Patagonia, asado, vino tinto și vulcani

(din tura din noiembrie 2006 – februarie 2007, prin Argentina, Chile și Bolivia)

1. Intro – Budapesta – Santiago
2. Vulcani și asado
3. Tara Lacurilor, parilla, vino tinto și fabrici de ciocolată
4. Cerro Tronador
5. Galeria foto

Intro – Budapesta – Santiago

Mi se făcuse iar de o expediție în munți înalți. Să văd alte locuri, să umblu pe ghețari, să întâlnesc alți oameni, să mănânc alte mâncăruri, să aud altă limbă, să schimb trenuri și autobuze, să mă uit pe alte hărți. America de Sud era un loc spre care ținteam de ceva vreme, un loc care-mi suna mai exotic decât Himalaya si Tibetul cele aspre si înghețate. Anzii Cordilieri, Patagonia, Aconcagua, Å¢ara de foc, Altiplano… În tablou mai intrau gaucho, lame, deșerturi pietroase, trenuri cu aburi, păduri dese și turnuri țuguiate de stâncă cu zăpadă în vârf și la bază.

Vorbesc cu Cătă – care plecase în 2003 în Peru pentru două luni și rămăsese ‘în zonă’, prin America de Sud, un an jumătate. Avea să fie ghidul turei. Discuția se întâmpla prin vara din 2006, pentru sezonul de iarnă. Nu ne-a luat mult să stabilim Aconcagua,  Ojos del Salado și niște munți din  Nordul Patagoniei ca obiective alpine, pentru că iarna (noastră) e sezonul bun (vara lor) pentru ascensiuni .

Vreo 2 luni de căutat pe net vârfuri, trasee, căi de acces, bilete de avion, prețuri actualizate și poze cu cum arată acolo. Rezultatul: aveam să zburăm după jumatea lui noiembrie în Chile, să dăm o tură prin nordul Patagoniei, apoi să trecem în Argentina pentru Aconcagua și din nou în Chile, în Nord, pentru Ojos del Salado. După astea mai vroiam să stăm câteva zile în Buenos Aires și să facem o tură în junglă sau în Atacama. Åži poate Peru sau Bolivia? Dar Brazilia? Sau poate să stăm mai mult în Patagonia să mergem până în Å¢ara de Foc – Ushuaia? Urma să vedem acolo. În timpul pregătirilor s-a lipit de noi și Tea.

26 noiembrie – ziua plecării. Ne întâlnim toți 3: Tea Vid, Cătălin Morariu și eu, pe Ferihegy cu vreo 40 kg de bagaje fiecare, față de 20 + bagajul de mână permise.

Întâi încălțăm bocancii de plastic și îmbrăcăm o parte dintre țoalele de tură mai grele. Apoi îndesăm în bagajele ‘de mână’ câte 10-12 kg. Eu pregătesc pentru cabină semicorzile, bocancii de schimb și mai nu știu ce. Cântărim bagajele pentru cală. Încă-s prea grele. Mai băgăm în buzunare cărți, acumulatori și alte chestii grele. Pare OK. La check-in eu și Tea trecem, Cătă nu. Are bagajul de cală prea greu. Tariful pentru fiecare kg în plus e 80 EUR! Îi spunem ăluia de la ghișeu că dacă mai scoatem ceva din rucsac și punem pe noi tot ajunge în avion fără suprataxă. Nu, nu se poate. Cătă ia și a treia pereche de pantaloni pe el și bagajul trece. Trecem și noi rânjindu-i scrobitului de la Airfrance. Noi plecăm pentru 3 luni în călătorie. El rămâne acolo, tras în țiplă, cu un zâmbet forțat, ca să repete ca papagalu’ niște proceduri…

Aterizăm în Santiago de Chile unde-s +38Ëš (plecasem de la minus) și ne punem la coada pentru vize. Temperatura, fețele altfel ale personalului de pe aeroport și limba îmi confirmă că am pornit în călătorie. Motivul pentru care am zburat în Santiago e că așa am găsit cele mai ieftine bilete de avion. Altfel ne-am fi dus direct în Argentina, unde totul este mai ieftin decât în Chile.

Santiago de Chile  îmi suna a un fel de capătu’ lumii, de unde însă aveam să plecăm și mai departe. Pentru început, în nordul Patagoniei.

Pentru că munții pe care vrem să mergem sunt pe granița dintre Chile si Argentina, și în zone mai puțin umblate, avem nevoie de ceva permis de acces și de informații – hărți cu ei. Așa că pentru șederea în Santiago am planificat zig-zaguri prin diverse birouri.

Începem cu Dirección de Fronteras y Límites (DIFROL) de la care ar trebui să obținem permisul de urcare pentru Antuco, Sierra Velluda, Lanin și Ojos del Salado. Găsim o adresă de-a lor pe internet. E undeva prin centru. Când ajungem însă acolo, nu mai e acolo :-). Åži-au mutat sediul. După încă o zi dăm de ei și ne luăm hârtiile. Apoi trecem pe la Instituto Geográfico Militar pentru a vedea de hărți. În Chile și în Argentina există instituția aceasta unde găsești hărți topo. Acolo au cataloage cu indexurile hărților, la diverse scări, ce acoperă toată țara. Hărțile sunt disponibile publicului, inclusiv străinilor. Pot fi comandate și prin internet! Nu sunt ieftine dar sunt de bună calitate.  (Nu știu cum e în prezent la noi, dar atunci, genul acesta de informații cred că încă erau secrete militare.)

În Santiago am simțit prima dată relaxarea sud-americană. Întâi birocrații lenți de pe aeroport și muncitorii care lucrau odihnindu-se la umbră – pe care i-am văzut prin geam cât am stat la coada pentru viză – apoi atmosfera extraordinar de primitoare și de ca acasă de la Casa Roja – hostelul dintr-o casă colonială unde am stat – și vecinii de la mâncătoria de lângă, unde am frecat-o în prima dupăamiază cu un pisco sour (lichior din struguri cu lime și albuș de ou) din partea casei, apoi ținuta și fețele de pe stradă.

Nu mi se pare că-s multe de văzut în Santiago iar distracțiile sunt relativ scumpe. După ce rezolvam cu hârtiile, ne lăsăm actele de prisos la Casa Roja -  urma să revenim aici peste 3 luni, pentru zborul de întoarcere – și plecăm spre Sud.

Vulcani și asado Top

Prima țintă – ochită pe net – e Sierra Velluda (3585m) un munte cu o creastă ascuțită, aflat lângă Vulcanul Antuco (2979m).

De la ultima intersecție, unde ne lasă autobusul, o luăm pe jos spre poalele vulcanului. Mai fusesem prin semideșerturi, dar aici e altfel. Am impresia că-s în drum spre Lună. Vegetația e tot mai rară, pământul e acoperit de zgură neagră, rocile par proaspete, neșlefuite de vreme, cu fațete lucioase sau foarte rugoase și cu muchii tăioase. Mă aștept să fie calde încă. Cine a fost pe vulcani ce au erupt recent știe…

Orizontul e ocupat de conul vulcanului. Sierra Velluda încă nu se vede. Conform informațiilor ce le avem ar trebui să fie o rută scurtă spre poalele masivului undeva prin Estul vulcanului – de unde venim noi – și una mai lungă, dar mai lejeră și mai bătută, prin Nord – Vestul lui. Referitor la sezonul de urcare, unele surse zic că ar fi ok acum, la începutul lui decembrie (începutul verii), altele că doar peste câteva luni, când se mai retrag ghețarii foarte crevasați în perioada asta.

Că să ne lămurim o să urcăm întâi pe Antuco de unde probabil o să vedem integral cele 2 variante de apropiere și ruta de urcare pe Sierra Velluda.

Seara ne oprim la Refugio-Cabana Antuco, la baza conului vulcanului, de unde urma să dăm a doua zi o tură pe vârf.

Dimineață ne pornim cu lene la deal, dea-dreptul spre vârful conului. Urcușul e lung, continuu și tot mai abrupt. Spre final scoatem pioleții și căutam un drum printre roci tot mai instabile și limbi de gheață.

După prânz suntem sus. A fost mai obositor decât plimbarea anticipată dar a meritat. De pe marginea căldării aburinde vedem în față Sierra Velluda și în spate Laguna del Laja, un lac cu un albastru metalic, anormal, înconjurat de zgură neagră. În rest, cât se vede cu ochii e un semideșert din care ies creste muntoase albe. Sunt mulțumit.

Nu vedem nici o rută rezonabilă de acces spre Sierra Velluda prin Est, pe scurtătură. Adică va trebui să ocolim vulcanul pe la Sud-Vest. Mai prost e că versantul pe care ar trebui să urcăm e acoperit complet de ghețari foarte crevasați. Schițăm o rută combinând informațiile de pe net cu ceea ce vedem și i-o dăm înapoi la vale, pe o linie mai domoală decât cea pe care am urcat.

Dimineața următoare îndesăm totul înapoi în rucsaci și ne încercăm norocul. Adică ieșim la stop, în fața cabanei, pe un drum care pare că duce niciunde. E un drum neasfaltat, printre munți, ce duce în Argentina prin Paso Pichachén. Până unde începe valea spre Sierra Velluda sunt vreo 20 si ceva de km pe drumu’ ăsta, și rucsacii noștri sunt grei ca dracu. Poate, poate…

Oprește un jeep. Åži încă unul. Câte o față foarte binedispusă iese din fiecare și prin gălăgia motorului și muzica dinăuntru ne cheamă în mașină. Aflăm că sunt din Los Angeles (de Chile) și că merg la o tură de off-road unde se adună mai mulți prieteni din zonă.

Oprim la Refugio militar Los Barros, în gura văii ce vine dinspre Sierra Velluda,  unde trebuie să arătăm permisul de acces în zonă și implicit pentru urcare pe munte. Militarul de acolo, un tip foarte solid și bronzat, pe care prietenul nostru cu jeepu’ – deja suntem amigos – ni-l prezintă ca ‘peligroso‘ ne spune că nu se poate merge pe vale, că sezonul de urcat e doar în toamnă, că acum ghețarii sunt foarte mari și plini de crevase. Hm… sună urât. Nu avem nici mâncare destulă pentru câte zile se pare că va lua tura și nici chef să facem slalom câteva zile printre crevase cu monștrii ăștia de rucsaci. Cedăm invitației confortabile a noilor noștri tovarăși și plecăm mai departe, cu mașinile, spre Paso Pichachén.

Deși nu-s fan al sporturilor cu motor și nici al celor care le practică, îmi plac și atmosfera și tura. Aici în semideșert, pe niște întinderi interminabile, și în general inaccesibile pe jos, mi se pare oricum mult mai rezonabil să te dai cu mașina decât la noi, unde în păduri sau pe pășuni alpine, târtanii cu atv-uri și enduro râmă șanțuri, sperie animalele și fac gălăgie în puținele locuri unde mai poți să te plimbi în relativă sălbăticie.

Tenemos amigos romanos con nosotros! – ne introduce cu portavocea, de pe o mașină, unul dintre amigos. (Nu mai știu cum îi cheamă pe cei 2.) Sunt vreo 40 de persoane adunate acolo, pentru un asado (grătar), cu jeepurile în middle of nowhere. Extraordinar de primitori și de relaxați. Am întâlnit și în alte țări oameni primitori dar nici unde nu am perceput ospitalitatea ca pe ceva natural, exprimată firesc. Ori ceea ce mă face să mă simt bine într-o relație e firescul ei, mai mult decât o ospitalitate excesivă, stânjenitor de atentă. Nici în România n-am întâlnit această ospitalitate firească. Ori e obositor de insistentă, ori e constipată de etichetă, ori e stânjenitoare prin efortul care-l fac gazdele.

Din momentul acela, oriunde am fost prin Chile și Argentina m-am simțit între apropiați.

Seara facem cunștință cu familiile celor 2 amigos. Sunt vecini, locuiesc pe un fel de stradă privată, cu poartă și paznic, cu vile luxoase și familii numeroase cu 3 generații laolaltă. Servitori, curți pline de plante, umbrare, balansoar… ca-n filme. Văd pentru prima dată o cameră pentru grătare – sala de asado. Un ditamai salonul îmbrăcat în lemn și piele, unde e grătarul – de vreo 1 pe 2 metri. Ulterior, în Argentina, aveam să mă obișnuiesc cu încăperea specială pentru grătar, care e prezentă în majoritatea hostelurilor, pe terasele blocurilor și în casele celor mai cu dare de mână.

Noi, împuțiți după tură și arși de soare, ne bucurăm de răcoritoare și dulciuri și stabilim o întâlnire pentru ziua următoare.

Noaptea încep problemele: ne arsese îngrozitor soarele.  Am beșici care mă ustură pe vârful nasului și ochii umflați. Suntem cam desfigurați. Am ignorat uv-ul de la latitudinea și altitudinea asta combinate cu atmosfera extrem de curată din deșert.

A doua zi, unul din ‘protectorii’ noștri ne dă un prânz în familie și apoi ne scoate la o tură. Mergem la Salto del Laja, niște cascade de pe Rio Laja, râu ce vine din Laguna del Laja.

A treia zi plecăm mai departe spre Sud, spre Vulcanul Lanin.

Volcan Nevado Lanin are 3.747m și e situat pe granița Chile – Argentina, la nord de Patagonia, în Å¢ara Lacurilor.

Spre deosebire de zona Antuco – Sierra Velluda unde nu era picior de om, aici sunt cel puțin 2-3 grupuri acum. La postul rangerilor, unde prezentăm permisul de acces pe vulcan – pentru că e pe graniță – ni se verifică și echipamentul pentru munte. E corespunzător. (Mi se pare OK procedura asta.) Totuși avem o problemă: pentru a urca pe munte trebuie să avem și o stație de emisie-recepție vhf, pentru a comunica cu rangerii în cazul că apar probleme, iar noi nu avem stația asta. Adică ‘nu putem’ urca! Mă abțin să am reacții. În SUA sau Europa Centrală m-aș fi așteptat la o asemenea regulă idioată. Aici sunt surprins cu stupoare.

De ce e idioată regula asta? Pentru că pe Lanin o astfel de precauție e exagerată. Deși 3747m poate părea o altitudine mare, muntele ăsta e un trunchi con, ca o găleată de nisip răsturnată, înconjurat de câmpie. Fără văi, creste, brâne suspendate, crevase, torenți, păduri neumblate… E ca un deal foarte înalt. Adică banal d.p.d.v. tehnic, unde numai un idiot se poate pierde. Rangerii ne spun că totuși acum câțiva ani au murit unii acolo. E dreptul oricui să fie idiot – mă gândesc eu. Le explicăm că suntem echipați pt. trasee mult mai tehnice și munți mult mai înalți (avem echipament pentru Aconcagaua și Ojos și pentru cățărat pe gheață) și că știm să folosim echipamentul. Le arătăm și legitimațiile de sportiv de la FRAE (Federația Română de Alpinism și Escaladă). Nu, fără stație nu e voie să urcăm, asta e regula.

În Chile nu prea merge cu șpaga așa că așteptăm o idee… Åži mai e o regulă grea: deși de la post sunt doar 3 h de urcat pe o potecă clară și lejeră până la refugiul unde se campează, nu ai voie să pleci în tură după jumatea zilei!

Apare un grup de drumeți care par mai pantofari. Au venit să urce pe vulcan. Au stație vhf. Rangeru’ ne zice că dacă șeful grupului e de acord să ne ia cu ei putem merge, dar trebuie să stăm pe lângă grup. OK.

Pornim la deal. Peisajul e nemaiîntâlnit pentru mine. La bază e o pădurice de araucaria araucana – o specie de araucaria endemică în Chile și V. Aragentinei. Sunt conifere. Unii copaci trăiesc 2.500 ani! Am citit undeva că e cam cea mai veche specie de copaci de pe Pământ, sunt prezenți de pe vremea dinozaurilor. Printre ei se vede trunchiul de con perfect și alb al vulcanului. Trebuie să arate grozav de sus! Trecem de pădurice și începem să urcăm. Traseul în sine e monoton: zig-zaguri printre bolovani. Dar peisajul e extraordinar. Åži pe deasupra noastră el cóndor vuela.

Toată tura ia 2 zile jumătate dus-întors de la bază, în ritm lejer. În prima zi urcăm până la refugiul RIM (Regimiento de Infateria de Montaña) aflat la 2450m. Refugiul e cam plin așa că punem cortul lângă. Peste noapte se pune viscolul și ninsoarea. Dimineața continuă. Hai să i-o dăm totuși în sus, că poate se face vreme bună între timp. Eee…, dar stai să vezi!

Tovarășii noștri chilieni sunt echipați regulamentar: cu stație vhf și încălțați care cu teniși, care cu nuș’ce șoșoni!!! E fain însă că au pioleți și chiar și colțari :-). Dacă-și lasă bașcheții să înghețe bocnă, poate o să stea colțarii pe ei! Fără scuze: Să mă cac în capu’ rangerilor care le-au verificat echipamentul! E clar că ăștia n-au cum să urce. Indiferent de vreme nu ar avea cum să urce și să coboare cu toate degetele la picioare. Nici saci de dormit grozavi nu au și pentru că le-a fost frig peste noapte vor să se întoarcă. Nu ne lasă stația că e de nu știu unde… Să-i fentăm pe rangeri aici pe graniță și în condițiile în care ne mai și lăsasem o parte dintre bagaje jos la ei la post, nu e o soluție. Așa că coborâm.

Am venit de la capătu’ lumii până aici ca să urcăm pe vulcan și acum, din cauza unor proceduri stabilite de niște idioți și aplicate de alții și mai grei depindem de niște șoșonari cu walkie-talkie, și ne întoarcem de la 3-4 h de vârf. Sublim.

În timp ce cobor sunt indignat de sistemul bazat excesiv pe proceduri, care-i validează pe unii ce-și folosesc mintea doar pentru a constata și a urma. Majoritatea de fapt – cel puțin în lumea ‘civilizată’ – se bucură de avantajul apartenenței la un astfel de sistem: nu trebuie să gândească și nici să fie responsabili, decât pentru ‘task-urile‘ mărunte ce le sunt date. Pentru ‘siguranța’ și confortul lor bovin există proceduri înlocuitoare de sinapse. Evident sunt și chestii cu adevărat bune într-un sistem, n-am însă acum chef să mă gândesc la ele. În general, cred că dacă ești dispus să gândești, să înveți și să-ți asumi deciziile, orice sistem rigid de proceduri are darul de a te călca pe nervi și te frustrează.

Îmi aduc aminte de expresia ‘lasă-i că și ei e lume’ și, deși prețuiesc selecția naturală, mă consolez semi-împăcat. Mai avem încă 2 luni și ceva de umblat și mă aștept să întâlnim o grămadă de locuri și chestii extraordinare.

De la poalele lui Lanin luăm autobusul spre Argentina.

Înainte de a trece granița mai prindem o noapte în Chile, în Pucon, la poalele lui Villarica – un vulcan activ care arata ca-n manuale.

Tara Lacurilor, parilla, vino tinto și fabrici de ciocolată Top

Deși majoritatea timpului l-am petrecut umblând pe munte, preocupat de turele ce aveam să le facem, mereu pomenesc în povestirile mele de mâncare ca un highlight al turei. Ce să fac? La fel cum remarc o linguriță de condimente puternice într-o oală mare cu mâncare, bunătățile de acolo îmi condimentează amintirile.

Dacă s-ar face un campionat mondial de grătare cred că argentinienii ar câștiga toate probele. Românii poate ar lua un premiu special pentru șmecheria cu discu’ și americanii pentru cât pot să fie de grași. Restul ar fi spectatori.

Primul contact cu argentinienii a fost și primul cu grătarele lor. S-a întâmplat în San Carlos de Bariloche, un oraș-stațiune din Å¢ara Lacurilor, în nordul Patagoniei. Despre turele din zona asta superbă o să scriu după mâncare.

Ajungem seara în Bariloche, după o zi pe autobus, în care am străbătut păduri ce păreau nesfârșite și am ocolit lacuri printre munți. Ne cazăm și Cătă ne recomandă să dăm o tură la El Bolice de Alberto – adică cârciuma (o cârciumă cu stele) lui Alberto, un guru în parrilla (grătare). Hălci de vită sau oaie, tăiate felii de 3-4 cm grosime, cu chimichurry (sosuri din verdețuri, ulei de măsline, oțet și multe condimente) și vino tinto seco (vin roșu sec). O porție obișnuită, așa ca pentru cină, are 4-500 grame de carne! Aveam să mă obișnuiesc în Argentina cu porții dintr-astea.

El Bolice de Alberto fiind pentru buzunare mai pline ca ale noastre, sau pentru bugete mai orientate spre burtă, în zilele următoare ne îndestulăm și în alte locuri. Există câte o parrillada (cărnuri, în principal de bovine, gătite la grătar) prin toate cartierele. Sunt echivalentul aprozarelor doar că în loc de verdețuri prepară și vând parrilla, chorizo (un fel de cârnați) și chimichurry. Vinuri bune, zeci de soiuri găsim la orice alimentară. Poftă bună!

Singurul aspect cu care nu mă obișnuiesc aici e ora cinei, care e după 9 seara. Orarul – a orice – începe ‘pe la 9’ adică pe la 9 oamenii încep relaxați lucrul. Durează până ‘pe la 1’ după care urmează pauza de prânz și de pe la 15-16 până pe la 19-20 se lucrează din nou. Așa că mai devreme de 9 seara nu găsești nici o cârciumă sau parrillada care să te servească.

Pe lângă atâta carne – mi se încrețește ceafa numai când mă gândesc – și vin sec, pică bine și altceva. Ciocolată. În centrul Barilocheului sunt 3 fabrici-laboratoare de ciocolată. Fiecare are un magazin de desfacere, de câteva sute de metri pătrați, cu sute de feluri de bomboane de ciocolată cu tot ce-ți poți imagina. Mai sunt și o grămadă de locuri unde se vinde helado casero (înghețată de casă). Am remarcat în mai multe locuri reclame de produse ‘de casă’. Pe lângă înghețată, am reținut și pasta casero, în Argentina fiind mulți imigranți italieni.

Mă uit pe stradă și totuși ăștia umblă singuri și arată chiar sănătoși, deși te-ai aștepta să-i vezi plimbându-și burțile cu căruciorul și arătând ca niște morse fleșcăite, asemeni americanilor.

Printre ospățuri facem ture pe munte. Bariloche e la poalele munților și pe malul unui lac imens – Nahuel Huapi – care comunică cu alte lacuri și totul e înconjurat de munți de 2-3000 m cu creste înzăpezite, acoperiți de păduri și tăiați de văi în care sunt alte lacuri. E un paradis pentru cei cărora le plac sporturile montane și natura în general. Ture cu mountain-bike-ul , drumeții de toate felurile, schi, alpinism, escaladă, rafting, călărie, kiteing, caiac, parapantă, parcuri de aventură. Pe lacuri se pot practica aproape toate sporturile nautice. Poate că toate astea explică ținuta fără șorț de grăsime și ceafă creață a locuitorilor. Åži e extraordinar că pe lângă zonele cu facilități turistice există întinderi imense de sălbăticie. Dar chiar și în zonele turistice nu te calci pe bătături cu alții. Åži mai ales n-ai sentimentul de stațiune din Alpi, cu toți constipații aia cu ținută regulamentară pentru ‘outdoor‘ și cu fețe care indiferent de ce se întâmplă au un zâmbet care exprimă o ‘atitudine pozitivă’. Åži totul e semnificativ mai ieftin decât în Chile. Or fi și aici bube, dar nu am dat de ele.

Noi ne dăm cu bicicleta (10 USD / zi închiriatul) pe și printre munți, tocmim și cai pentru o tură, direct la sursă (nu mai știu cu cât, dar mult sub prețul de agenție) și facem o tură mai lungă de trekking, cu care ocazie ne și cățărăm pe gheață. Evident, după fiecare tură ne ghiftuim cu atracțiile din oraș.

Bariloche e primul loc în care simt că vreau să trăiesc cel puțin câțiva ani. Așa că printre altele mă preocupă și cum aș putea să-mi câștig existența aici. Probabil făcând ceea ce fac și în România, dar mai orientat spre turism decât spre training.

Cerro Tronador Top

Tura mai lungă de trekking am făcut-o pe Cerro Tronador, un munte vulcanic de peste trei mii de metri situat între Argentina și Chile.

Vroiam să facem un circuit. Din Bariloce să luăm o mașină până în Pampa Linda – la poalele muntelui – de unde să urcăm 3-4 zile pe munte după care, să coborâm pe altă parte, prin Paso de las Nubes, până la Lago Frias pe care să-l traversăm cu feribotul. De acolo să luăm autobusul până în Puerto Blest, pe un braț al lacului Nahuel Huapi, de unde cu alt feribot să ne întoarcem la Bariloche.

La postul de rangeri din Pampa Linda aflăm că traseul prin Paso de las Nubes (Trecătoarea Norilor) e închis din cauza zăpezii. De vreme ce suntem pregătiți pentru mers pe ghețar și la o altitudine mai mare, nu ne încurcă zăpada. Problema e însă că netrecând alte persoane (la începutul verii nu e încă sezon bun) nu există nici feribot pe Lago Frias nici autobuz spre Puerto Blest.

Bun, o să i-o dăm în sus pe munte și o să vedem acolo ce altceva vom face. Dar nu putem sta nici pe munte mai mult decât anunțasem. La refugiu nu poți sta mai multe zile de câte ai rezervat decât dacă între timp nu se anunță alții că vor urca. Åži cort nu avem la noi.

Deși ne încurcă, regula asta mi se pare absolut pertinentă, chiar binevenită. În sezon vin mulți pe aici și pentru a preveni distrugerea naturii e necesară. Venind din România, unde de dragul câștigului rapid se bagă buldozerul în orice rezervație naturală și se permite construirea și extinderea hidoasă, cu orice preț, a oricărei clădiri care poate fi transformată în spațiu de cazare mi se pare ireal ce văd. E prea normal aici. Pe niște mega întinderi există extrem de puține construcții și accesul la acestea e limitat la capacitatea lor. Campingurile sunt aerisite și integrate în natură. Majoritatea turiștilor stau în Bariloche.

Aici însă se investește în facilități pentru activități în natură. În rezervație, asta nu înseamnă infrastructură de tipul transport pe cablu (astea-s tot pe lângă Bariloche) ci servicii: ture ghidate de trekking, bicicletă, călărie, alpinism, rafting… Cât am umblat prin Bariloche și împrejur deși erau turiști (excepție Tronador unde atunci era pustiu) n-am văzut și n-am auzit nici un ATV sau motor enduro. Precis există dar e clar că predomină alte activități și sunt promovate alte valori.

Îmi dau seama că reprezentările noastre nu-s potrivite realității. Am venit pentru un timp mult prea scurt aici, bazându-ne pe accesul facil în anumite zone. N-am ținut cont că în zonele cu acces facil e nevoie de restricții pentru a proteja mediul. Dacă vrei să explorezi natura pentru tine trebuie să-ți aloci mult timp pentru a merge înafara drumurilor bătute, după planul tău. Deasemenea n-am luat în considerare dimensiunile incomparabil mai mari decât ale zonelor naturale ce au mai rămas prin Europa.

Revin la tura pe Tronador. Denumirea muntelui vine de la sunetul pe care-l face unul dintre ghețari când se rupe pe buza unui perete. E unul dintre munții cu cei mai mulți ghețarii din lume: 8. Din Pampa Linda urcăm la refugiul Clubului Andin Bariloche – Otto Meiling (2050m). Înainte de plecare, Cătă care mai fusese, ne zice că e bine să plecăm cât mai devreme din Pampa Linda, că după ce se încălzește vin muștele – un fel de tăuni – și mușcă ca dracu. Îmi vine să râd. Plecăm în sus după ora amiezii. Aproape de liziera pădurii dau de zăpadă (o luasem înainte) și mă opresc să-mi pun parazăpezile. N-apuc să deschid rucsacul și simt o mușcătură de muscă. Åži încă una. Încerc să-mi pun parazăpezile țopăind să scap de muște dar simt tot mai multe mușcături. Renunț la parazăpezi. Urmează un film cu proști în care eroul principal fuge de un roi de muște cu parazăpezile în mână în timp ce bocancii i se umplu cu zăpadă. Mă opresc după niște sute de metri într-o poiană unde din cauza soarelui puternic muștele nu se bagă. Mă echipez și continui. După ce ies din pădure peisajul e foarte spectaculos.

În refugiu mă lovește – în mod plăcut – muzica, ceva rock experimental / progressive, la o super sonorizare pentru locul acesta. Sunt doar 3 persoane în refugiu: 2 care sunt de serviciu si un ghid montan. Liniștea de afară, izolarea, peisajul spectaculos – prin geamul mare, parțial acoperit de zăpada se văd 2 dintre cele 3 vârfuri ascuțite ale muntelui, în lumina apusului – și faptul că sunt acolo, sunt parcă completate de Noekk – o formație de progressive metal. (La întoarcere, acasă, am dat jos ceva albume cu Noekk dar nu m-au mai impresionat…)

A doua zi vremea arată nasol, nu e de mers pe vârf, așa că ne ducem pe ghețarul din apropiere de refugiu să ne dăm prin crevase. Cătă și Tea n-au mai făcut asta (eu experimentasem cu Å¢ecu și Stelian în Caucaz) și nici amaraje în zăpadă, urcat în prusice… așa că în loc de cățărat pe gheață facem un atelier de coborât / ieșit din crevase. Poate ne va folosi cândva.

Fiind proaspete, crevasele sunt diferite de cele în care coborâsem în Caucaz care erau deschise de multă vreme. În partea superioară e o zăpadă în care semicoarda se înfige adânc și pioleții nu stau, iar buzele sunt surplombate. Practic sunt cornișe de ambele părți. După câteva ieșiri fie în pioleți fie în prusice suntem storși.

Ziua următoare vremea e tot căcăcioasă și căutăm o crevasă mai potrivită pentru cățărat pe gheață. Mai jos, spre piciorul ghețarului, găsim una care arată promițător. Cobor vreo 10m până pe o brână și mă instalez să le fac poze lui Cătă și Tea care urmau să se dea pe gheață. De jos se aude apa care curge pe sub ghețar. Mă mâncă-n fund să cobor. Pun un cui de gheață ca să mă deviez peste un pod de gheață ce pare șubred și nu vreau să-l ating, și cobor. Oau! Gheața e tot mai limpede și pereții au tot felul de septe, arcade și scobituri. E ca o peșteră vie, pereții cârâie și trosnesc continuu. Multe trosnete nu sunt de la crevasa mea ci se propagă prin ghețar. Fundul crevasei e pe la 18 m. Nu-mi vine să stau jos acolo și din cauza arcadei suspendate deasupra mea și pentru că plouă ca naiba din zăpada ce se topește sus. Stau puțin dar intens. Când ies afară sunt ud și vântul îmi cam îngheață hainele, mai puțin mânușile Mammuth care fac toți banii (mulți).

Pentru că vremea se anunță în continuare nașpa, coborâm în Pampa Linda și de acolo ne întoarcem în Bariloche.

După o zi de odihnă și luat rămas bun de la bunătățile locale plecăm spre Mendoza. Acolo aveam să ne organizăm tura pe Aconcagua.

Am trecut prea în viteza prin – aș zice chiar pe lângă – Å¢ara Lacurilor și Patagonia, având ținta fixată pe munții înalți: Aconcagua și Ojos del Salado. Cred că interiorizasem obsesia culturii înconjurătoare pentru rezultate / ținte cât mai înalte. Savurarea turei era cumva condiționată de bifarea vârfurilor cele mai înalte – chiar dacă urcarea lor nu e o performanță în alpinism – mai mult decât explorarea în tihnă a unor locuri sălbatice. Simțeam însă că după atingerea obiectivelor declarate ale turei aveam să aleg relaxat ce voi face mai departe în tura prin America de Sud. Poate urma să revin în Patagonia.

Galeria foto din Picasa
Top