce se construia prin mijlocul New Delhi-ului, și Paharganj-ul, un cartier asaltat de backpacker-i, înțesat de hosteluri ieftine, magazine, tarabe cu de toate și agitație continuă de vânzători ambulanți, gura-cască, taxiuri si ricșe. Cel mai puțin mi-au plăcut India Gate – un monument promovat în mod artificial și Raisina Hill cu clădirile ce adăpostesc președinția Indiei și diverse ministere – un imens spațiu gol de oameni, cu betoane și spații verzi ‘corect’ aliniate de către englezi, rupt de spiritul locului.

Old Delhi - cartierul Paharganj

Old Delhi, in drum spre Khari Baoli

Khari Baoli - cea mai mare piata de mirodenii din Asia

la periferie Delhi-ului - se da apa

ricsari dimineata in Delhi

Raisina Hill - pe la ora amiezii eram singuri pe cativa kilometri patrati de asfalt in centrul Delhi-ului

Delhi - templul hindus Laxminarayan

in curtea templului Laxminarayan

Am vizitat Laxminarayan – unul dintre cele mai mari temple hindu din Delhi. Pe spațiile verzi dintre clădiri stăteau oameni întinși ca la picnic, copii care se jucau printre ceva crocodili construiți în curte, oameni care se rugau sau meditau fiecare în încăperea zeității care i se potrivea, niște tineri care păreau că flirtează, noi care căscam gura… Aceeași atmosfera primitoare, relaxata, fireasca care te lasă în pace, să-ți vezi de ale tale.

Din Delhi am făcut o tură de 3 zile și în Jaipur. Clădiri frumoase, dar cam moarte, făra oameni. N-a fost cea mai bună alegere, dar nici nu-mi pare rău că l-am văzut.

Jaipur - Water Palace

Jaipur - Amber Palace

Jaipur - Amber Palace

Cele 3 săptămâni din India au urmat după 2 luni și ceva în Tibet și Nepal, o introducere pt. mine în călătoritul prin alte culturi. Acolo însă am avut un target spre deosebire de India unde ‘doar’ am trăit momentul, curios, fără vreo țintă. Åži am avut, chiar dacă superficial, o dovada vie că există și alte moduri de viață, într-alte alte sisteme sociale. Pe de o parte localnicii pe care i-am văzut pe străzi și mediul în care trăiau și pe de alta, viața de călător pe care am experimentat-o și ‘lumea’ celor care călătoresc trăind ca free lancer-i, de existența căreia nu eram conștient.

Întors acasă mi s-a părut că majoritatea celor din jurul meu sunt la fel de încrâncenați sau apatici în a face ceea ce au făcut tot timpul și vor face până la sfârșitul lor, determinați în primul rând de promisiunile (in general nerealiste) și constrângerile (de multe ori nejustificate, ale) societății consumiste / corporatiste.

sectie / birou electoral - In Varanasi erau ceva alegeri locale, si in acelasi timp era foarte cald, asa ca sectia electorala era la umbra unui copac...

dimineata in Viena - am avut jumate de zi intre avionul din Delhi si cel spre Timisoara, mi-am cumparat un hot-dog mediu cu 3,5 € si am dat o tura prin centru

note din India scrise acasă Top

mâncarea – în India a fost cea mai bogată în feluri și arome pe care am mâncat-o. (Pe celelalte locuri sunt Indonezia, Turcia și Maroc.) Merită să mergi în India și numai pt. asta: te desfeți cu arome, iți umpli burta pe bani puțini și poate te și deschizi la minte. Se gătește la stradă, totul e proaspăt, gătit pe foc în fața ta (e safe chiar și făra mobilier trendy, climă și panouri cu ‘Atenție pardoseală umedă!’). In plus e ieftin și e oriunde. Cam orice comanzi primești. Doar vezi un băiat plecând în fugă de langă tarabă și revenind în câteva minute cu ingredientele ce lipseau pt. a găti ce ai cerut. Nu am auzit ‘nu mai avem…’. Condimentele se pun din belșug, cu lingura, ordinea și combinația lor e o artă. Întors în Europa mi s-a părut ca mânc doar ca să-mi umplu burta (cu excepția mâncărurilor gatite in casa). La plecare am luat câteva cutii cu prăjituri delicioase și vreo 3 kile! de condimente și ceaiuri ce m-au ținut 2 ani. (Acum datorită grijii, manifestate cu forța, de UE, pt. ca cetățenii ei să fie apți de muncă până la adânci bătrâneți și cu banii munciți să cumpere doar ce e produs și impozitat în UE – mai exact în țările Europei centrale și de vest – nu mai avem voie să ne bucurăm de așa ceva în mod oficial. Minunat.)

mancatorie din Varanasi

șmecherii locali – cei mai mulți, cei mai versace, cei mai persistenți din câți am întâlnit. Însă dacă știi ce vrei, dacă ești sigur pe tine și nu te lași dus de ei, e uneori amuzant, alteori poate obositor în zonele mai turistice dar, ieși OK întotdeauna. Sunt insistenți, chiar agresivi psihic (daca ești mai slab de înger, constipat, cu nevoie crescută de control) dar nu-ți bagă mâna în buzunar la propriu (nu mă refer la hoții care există ca și la noi). Dacă te miros că n-ai coborât acu’ din avionu’ de Europa, America sau China, mulți nici nu te bagă în seamă. La negociere e mai dificil doar până când afli niște valori reale pt. referință.

transportul – rețeaua de trenuri cu website actualizat, funcționează ok, în funcție de clasa la care-ți iei bilet condițiile pot fi foarte bune. Transportul cu autobusele mi s-a părut mai puțin riguros ca orar, dar condițiile sunt în general ok. În plus mai sunt taxiuri, tuk-tuk -uri (auto-ricșe) și ricșe. Practic acoperă toată țara. Preturile sunt mici. Pt. mine transportul local e o atracție în sine. Daca nu ai reflexele atrofiate, de condus ca roboțelul în traficul ‘civilizat’ din lumea occidentală, merită poate să-ți iei o motocicletă.

in gara in Varanasi

"aer conditionat" in trenul Agra-Delhi

cazarea – ieftină, peste tot unde am avut nevoie, de încredere. Tarife mai ieftine decât cele prezentate pe net și oferta mult mai bogată.

Bruce Lee, Rambo și Esmeralda – într-un musical by Bollywood. În Delhi am stat la un hotel cu televizor în camera. Non-stop muzică, filme și reclame, pe același tipar de la Bollywood, promovând în stilul local consumismul occidental. La fel ca-n Maroc, Egipt și Indonezia, unde mulți se adună la câte o terasă pt. a se uita la film, majoritatea filmelor vizionate sunt fie cu karatiști zburători, fie cu mușchi însângerați și mitraliere masive ca in Rambo fie pline de muci și lacrimi ca telenovelele sud-americane. Specific pt. cele indiene e dansul punjabi: oriunde, oricând. Îl și vad pe Rambo dansând punjabi pe acoperișul unui vagon de tren. Când apăruseră video-urile la noi, prin anii 80, erau căutate aceleași genuri de filme, care acum sunt luate la bășcălie. Mi-am zis că poate e o maturizare a telespectatorilor noștri, că poate ăia din ‘lumea a 3-a’ acu’ descoperă cinematografia și deci sunt cu o etapă în urma. Cugetând însă un pic, m-am redresat. La noi, Rambo și Top Gun sunt înlocuite de Gladiatorul, Titanic și Avatar. Nu e vorba de o maturizare intelectuală a telespectatorilor ci de consumatori învățați că trebuie să consume lucruri noi.

palate, mausolee și muzee – am avut cu mine un Footprint în care erau descrieri consistente, cu superlative, ale unor clădiri, care m-au determinat să-mi fac așteptări mari. Ajuns la fața locului uneori m-am pleoștit. Åži oricum am descoperit că mai mult decât clădirile, în India prefer să văd oamenii și viața de pe stradă. Asta nu înseamnă că nu merită să mergi în India chiar și numai pt. arhitectură. Åži unui necunoscător ca mine unele chestii mi s-au părut extraordinare. Dar majoritatea acestor locuri aveau imense spatii goale, o atmosferă nefirească pt. India, fără viață, fără energie. La fel ca-n muzee informația e strict tehnica și explicațiile sunt la ‘mâna a3-a’ și prezentate f.d. interesele politice și strategia de marketing. Într-un muzeu însă te izolezi confortabil de ‘nespălații’ și ‘necivilizații’ a căror națiune o prezintă și ai avantajul că nu trebuie să gândești. Nu predic împotriva vizitării muzeelor și monumentelor istorice ci susțin conectarea la realitate. Astfel muzeele, devin ceva complementar în cunoașterea unei culturi. Altfel sunt doar divertisment cu look ‘intelectual’.

Delhi - Jantar Mantar - un ansamblu de cladiri-instrumente, care formeaza un observator astronomic (in galeria foto sunt poze si cu cel din Jaipur, care este mai mare)

călătoritul în India – este la îndemână. Pentru a-i ‘simți’ cât de cât cultura nu te du cu un checklist de workaholic. Te vei alege doar cu o colecție de vederi cu monumente și cu falsa impresie că ai cunoscut India. (la intoarcere vei putea impresiona audienta necunoascatoare, dar…) Asta oferă și agențiile turistice sub sloganul ‘descoperă…’. Dar asta poți obține mai eficient dând search cu Google Images. India e o țară extrem de bine pregătită pentru a primi turiști ‘independenți’, majoritatea o rup pe engleză și găsești ușor informații. In plus e safe și transportul și cazarea și mâncarea. Nu pune botul la ofertele agențiilor turistice, care explică că ‘nu e safe‘ să mergi de capul tău acolo, fără să ai totul rezervat dinainte, fără charter… Åži nu băga toate căcaturile de vaccinuri în tine, chiar la recomandările medicilor, care ori sunt bine voitori dar lipsiți de informații din teren și speriați de propaganda din mass-media, ori găsesc o oportunitate de a creste vânzarea de produse medicale. Majoritatea sunt inutile și uneori nesănătoase. În plus, iți formezi credința îndobitocită că cei care nu-s ca noi sunt periculoși din toate punctele de vedere.

durata călătoriei – în 3 săpt. deabia am mirosit India. Diferențele de cultură și peisaj intre Nord, Sud, Est, Vest și munte, junglă, deșert, insule, litoral… sunt f. mari. La fel și distanțele dintre ele. Am prieteni ce au umblat prin India între 2 și 6 luni și cred cș pt ‘a vedea India’ ai nevoie de măcar 6 luni de umblat conștiincios. (Sa nici nu gândești că tu n-ai timp pt. așa ceva, că te minți.)

Lonely Planet, informații, turiști – am cumpărat din Nepal, la preț mic, un Footprint care mi-a prins bine. Găsești și in India ghiduri de călătorie inclusiv folosite (sunt mulți globetrotteri care la plecare le vând/schimbă). Adică nu e necesar să cumperi de pe aeroport la prețuri exagerate. LP / Footprint / Rough Guide… pot fi utile dar be aware: pun accent pe zonele trendy, pe aspectele catchy, și cel putin LP are uneori descrieri exagerat de entuziasmate. In plus, o zonă intrată în atenția unui astfel de ghid devine curând f. populata cu turiști. In niciun caz o agenție turistică/ghid local nu rezolvă asta!! Cu ghidu’ în traistă și mintea deschisă iți rămâne plăcerea să descoperi singur restul.

bugetul – in 2005 in 3 săpt. am cheltuit vreo 250 EUR umblând destul de mult și fără să fac economii. Acum, 350-400 EUR / luna e un buget generos. Zboruri găsești de la 350 EUR.

fotgrafii din India – am continuat periplul foto din Nepal și Tibet cu săpuniera argintie, Canon Powershot A95 și tutoriatul de către Å¢ecu. Galeriile altor prieteni ce au fost în India: Crsiti Å¢ecu.
Top

Spre Tibet și pregătirea expediției
Puțin prin Tibet
Expediția alpină pe Shishapangma
Înapoi în Tibet
La final (părerea mea)
galeria foto

Spre Tibet și pregătirea expediției

Din Kathmandu, după aproape 2 săptămâni de pregătire logistică, am pornit în sfârșit spre Tibet. Autobusul ne-a lăsat în Kodari, la granița dintre Nepal și China, unde forfotea de lume. Majoritatea localnici, toți umblau cu sarsanale în spinare pe lângă mașinile (împopoțonate cu tot felul de zorzoane) ce formau o coadă lungă printre clădirile de pe marginea drumului neasfaltat. Mașinile nu erau lăsate să treacă frontiera și astfel oamenii și mărfurile treceau pe jos. Situația părea profitabilă pt. amărăștenii ce lucrau ca porteri, cărând cu spatele mărfuri dintr-o parte într-alta pe Podul Prieteniei care leagă Nepalul de Regiunea Autonoma Tibet (R.P. Chineza). Am trecut și noi, cu sarsanalele noastre în spate, prin poarta ce marca ieșirea din Nepal și apoi, pe Podul Prieteniei supravegheat de militari și închis cu garduri cu țepi și sârma ghimpată. După ce ni s-au vizat pașapoartele și ni s-a luat temperatura (pt. a se asigura că nu aducem boli infecțioase poporului chinez) am intrat în China.

Cata si Cristi la iesirea din Nepal - la granita cu China

Podul Prieteniei - la granita dintre Nepal si China

Atmosfera de la postul de grăniceri chinez era similară cu cea din instituțiile de același gen din România și Rusia. Åži ca să fie tablou’ complet simțeam și tensiune: temerea noastră era să nu ne fie descoperite cele 2 telefoane satelit. Pentru că taxa de introducere în Tibet a unui telefon satelit era de 1500 USD, le împachetasem în staniol și apoi in sacii de dormit îndesați in mijlocul ruxacilor. La fel ca și ai noștri, vameșii lor păreau antrenați pt. a ‘mirosi’ de unde le iese ceva ‘calumea’.

Echipa noastră măruntă, cvasi-independentă, nu arăta potențial așa că am trecut cu valul prin vama, fără să fim vămuiți. A urmat recuperarea bagajelor, câteva zeci de butoaie, saci, sacose și butelii dintr-o grămadâ de câteva sute de bagaje similare, ce fuseseră ‘așezate’ haotic de echipele de porteri care le trecuseră granița. Noroc că Lila și San – bucătarul nostru și ajutorul lui – știau ce să caute, așa că le-am găsit pe toate și le-am suit într-un camion chinez pt. a fi duse mai departe. In total, aveam cam 650 kg de mâncare și echipament pt. noi 3 + cei 2 însoțitori.

Câteva precizări despre expediția noastră în Himalaya:

Pentru a organiza expediția am avut nevoie de o agenție din Nepal prin care să obținem permisul de urcare a vărfului de la Federația Chineză de Alpinism și care să ne asigure transportul bagajelor (cu camionul) până în tabăra de bază și de acolo, pe iaci, până în tabăra de bază avansată (ABC – Advanced Base Camp). Compania respectivă, Monterosa Treks & Expditions, avea să ne asigure și serviciile pt. tabăra de bază: corturi pt. noi, echipament, bucătărie, sala de mese, budă și duș și mâncarea pe durata șederii în ABC.

Contrar uzanțelor, noi plecasem în Nepal fără să fi rezervat aceste servicii, mizând pe faptul că la fața locului (in Kathmandu) cu banii ‘pe masă’, vom scoate un preț mai bun. Åži a funcționat. Deși eram doar 3 persoane am scos toate serviciile la același preț/pers. ca pt. un grup de minim 7, ceea ce nu reușisem prin e-mail-uri. De restul aspectelor – adică tot ce putea să ne fie necesar deasupra de ABC – ne-am ocupat noi. Mâncarea ce aveam să o consumăm deasupra de ABC, echipament pt. alpinism, haine, corturi, saci de dormit, baterii pt. toate gadget-urile, cărți de citit, trusă de prim ajutor, bannerele sponsorilor și butoaie pt. transportat toate astea pe iaci. Le-am făcut pachete a câte 20 kg, astfel încât să încapă câte 2 pe un iac. Primăvara, așa ni se spusese, un iac duce 40 kg, fiind nemâncat după perioada de iarnă, iar toamna duce până la 60 kg.

Puțin prin Tibet Top

Pentru mine Tibetul era doar un amestec de imagini din filme și de pe internet. La acea dată neavând ‘nasul’ unui călător și antrenamentul de a discerne informațiile din media, reprezentările mele despre Tibet erau oarecum idilice. Primul contact a fost o revelație. Întâi Zangmu și apoi Nyalam, primele localități ce le-am văzut în Tibet, erau dintr-alt film decât al meu.

De la granița cu Nepalul pornește Autostrada Prieteniei, o șosea neasfaltată ce duce la Lhasa. Friendship Highway trece și prin Nyalam, un sat aflat la 3.500m altitudine, unde am stat 3 zile pt. aclimatizare plimbându-ne pe dealurile de 4000 și ceva de metri dimprejur.

La strada mare, asfaltată, parte a Friendship Highway, ce îmaprte satul in 2, erau multe clădiri cu aspect impersonal. Cele mai noi arătau a sedii goale de instituții, care mascau casele tibetane cu arhitectură specifică, aflate pe ulițele din spate. Afacerile de la stradă -magazine, birturi, hoteluri- păreau toate ale chinezilor. Toate job-urile – vânzători, șoferi, chelneri, recepționeri, prostituate, femei de serviciu – păreau ocupate de chinezi, pe care îi deosebești ușor de tibetanii originari după fizionomie și port. Toți oficialii de pe stradă păreau chinezi. Limba oficială era chineza (diferită ca vocabular și alfabet de tibetană). Pe tibetani i-am văzut cel mai des adunați asemenea homeless-ilor la cate un colt de stradă, în fața câte unui birt sau printre casele lor de pe ulițele laterale.

tibetani in Nyalam

Mi-a plăcut că traficul auto era foarte mic, aș zice inexistent. Mergând pe stradă auzeai și vedeai oameni, nu mașini. Extraordinar de plăcut! Activitățile principale de pe stradă erau pălăvrăgeala, fumatul și biliardul.

La fel ca intr-unele sate din Nepal si aici erau mese de biliard in aer liber.

Zilnic faceam ture de aclimatizare pe dealurile din jurul satului.

După expediția pe munte, intenționam să dăm o tură până în Lhasa. Sau măcar spre Lhasa și să vedem ceva sate și mânăstiri. În Tibet (ca străin) nu aveai voie să circuli cu transportul în comun, să faci autostopul sau să dormi oriunde. Toți străinii trebuiau să călătorească în grupuri organizate, cu curse speciale, însoțiți de ghizi chinezi. Neavând suficient timp pt. a încerca o tură clandestină prin Tibet și nici bani să plătim una oficială, am renunțat.

Nyalam si Friendship Highway vazute de pe deal. Pe majoritatea varfurilor de langa asezarile budiste, sunt steaguri cu rugaciuni si mantre scrise de lama, pe care vantul le poarta mai departe.

Trecatoarea Lalung La, la 5050m altitudine, pe Friendship Highway, in spate se vede Shishapangma

Expediția alpină pe Shishapangma – Gosainthan în limba locală Top

BC însemna 2-3 corturi în deșert, lângă care, pt. câte 3-4 zile, își întindeau corturile expedițiile ce urcau spre ABC (Advaced Base Camp). După 2 zile de aclimatizare în jurul BC, am plecat spre ABC cu iacii ce ne cărau echipamentul. Din lipsă de experiența ori ne-am supraestimat ori, i-am subestimat pe băștinași, am rămas în urma lor și am pierdut drumul printre imensele movilele de pe morenă. Era pe înserate și se punea un vânt rece și hotărât. Am avut noroc c-am nimerit înapoi corturile din BC, pe întuneric, că nu știu cum am fi rezistat doar în haine de trekking o noapte la peste 5000m.

Vf. Shishapangma vazut de langa Chinese Base Camp

Chinese Base Camp - 5000m

O zi de odihnă și am pornit din nou spre ABC, la 5600m altitudine, unde am ajuns în vreo 8-10 h. Lila ne-a așteptat în drum cu o limonada fierbinte, iar o parte din corturi cu betele rupte de vântul din noaptea trecută.

ABC e un fel de cătun temporar. De 2 ori pe an, în perioadele dintre musoane, la baza munților înalți își așează tabarele de bază expedițiile ce vor să-i urce.

tabara de baza avansata

În ABC petreci cam cea mai mare parte a timpului din expediție. De aici faci ture dus-întors pt. echiparea taberelor superioare și aclimatizare până la tura pt. vf. Așa că încerci s-o amenajezi confortabil. Expedițiile celor mai cu dare de mână aveau generator și panouri solare – ceea ce le permitea să-și ia cate un laptop, aerotermă în cortul sală de mese… Noi am fost la low-cost. Ne-am dotat doar cu muzica, cărți și chef de povestit cu vecinii ceea ce în final cred ca a fost mai fain decât variantele all-inclusive, exceptând frigul din ‘sufragerie’.

cortul sufragerie

Wando (cred că așa se scrie) unul dintre yak driver-ii care venea frecvent în ABC cu bere și cola. Intra relaxat la noi în cort, fără să zică nimic (oricum nu vorbea engleza) își lua un scaun, se așeza și se uita la noi. Uneori încerca să ne vândă bijuterii artizanale. Negociam în scris (nici unul nu știam să numărăm pe limba celuilalt).

cortul pt. dus

cortul bucatarie

14 aprilie - Anul Nou Nepalez, treceam in anul 2062, San si Lila pregatisra un tort

Pașii de urcare erau: ABC (5600m) – Depo (6000m) unde ne lăsam echipamentul pt. mers pe ghețar – Tabăra 1 (6350m) unde am pus un cort și am lăsat echipamentul pt. taberele superioare- Tabăra 2 (6800m) peste care am sărit – Tabara 2 avansată (7080m) de unde aveam să plecăm direct spre vf. -Tabăra 3 (7350m) peste care, contrar planului initial, am sărit – Shishapangma Central Sumit (80??m) și Shishapangma Main Summit (8013 – 8027m?) cu ?m mai înalt decât Central Summit. Înalțimea vârfului este controversată.
Am petrecut vreo 3 săptămâni pe ruta asta până la prima încercare de a urca pe vf. din T2 avansată.

seracuri in drumul spre Depo

traseul dinspre Depo spre T2

la prima ascensiune spre T1 am campat pe ghetar, in apropiere de Depo

eu in T1 - in multe zile in jurul pranzului se pornea pt 1-3h viscolul si treceam de la o helanca la toate hainele pe noi, in rest vremea era OK

Cata si Tecu in T1

Peștișorul din imagine și frații lui (1 borcan plin) cred că sunt și acum în T1. I-am luat din Kathmandu pe post de snacks dar când am deschis borcanul, puțeau ca dracu și erau îngrozitor de iuți, așa că i-am scos în frig să pută liniștiți acolo.

T2 avansata - la 7080m

3 mai, in T2 avansată. Pe la 3 AM a sunat ceasul. Ne-am foit cu greu în cortul de 2 pers. în care ne înghesuisem 3 și după mai mult de o oră am plecat spre vârf. Ceilalți alpiniști porniseră deja și în fața noastră se întindea un cărnat de vreo 15 luminițe ce mergeau spre creastă. I-am ajuns la corzile fixe unde am încetinit ritmul. Simțeam din spate un vânt rece, care îmi îngheța picioarele de la brâu în jos. Eu (Rahan) nu-mi luasem pantalonii de puf, fiind convins că o să mă mișc suficient de repede încât să nu îngheț. Am socotit prost. Pe la 6 dimineața deja coboram înapoi spre T2 avansată, înțepenit de frig. În ziua respectivă Cristi a ajuns pe Vf. Central (vf. secundar al masivului) după vreo 12h de urcat. Ziua următoare vremea s-a nasolit așa că am coborât în ABC.

ABC

După 3 zile s-a anunțat iar o fereastră de vreme bună pt vf. Am plecat singur din ABC. (Cătă avea ceva infecție la un plămân…) Am ajuns relaxat și într-un timp foarte scurt in T1. Simțeam că-s în formă și că pot ajunge pe vf., deși nu mai urcasem la o așa altitudine. A doua zi, când trebuia să plec spre T2 avansată, vremea s-a stricat. Au urmat 4 zile de viscol și de prognoze meteo care-n fiecare zi anunțau că de mâine va fi vreme ok. Am stat singur în cort, cu ochii în tavan, topind zăpadă, citind sms-uri cu prognoza meteo, calculând câtă mâncare îmi rămânea, făcând planuri pt. zilele următoare și adunând apa din cort. Nu am avut nici un mp3 player sau ceva de citit – înafara etichetelor de pe supe.

T1 - intr-o pauza de viscol

vedere din T1

La tentativa precedentă lăsasem un sac de dormit în T2, într-un cort al unei alte expediții. Am regăsit cortul rupt și îngropat în zăpadă. După jumate de ora de lopătat mi-am recuperat sacul și am continuat spre T2 avansată, aflată la o oră jumate de mers. Aici îmi lăsasem îngropată ceva mâncare și butelii pt. primus. Mâncarea o îngropasem că să nu o mănânce ciorile! Nu știusem până atunci că la peste 7000m mai există așa ceva. Locul îl semnasem lăsând un piolet înfipt. Nu mare mi-a fost bucuria când am văzut că cineva îmi mutase pioletul din loc ca să-și fixeze cortul! Speram să-i degere mâna cu care l-a mutat. Mi-a mai luat vreo oră să dibui locul cu ‘comoara’. Apoi a urmat surpriza zilei.
Vorbisem cu o echipă de austrieci să împart cu unul dintre ei unul dintre corturile lor din T2 avansată. Ghidul austriac m-a invitat cu un rânjet prietenos și binevoitor. Dar ajunși in T2a, imbecilul mi-a spus relaxat că n-am loc în corturile lor. ?! Un căcat idiot. Cum nu m-ar fi încălzit la propriu sa-i crap capul cu pioletul, m-am ‘focusat’ pe rezolvarea problemei și cu ajutorul șerpașului lor (erau 3: ghidu’, clientu’ și șerpșu’) am amenajat un bivuac dintr-o tendă de cort pusă într-un țarc din zăpadă. Cam subțire pt. la 7080m, dar zicându-mi că-i doar pt. 2 nopți m-am mai relaxat.

bivuacul din T2 avansata

A doua zi, ‘dimineața’ a sunat ceasul la 2 AM. M-am trezit conștiincios și în ciuda vântului ce bătea puternic am început pregătirile pt. tura de vf. sperând că se va liniști vântul. Dar nu! După vreo oră m-am culcat la loc.

A treia zi a sunat ceasul la 2 AM. Aceeași poveste. De data asta am stat până pe la 5 dar vântul a continuat să bată în rafale așa că m-am culcat la loc.

A patra zi vremea era OK, așa că pe la 3AM am plecat spre vf., împreună cu 2 italieni. In vreo 3h am ajuns în creastă, în T3 la 7350m și am dat de soare, dar și de vântul care începuse să bată. Am urcat niște săritori și am continuat spre ‘jandarmul’ ce se vedea la 7800m altitudine. După vreo oră, pe la 7650-7700m, chiar pe creastă, vântul bătea tare și am văzut cum o echipă ce plecase înaintea noastră, din T3, se întorcea din apropierea vârfului. Am bănuit că ceva nu-i ok cu vremea și mai aveam încă 3-4h până sus. Italienii cu care plecasem se mișcau mai repede și luaseră avans niște sute de metri dar și ei păreau că stau in cumpănă. Singur și cu bateriile cam slăbite, am făcut 1 tur de poze și am pornit la vale. La coborâre italienii m-au ajuns din urmă. Împinși de vânt și ei renunțaseră, ceea ce m-a făcut să fiu mai convins de decizia luată, mai ales că unul dintre ei era ghid de alpinism în Alpi. Jos urma încă o noapte (a 4 din cele 2 preconizate) în bivuac.

vedere spre tabara de baza, de la 7700m

T3 - la 7350m

traseul echipat cu corzi fixe dintre T2 si T3

Ziua următoare vremea a fost superbă. Futu-i! În timp ce eu mi-am strâns bivuacul și am coborât în T1, vreo 10 indieni au urcat cu toții pe vf. principal. Aceea a fost a 2-a ‘zi de vf.’ din sezonul respectiv.
După 2 zile de hămălit cu echipamentul din 2 tabere, am ajuns dărâmat în ABC. Ruxacul de 75L își dublase volumul cu 2 corturi, bocancii de altitudine, piolet, colțari, lopată… legate pe el pt. că nu mai încăpuseră înăuntru. Ultima bucată de drum, din Depo in ABC, mi s-a părut interminabilă. Erau porțiuni unde nu recunoșteam drumul și fiind spre înserate mi-era teamă să nu mă rătăcesc și să dorm o noapte pe coclauri. Asta mi-a dat energie să dau constant din picioare la vale. Nu știu de ce îmi era teamă de dormit la 5800 -5600m, căci eram conștient că la cât echipament aveam aș fi putut campa și pe vârf. Deasemenea nu-mi dau seama de ce nu recunoșteam zona: se topiseră așa de mult seracurile? Sau era din cauza celor 10 zile si 11 nopți de ‘sihăstrie’ în taberele superioare, de uitat în tavanul neschimbat al cortului / bivuacului, auzind doar vântul?

dezechiparea

După o seară de petrecut cu indienii ce urcaseră pe vârf, cu coca-cola și tort cu ciocolată!!!, am împachetat totul și-am coborât în BC. Gata cu tura pe munte. Am avut nevoie de 1 an jumate să-mi vină iar pofta pt. ture de iarnă și expediții.

ultima dimineata racoroasa in ABC - echipa de indieni incalzidu-se la focul de gunoaie

mai jos de ABC

coborarea spre Chinese Base Camp

Chinese Base Camp si Shishapangma in spate

Înapoi în Tibet Top

Fiind străin, puteam pleca din BC doar într-o mașină de teren, cu șofer și ghid. Cum echipa mea plecase de 10 zile in Nepal trebuia să mă lipesc de alții pt. a ieși din Tibet, adică să prind un loc într-o mașină spre Kodari, ceea ce nu mi-a ieșit din prima zi. Åži din fericire nici din a-2-a. Așa că am stat 2,5 zile cu o familie de tibetani, care in zilele respective erau singurii locuitori din BC. Nimeni nu vorbea altă limbă decât chineza și tibetana, înafară de mine care nu vorbeam nici chineza nici tibetana. Dar toți ne descurcam la mima. Am stat în cortul lor, tras lângă sobița alimentată cu căcat de iac, sorbind ceai și uitându-mă la cei ce se perindau prin cort. Unii, mai amărășteni decât ‘businessman-ul’ la care stăteam (așa mi-l prezentase ofițerul de legătură, pe omu’ cu cortu’, ce aducea cola și bere pt. ABC), veneau pt. a aduna gunoaiele lăsate de expediții în BC și pt. a mâna turmele de iaci, alții in uniforme, primiți cum se cuvine, păreau că verifică cum stau lucrurile. Niciun turist (spre deosebire de BC altor munți, incluse în circuitele de trekking ale firmelor de turism).

bere Lhasa, ceai tibetan si un vailing cu snacks pt. oficialitati

Mai aveam de mâncare doar ½ rudă de salam de casă (de la fam. Å¢ecu), care supraviețuise 1 lună jumăte între -10 și +15°C. Foarte bun, dar insuficient. Am mâncat deci cu ei, nu știu cum să-i numesc: vecini sau colegi de cort? Mâncarea de bază: ceai amestecat cu unt de iac și zahăr. Poate sună grețos dar e gustos. În plus, dimineața mai era zeamă de orez cu ceva orez prin ea și în restul zilei, pe post de snacks – carne uscată de capră (cred). Åži fiindcă nu-mi place berea m-am tratat cu Coca-Cola made in China. (Nici asta nu-mi place dar de nevoie…) Ei nu s-au atins de salamul (alimentar) meu, crezând că e din carne de câine. (Asta am aflat ulterior de la ofițerul de legătură.) Sera, ‘businessman -ul’ dădea drumul la generator și vedeam de pe DVD filme cu karate.

Atmosfera idilică s-a sfârșit într-un jeep cu care am plecat spre Nyalam. Acolo, pt. că nu mai erau locuri în hotelul low-budget unde ar fi trebuit să fiu cazat în taxa ce-o plătisem pt. expediție, am fost cazat într-unul de lux (și n-a trebuit să plătesc în plus!). În cameră aveam o baie de vreo 12-15 mp, cu 4 întrerupătoare pt. cele 4 tipuri diferite de lumină din baie, cu cabină de duș cu hidromasaj, cu încălzire în pardoseală… Eu nu mă mai spălasem de 3 săptămâni sau mai mult iar duș cu apă caldă nu mai făcusem de 45 de zile. Ultima dată, înaintea turei mele solitare, chiar când terminasem de încălzit pe aragaz apa pt. spălat, a început să ningă și să viscolească, așa că am renunțat la ‘dușul’ din cort, unde aș fi stat desculț pe pietrele fără încălzire… Neștiind care dintre tipurile de lumină din baie o sa-mi placă mai mult le-am aprins pe toate deodată. Împrospătat, am coborât la restaurant cu gândul să mănânc ceva ‘de-al nostru’. In meniul ‘western’, adică cu mâncare ca-n Europa, aveau spaghete și am întrebat cu ce sunt. ‘Cu carne de iac.’

un sat tibetan, prin care am trecut la intoarcerea spre Nyalam

turtele maro lipite pe pereti sunt din balega de iac, principalul combustibil pt. gatit si incalzit

inapoi pe Podul Prieteniei

La final (părerea mea) Top

Urcarea unui optmiar pe ruta clasică, echipată cu corzi fixe în pasajele dificile, mi se pare mai degrabă o tură de trekking în condiții extreme decât alpinism. Referitor la expediția noastră, din aprox. 37 de zile pe munte doar in 20 am mers în ture iar în restul am stat prin tabere așteptând vremea bună. Åži statul la altitudine mare te consumă. Traseul și peisajul e frumos, dar având în vedere că din ABC până pe vf. sunt 3-4 zile de mers, nu vezi foarte multe pt. o lună petrecută pe munte. Timpul consumat cu strângerea fondurilor și cu pregătirea logistică este mare și cu aceleași resurse ai putea sta câteva luni într-o zonă montană unde să bagi din greu trasee de toate felurile, in funcție de condițiile meteo și de chef. Așa că, aici daca nu i-o dai la vf. mi se pare ceva neterminat și nerentabil. Iar datul la vf. depinde enorm de condițiile meteo, ceea ce la final pt. mine a fost frustrant. Chiar dacă nu ești super fit, cu o aclimatizare f. bună, ai toate șansele să urci pe vf. într-un interval de 3-4 zile de vreme bună…

Însă dorința mea de a merge în Himalaya era ca un vis format dintr-un puzzle, de când eram mic și văzusem așa ceva la televizor, din poveștile ce le auzisem și din cărțile cu primele expediții pe optmiari. Iar Himalaya pt. mine însemna munți de peste 8000m. Altfel era la fel cu Anzii, Caucazul… Așa că n-am făcut un calcul de rentabilitate (decât strict financiar) când am ales un optmiar.

Prima problema de care m-am lovit a fost lipsa de informații necesare organizării expediției. In general dădeam fie peste oferte de expediții comerciale, fie peste relatările unora ce lucrau la marketingul personal lăsându-te să înțelegi cat de bazați sunt ei și ce grozăvie au făcut…, fie peste relatări despre performanțe cu adevărat valoroase în alpinismul actual – care însă depășeau ceea ce vroiam și puteam noi. In afară de ultimii, restul dădeau informații laconice, pt. ca să-și păstreze know-how-ul și imaginea supra-gomflată. După săptămâni de căutat pe net, am început să-mi fac o imagine cât de cât realistă. Mitul alpiniștilor care (încă) ‘cuceresc’ optmiarii s-a dezumflat de tot. Am realizat că performanța nu e urcarea pe vf. ci parcurgerea anumitor rute, în anumite moduri. Că urcarea pe o rută clasică, echipată cu corzi fixe, deși lasă masele de necunoscători cu gura căscată – cel puțin in Romania – e cel mult o performanță individuală pt. unii și un turism extravagant și profitabil pt. alții. Ajuns acolo pe munte, ierarhia valorilor mi-a fost și mai clară. Asta nu înseamnă că nu-i apreciez pe cei care fac acest gen de trasee sau, ca eu nu m-aș mai duce. Doar că acum am o alta viziune despre asta, una mai realistă.

Cel mai mult – în momentul ăsta – mă desparte de acest gen de expediții faptul că le consider ceva artificial și că acolo n-ai legătură cu natura mai mult decât ai avea în cosmos sau pe fundul oceanului. Între om și natură (neprimitoare, fără viață perceptibilă) e o grămada de tehnologie menită să susțină niște performanțe setate artificial, nefirești aș spune. (O contribuție f. importantă au mas-media avidă de senzațional, producătorii de echipament sportiv și în general societatea orientata excesiv spre target-uri și pe motivarea extrinsecă.) Mai mult, o expediție pe o rută clasică e o provocare managerială (bani și timp) și motivațională (efort fizic monoton si frig), lipsită din pasiunea explorării dintr-o tură de speologie, de escaladare a unui perete, de descoperire a vieții de pe un coral, de traversare a unei păduri neumblate, de coborâre pe un canion, de cunoaștere a unei comunități primitive izolate… Cu toate astea, ceva din visul meu cu Himalaya a rămas. La fel și din frustrarea că nu am urcat pe un optmiar.

Poate va urma …

Expediția ne-a costat cam 20.000 EUR pe toți 3. Cea mai mare parte a banilor am primit-o de la sponsori și de la Consiliul Local Timișoara, care ne-au finanțat proiectul ‘Himalaya Vise Fără Limite’, realizat de C.S. Alternative Timișoara și Fundația Pentru Voi. Sponsorii și partenerii proiectului au fost:

Kathmandu a fost primul oraș ‘altfel’ pe care l-am văzut. (până în 2005 umblasem doar puțin prin Europa de Vest și Sud-Vestul Rusiei.) Prima impresie: claxoane stridente, motociclete gălăgioase, forfoteală, ricșe, case înghesuite și majoritatea neterminate – în opinia mea – panouri cu reclame, multe, unele peste altele, cu orice. În zona veche, străzi înguste, înghesuială și mai mare, temple și altare la orice colt de stradă, valuri de muzică nepaleză după cum treceam pe lângă tarabele colorate, totul cuprins în arome necunoscute mie.

În afară de forfoteală și claxoane, ce mă loveau de la 1m de după colțul străzii, am simțit cel mai pregnant aromele de peste tot. Gălăgia și înghesuiala ‘asiatică’ le mai văzusem și la televizor și live, în piața Aurora – o piață din Timișoara, ce se revărsa pe câteva străzi, unde țiganii vindeau haine second hand și bișnițarii marfă de la turci și gunoaie din Germania. (Îmi plăcea mult mai mult decât atmosfera impersonală și constipată din Mall.) Însă mirosurile de condimente amestecate, bețișoare aromate, jeg și fum de motociclete și lumânări erau ceva nou, ce se completa firesc cu căldura umedă, forfoteala de pe străzile înguste, aspectul clădirilor vechi și mulțimea de temple vii.

Am simțit că sunt într-o călătorie, în altă lume, m-am relaxat, m-am umplut de poftă de a trăi cât mai multe. ‘Hello Mister! Which country?! …’

Kathmandu - piata intre Thamel si Durbar

Durbar - vanzatoare de condimente

Piata Durbar sau Hanuman Dhoka, centrul orasului vechi - Kathmandu

A fost fain că în momentul când am sosit, la sfârșitul musonului de iarnă, nu veniseră încă mulți turiști. La o lună jumate după însă, am întâlnit armate de turiști, în goretex, în ținută da ‘safari’ sau, rupți în cur si cu dreadlocks, unii preocupați excesiv de shopping și fotografii-trofeu, alții preocupați să semene cu Bob Marley sau Che. Cei mai mulți păreau a fi în filmu’ lor, același, indiferent de locul în care s-ar fi aflat. Am înțeles de ce majoritatea parterelor clădirilor erau ocupate de magazine cu suveniruri ‘originale’ specifice: budiste, hinduse, jamaicane, made in China. ‘Hello Mister! Which country?!… Aaa, nice country! Come, have a look here. No buy, just look! …‘

În Patan și Bhaktapur, celelalte foste capitale de regat din valea Kathmandu, ne-am plimbat într-o atmosferă relaxată, tihnită, cu nepalezi. Nu mi-au părut poluate de shopper-i și ‘nonconformiști’ în uniforme hippie – Goa. Mi-a plăcut tare mult.

Patan, Piata Durbar

Patan, Piata Durbar

Am ajuns în Nepal pentru că de acolo urma să plecăm într-o expediție in Himalaya. În 2005 împreună cu Crsti Å¢ecu și Cătălin Morariu am organizat o expediție de alpinism pe Shishapangma, un munte de peste 8000m din Tibet. Pe la jumatea lui martie am aterizat în Kathmnadu unde am organizat partea logistică a expediției. În total ‘ieșirea’ a durat cam 3 luni: vreo 25 de zile in Nepal, o lună jumate în Tibet și aproape 3 săptămâni în India. N-a fost rău.

Trekking în Langtang Top

Din Kathmandu, în timp ce așteptam actele pentru expediția pe Shishapangma, am făcut o tură de trekking în Langtnag. Nu am putut face un circuit complet deorece în martie trecătorile de la peste 4500m erau încă acoperite cu zăpadă. Așa că am mers până în satul Langtang (3300m) și înapoi.

În autobusul cu 25 de scaune eram vreo 40 de persoane cu cel puțin tot atâtea bagaje. Pe capotă mai erau vreo 10-15 călători lângă o grămadă de saci, cutii și găini. De cum a plecat autobusul, un tip a început să se învârtă prin și peste mașină. Ieșea pe un geam, intra pe ușă, mai stătea pe scară și direcționa șoferul bătând cu palma în caroserie, și iar făcea ture peste și prin mașină. Era nașu’ care strângea banii de bilete, aceeași sumă pt. locurile ‘de la terasă’ și din cabină. În sate autobuzul oprea de cate ori cereau călătorii. Uneori oprea să coboare un pasager, apoi pornea și peste 200m oprea din nou. Coborau ¾ din pasageri ca să facă loc unuia din fundul mașinii să se dea jos, grămada urca înapoi și mașina pleca. După 200m iar oprea. De data asta ca să urce 2-3 indivizii ce așteptaseră, privind relaxați scena de dinainte, ca autobuzul sa ajungă exact în dreptul lor. Toată lumea era calmă și părea bine dispusă. La ieșirea din sate călătorii începeau să cânte. Parcă eram în excursie cu clasa. După o zi plină de mers cu autobusul public ~250 km, am ajuns în Syabrubensi, satul de unde începe traseul de trekking.

in drum spre Syabubensi

in drum spre Syabrubensi

Tura a constat din 2 zile de urcat pe vale si 1 de coborât. La început am fost înconjurați de pădure subtropicală, cu multe păsări și maimuțe (langur) apoi, in golul alpin, de morminte budiste și creste ascuțite. In fundal vedeam vârfuri albe, de 6-7000m.

pe valea Langtang

Într-una din nopți am dormit în casa izolată a unui Lama. Noaptea, prin deschizătura văii, am văzut la lumina lunii vf. Langtang Lirung. Eram la 2700m și vf. de peste 7200m se vedea de parcă era la o zi de mers. Arăta ca-ntr-o vedere chinezeasca. Cazarea ne-a costat 1$ (in litere: un Dolar American) pe toți 3 (eu, Cristi și Cătă)! Fără să fi negociat ceva.

Lama Hotel - pe Valea Langtang

Langtang Lirung - Himalaya

În satul Langtang, un sat de budiști, aproape de granița cu China (regiunea ‘autonomă’ Tibet), domnișoara din imagine (stg. fotografiei) și tovarășa ei vroiau să se mărite cu noi și să le ducem la oraș. Cătă fiind cel mai înalt era probabil favoritul. Sau eu fiindcă eram blond? Despre Å¢ecu nu mai știu ce / daca au zis. Din puținele cuvinte completate cu dat din mâini n-am înțeles exact și n-am făcut nici un aranjament. Mai bine așa.

Cristi Tecu - in dreapta foto.

Aș fi stat cu lunile în Langtang pt. a face ture pe puzderia de vârfuri de 5-6000m din jur. Fără prea multă logistică, fără taxe de vârf, fără cărat în sus și-n jos, pe același traseu, bagaje pt. taberele superioare și fără perioade lungi de aclimatizare, aspecte implicite expedițiilor pe optmiari.

stupa pe Valea Langtang

La finalul expediției pe Shishapangma, după aproape o luna jumate, am revenit în Kathmandu. Ne-a luat o săptămână să expediem echipamentul acasă, umblând prin hățișul de intermediari ai colaboratorilor intermediarilor firmelor de cargo. Dar a meritat, căci am plecat apoi cu autobusul spre India doar cu țoalele de pe noi și cu câte un ghiozdan. Echipamentul (vreo 120 de kg) a ajuns OK acasă, mai puțin izmenele mele primite sponsorizare de la Gotech. Probabil că de la firma asta încă n-aveau tiparele pe piața neagră din Nepal. (Mulțumesc lui Geo Bivuacu care ne-a luat coletul de la Otopeni!)

autobus cu aer "conditionat" natural

Îmi doresc să revin în Nepal pentru trekking și pentru a revedea orașele din Valea Kathmandu în perioada musonului. Cred că aromele sunt încă prezente pe străzile înguste din orașele vechi și poate se simt mai puternic în perioada ploioasă.

vanzatoare de ghirlande in Piata Durbar

În încheiere, revăzând articolul mi-am dat seama că am neglijat câteva lucruri despre care vreau să scriu.

Note din Nepal Top

dal-bhat – mâncarea cea mai comună din Nepal: orez (bhat) cu supă de linte (dal) lângă care se pune o lingură de sos/murături foarte picante și uneori, pt. cei cu bani, ceva carne. Dal bhat se mănâncă cu burta și cu mâna. În Kathmandu e cel mai ieftin meniu (dar se găsește mai rar în zonele turistice) în alte locuri e, de multe ori, singurul.

masala chai – ceai cu lapte, cu masala (un amestec de condimente) și cu mult zăhar. Se bea peste tot, tot timpul.

langa sala de mese "pt. nepalezi", era sala de mese "pt. occidentali", evident cu aceeasi mancare doar ca la pret triplu

in sala de mese "pt. nepalezi"

croitorii și brand-urile – în Thamel (cartierul unde se află majoritatea hostelurilor și magazinelor pt. turiști) o grămadă de ateliere brodează orice pe orice. Nu doar logo-uri și sigle ci peisaje, portrete, texte întregi. Pe lângă ele sunt o puzderie de magazine cu echipament sportiv. De la ce firme? De la care vrea mușchii tăi, că e ieftin.

muzica – în Kathmandu, spre deosebire de majoritatea țărilor ‘exotice’ pe care le-am vizitat, găsești peste tot tarabe ce vând o grămadă de cd-uri cu muzică tradițională, originale și la prețuri aproape nepaleze. (În Cairo și Casablanca de exemplu, am umblat de mi-au intrat picioarele-n cur ca să găsesc așa ceva și am găsit in final 1-2 magazine cu prețuri occidentale. In alte locuri n-am găsit de loc.)

negocierea – cel puțin în Kathmandu prețurile sunt cerute la plezneală. Se întâmpla să negociem aprig ceva, să-l scoatem la un preț chiar și de 10 ori mai mic iar apoi, la câteva sute de metri să găsim același lucru la un preț de start egal cu cel obținut la negocierea dinainte! Scenariul ăsta nu e fictiv. Noi însă am reușit și o performanță: înainte de expediție am cumpărat butoaie pt. transportat echipamentul, de la un magazin de la periferie, la un preț mult mai mic decât în Thamel. La întoarcere le-am vândut în Thamel mai scump decât le cumpărasem.

templele – niciunde viața și arhitectura orașului nu mi s-au părut la fel de legate de religie ca în Kathmandu, Patan și Bhaktapur. Nu auzi de 5 ori pe zi chemările stridente la rugăciune, din orașele predominant musulmane însă, cel puțin în anumite zone, activitatea religioasă pare un continuum firesc. Nu am scris despre vizitele la temple, dar fotografiile ce le-am făcut acolo domină ca număr în galeria foto atașată.

Boudhanath - una dintre cele mai mari stupe din lume (Stupa = templu budist)

in jurul Boudhanath

Pashupatinath - templu hindus al zeului Shiva (Pashupati)

incinerare in templul hindus Pashupatinath

rebelii maoiști și occidentalii – în 2005 în Nepal au fost mai puțin turiști decât deobicei. Motivul: presa avidă de subiecte de senzație pt. buletinele de știri tip reality-show, și agențiile guvernelor occidentale avide să lovească în Evil Empire II – China (de fapt în orice, dacă le slujește intereselor) au exagerat anvergura conflictului dintre rebelii maoiști și forțele guvernamentale nepaleze. Astfel multe ambasade și-au sfătuit cetățenii să nu viziteze Nepalul. Noi am beneficiat de asta prin faptul că lipsa turiștilor a dus la scăderea prețurilor. Însă nepalezii, pt. care turismul e o sursă importantă de venit, nu. Iar cei care se ghidează după buletine de știri, care au în primul rând valoare de divertisment, s-au îndobitocit și mai mult, ratând o șansă de a avea tangență cu realitatea. Conflictul era real (‘războiul poporului’ cum era numit de rebeli, a durat câțiva ani, cu morți și răniți în ambele tabere) dar nu afecta turiștii – de pe urma cărora câștigau cu toții. Pe șosele erau frecvente filtrele militare, care-i legitimau pe nepalezi și uneori le controlau bagajele. Pe noi însă, nici măcar nu ne-au întrebat vreodată cine și de unde suntem sau ce facem. Åži cred ca nici nu ne-au împușcat.

călătoritul în Nepal – este foarte la îndemână. Pentru a a cunoaște cât de cât cultura locală nu te du cu un checklist de workaholic. Te vei alege doar cu o colecție de vederi cu monumente și cu falsa impresie ca ai cunoscut Nepalul. (E adevărat că la întoarcere vei putea impresiona audiența necunoscătoare, dar…) Asta iți oferă și agențiile turistice. Dar asta poți obține mai eficient căutând cu Google Images. Nepalul e o țară extrem de bine dezvoltată pentru a primi turiști ‘independenți’, e plin de oferte de cazare pt. toate gusturile (cel puțin în zona centrală și în Nord), mai ieftine decât tarifele prezentate pe net și mult mai numeroase. Mulți nepalezi ‘o rup’ pe engleză, găsești o grămadă de informații și hărți pentru trekking, transportul public acoperă multe zone, e foarte ieftin și pt. mine e o atracție în sine. În plus e safe și transportul și cazarea și mâncarea. Nu pune botul la ofertele agențiilor turistice, care spun că ‘nu e safe‘ să mergi de capul tău acolo, fără să ai totul rezervat dinainte… Åži nu băga toate căcaturile de vaccinuri în tine, chiar la recomandările medicilor, care ori sunt bine voitori dar lipsiți de informații din teren și speriați de propaganda din mass-media, ori găsesc o oportunitate de a creste vânzarea de produse medicale. Majoritatea sunt inutile și uneori nesănătoase. În plus, iți formezi credința îndobitocită că cei care nu-s ca noi sunt periculoși din toate punctele de vedere.

Lonely Planet, informații și turiști – am avut de acasă: LP Nepal și LP Trekking în the Nepal Himalaya și ne-au prins bine dar, aveam să descoperim că nu-s neapărat necesare. Acolo am dat peste o puzderie de librării (mai multe decât oriunde altundeva am fost) în special în Thamel, unele cu stive mari de ghiduri de călătorie folosite. Într-unele puteai chiar să schimb astfel de cărți (sunt mulți globetrotteri care la plecare fac schimb). Adică nu e necesar să cumperi unul de pe aeroport la prețuri exagerate. LP / Footprint / Rogh Guide… pot fi utile dar be aware: pun accent pe zonele trendy, pe aspectele catchy, cel putin LP are uneori descrieri exagerat de entuziasmate. În plus, o zonă intrată în atenția unui astfel de ghid devine curând f. populată cu turiști. In niciun caz o agenție turistică/ghid local nu rezolvă asta!! Cu ghidu’ în traistă și mintea deschisă iți rămâne plăcerea să descoperi singur restul.

in Thamel - Kathmandu

Bugetul – eu am stat c.m.m. în Kathmandu unde parcă era mai scump decât în Delhi, dar nu cu mult. Cu 4-500 EUR poți petrece îndestulat o lună. La munte, în zonele mai puțin turistice, e extrem de ieftin.

pozele mele – cu ocazia acestei excursii mi-am cumpărat primul meu aparat foto. Digital, format săpunieră, argintiu: Canon PowerShot A95. Punctul lui tare e că funcționează și full manual. In plus, fiind mic și ușor e utilizabil în mai multe situații decât un dslr. Pe avion am citit conștiincios ghidul utilizatorului. Apoi tutoriat de Å¢ecu am început să-l folosesc la făcut fotografii. Galeria foto.

Himalya vazuti din avion, de deasupra Nepalului

Top

Imaginea din header-u’ blog-ului îmi aduce aminte de documentarele despre Africa (imagini din savană) la care mă uitam înainte la televiziunea sârbă. Nu înțelegeam discuțiile dar, imaginile din ele și din cele ale lui Cousteau mi-au stârnit visele despre natură și explorare. S-au adăugat ieșirile la munte cu părinții (de prin școala primară), cărțile cu Winnetou… Când am început să aleg cu ce-mi umplu timpul liber* (in clasa 9-10) am căutat un club de speologie, am început să explorez natura, să ascult Pink Floyd și să-mi trăiesc visele…

Cam tot atunci am realizat că banii înseamnă timp (nu invers!) că notele bune înseamnă timp, că să ‘faci o figură frumoasă’ in viitoarea carieră și în societate înseamnă timp… De multe ori atingerea acestor ținte însemna să amân sau să renunț la activități care-mi plac, în folosul unor activități utile etapelor necesare atingerii țintelor. STOP! Nu sunt un program de calculator, un plan de afaceri…

Pe măsură ce am devenit mai autonom (socio-economic) am căutat să fac cât mai mult timp activități ce-mi plac sau care am considerat că mă vor ajuta în acest sens. Până aici e banal. Diferit, cred eu, și important e că n-am pierdut contactul cu ceea ce vreau în mod concret, deși obiectul dorinței s-a mai schimbat. N-am avut o traiectorie logică însă am avut energie și pasiune.

Altfel cred că aș fi fost mai bine înfipt in societate și mai liniștit într-un fel. Că mijloacele -bani, diplome, carieră, obiecte – ar fi devenit scopuri in sine și pt. mine. Trăind în societatea de consum aș fi fost probabil un consumator pasiv respectabil.

Însă nevoia de a trăi la propriu senzația că Eu sunt in acțiune, iau parte activ la evenimente, respir iarna aer rece și uscat iar vara mă arde soarele, pot să călătoresc liber prin lume, explorez, mă dezvolt fizic sănătos, agăț și fac sex cu femei bune, n-am o viață monotonă, am momente de exaltare, trăiesc și un pic de suspans…, senzații ce alimentează energia vitală le-aș fi înlocuit, ușor și pe nesimțite, cu surogate. Åži între-timp m-aș fi mișcat conștiincios, conform unor proceduri bine stabilite, la serviciu, în societate și în traficul rutier.

Energia fizica si timpul le-as fi consumat aproape integral pe: cizme (obligatorii in toamna – iarna – primăvara și vara ‘09-‘10), mașini noi (cei cu succes trebuie să-și permită un suv sau o limuzină germană, durii cu ‘coaie’ și cei de acțiune un 4X4 tunat pt. offroad sau o mașină sport), carieră (e important să fie apreciată de cei din jur), diplome, câine de rasă (cu pedigree și acte in regulă), blugi de firmă (ca șuncile fleșcăite și cu celulită să ia forme ca la televizor), ceasuri și accesorii vestimentare (scumpe, că denotă atitudine), ferestre inteligente (cu umbră inteligentă), asigurări (de viață, boală, sănătate, mașină, laptop, casă, accidente…). Åži majoritatea nu le-aș fi cumpărat pt. că mi-ar fi fost necesare ci, pt. că mi-aș fi permis să dau banii respectivi. Adică, conform opiniei induse de societatea de consum, ’m-aș fi respectat’. Oare telefonul mobil cu 7 vitamine identic naturale și particule inteligente QY, din titan black, cu semnătura lui Superman a apărut pe piață? Se eliberează și fără prescripție medicală?

Pentru psihic există și ceva mai tare, ceva real, la televizor: codul galben/portocaliu/roșu. Mai sunt și măsurile sporite de securitate anti-tero de la jocurile olimpice, pașaportul cu cip, campania mediatică anti-gripă… ‘Andrea, mă auzi?! Ai legătura la fața locului!…‘ Trăim in pericol, suntem într-o aventură! Să le mulțumim lui D-zeu, americanilor și companiilor farmaceutice că am scăpat până acum cu bine.

S-a anunțat pe toate posturile cod galben cu buline portocalii!! Åži am jumate de oră de mers prin oraș! Dar sunt liniștit, că am un suv nou, scump și puternic și deci pot să merg în siguranță dimineața la lucru și să mă intorc diseară în siguranță acasă, cu cumpărăturile. Åži vom sta dinnou cu toții liniștiți la televizor, să vedem ce-au făcut trupele păcii care invadează Afganistanul, pt. a-l elibera de oamenii ce sunt altfel decât noi. Vizionare plăcută.

Eu de 6 ani n-am televizor, dar am ‘trăit’ prima dată imaginile din documentarele de la sârbi, intr-o primăvară, când mă plimbam singur prin oaze, între satele din sudul Marocului…

Nu am poze din zonele cu aspect de savană (să se potrivească cu textu’) dar îmi place imaginea asta, de la marginea unei oaze.

___________________
* ulterior am realizat ceva evident: nu există ‘timp liber’ și ‘timp ne-liber’ ci doar timpul pe care noi alegem (chiar dacă parțial determinați de factori externi) cum să-l petrecem. De câte ori alegeți in mod pasiv/implicit cum vă trăiți timpul, ținând cont de ‘target-uri’ și etape, ignorând cu ce vă umpleți efectiv timpul care trece zi cu zi?

P.S.  O variantă de titlu pt. articolul acesta a fost ‘Coca-Cola Fabrica de Fericire‘ – care mi se pare unul dintre cele mai impertinente, desconsiderante și penibile sloganuri pe care l-am întâlnit.

Top