În Tibet – în drum spre Shishapangma

Povestea expediției ce am organizat-o in primăvara 2005, cu Cătălin Morariu și Crsitian Tecu, pe Shishapangma – un munte de peste 8.000m, din Tibet.

1. Spre Tibet și pregătirea expediției
2. Puțin prin Tibet
3. Expediția alpină pe Shishapangma
4. Înapoi în Tibet
5. La final (părerea mea)
6. galeria foto

Spre Tibet și pregătirea expediției

Din Kathmandu, după aproape 2 săptămâni de pregătire logistică, am pornit în sfârșit spre Tibet. Autobusul ne-a lăsat în Kodari, la granița dintre Nepal și China, unde forfotea de lume. Majoritatea localnici, toți umblau cu sarsanale în spinare pe lângă mașinile (împopoțonate cu tot felul de zorzoane) ce formau o coadă lungă printre clădirile de pe marginea drumului neasfaltat. Mașinile nu erau lăsate să treacă frontiera și astfel oamenii și mărfurile treceau pe jos. Situația părea profitabilă pentru amărăștenii ce lucrau ca porteri, cărând cu spatele mărfuri dintr-o parte într-alta pe Podul Prieteniei care leagă Nepalul de Regiunea Autonoma Tibet (R.P. Chineza). Am trecut și noi, cu sarsanalele noastre în spate, prin poarta ce marca ieșirea din Nepal și apoi, pe Podul Prieteniei supravegheat de militari și închis cu garduri cu țepi și sârma ghimpată. După ce ni s-au vizat pașapoartele și ni s-a luat temperatura (pt. a se asigura că nu aducem boli infecțioase poporului chinez) am intrat în China.

Atmosfera de la postul de grăniceri chinez era similară cu cea din instituțiile de același gen din România și Rusia. Și ca să fie tablou’ complet simțeam și tensiune: temerea noastră era să nu ne fie descoperite cele 2 telefoane satelit. Pentru că taxa de introducere în Tibet a unui telefon satelit era de 1500 USD, le împachetasem în staniol și apoi in sacii de dormit îndesați in mijlocul ruxacilor. La fel ca și ai noștri, vameșii lor păreau antrenați pt. a ‘mirosi’ de unde le iese ceva ‘calumea’.

Echipa noastră măruntă, cvasi-independentă, nu arăta potențial așa că am trecut cu valul prin vama, fără să fim vămuiți. A urmat recuperarea bagajelor, câteva zeci de butoaie, saci, sacose și butelii dintr-o grămadâ de câteva sute de bagaje similare, ce fuseseră ‘așezate’ haotic de echipele de porteri care le trecuseră granița. Noroc că Lila și San – bucătarul nostru și ajutorul lui – știau ce să caute, așa că le-am găsit pe toate și le-am suit într-un camion chinez pt. a fi duse mai departe. In total, aveam cam 650 kg de mâncare și echipament pt. noi 3 + cei 2 însoțitori.

Pentru a organiza expediția am avut nevoie de o agenție din Nepal prin care să obținem permisul de urcare a vărfului de la Federația Chineză de Alpinism și care să ne asigure transportul bagajelor (cu camionul) până în tabăra de bază și de acolo, pe iaci, până în tabăra de bază avansată (ABC – Advanced Base Camp). Compania respectivă, Monterosa Treks & Expditions, avea să ne asigure și serviciile pt. tabăra de bază: corturi pt. noi, echipament, bucătărie, sala de mese, budă și duș și mâncarea pe durata șederii în ABC.

Contrar uzanțelor, noi plecasem în Nepal fără să fi rezervat aceste servicii, mizând pe faptul că la fața locului (in Kathmandu) cu banii ‘pe masă’, vom scoate un preț mai bun. Åži a funcționat. Deși eram doar 3 persoane am scos toate serviciile la același preț/pers. ca pt. un grup de minim 7, ceea ce nu reușisem prin e-mail-uri. De restul aspectelor – adică tot ce putea să ne fie necesar deasupra de ABC – ne-am ocupat noi. Mâncarea ce aveam să o consumăm deasupra de ABC, echipament pt. alpinism, haine, corturi, saci de dormit, baterii pt. toate gadget-urile, cărți de citit, trusă de prim ajutor, bannerele sponsorilor și butoaie pt. transportat toate astea pe iaci. Le-am făcut pachete a câte 20 kg, astfel încât să încapă câte 2 pe un iac. Primăvara, așa ni se spusese, un iac duce 40 kg, fiind nemâncat după perioada de iarnă, iar toamna duce până la 60 kg.

Puțin prin Tibet Top

Pentru mine Tibetul era doar un amestec de imagini din filme și de pe internet. La acea dată neavând ‘nasul’ unui călător și antrenamentul de a discerne informațiile din media, reprezentările mele despre Tibet erau oarecum idilice. Primul contact a fost o revelație. Întâi Zangmu și apoi Nyalam, primele localități ce le-am văzut în Tibet, erau dintr-alt film decât al meu.

De la granița cu Nepalul pornește Autostrada Prieteniei, o șosea neasfaltată ce duce la Lhasa. Friendship Highway trece și prin Nyalam, un sat aflat la 3.500m altitudine, unde am stat 3 zile pt. aclimatizare plimbându-ne pe dealurile de 4000 și ceva de metri dimprejur.

La strada mare, asfaltată, parte a Friendship Highway, ce îmaprte satul in 2, erau multe clădiri cu aspect impersonal. Cele mai noi arătau a sedii goale de instituții, care mascau casele tibetane cu arhitectură specifică, aflate pe ulițele din spate. Afacerile de la stradă -magazine, birturi, hoteluri- păreau toate ale chinezilor. Toate job-urile – vânzători, șoferi, chelneri, recepționeri, prostituate, femei de serviciu – păreau ocupate de chinezi, pe care îi deosebești ușor de tibetanii originari după fizionomie și port. Toți oficialii de pe stradă păreau chinezi. Limba oficială era chineza (diferită ca vocabular și alfabet de tibetană). Pe tibetani i-am văzut cel mai des adunați asemenea homeless-ilor la cate un colt de stradă, în fața câte unui birt sau printre casele lor de pe ulițele laterale.

Mi-a plăcut că traficul auto era foarte mic, aș zice inexistent. Mergând pe stradă auzeai și vedeai oameni, nu mașini. Extraordinar de plăcut! Activitățile principale de pe stradă erau pălăvrăgeala, fumatul și biliardul.

După expediția pe munte, intenționam să dăm o tură până în Lhasa. Sau măcar spre Lhasa și să vedem ceva sate și mânăstiri. În Tibet (ca străin) nu aveai voie să circuli cu transportul în comun, să faci autostopul sau să dormi oriunde. Toți străinii trebuiau să călătorească în grupuri organizate, cu curse speciale, însoțiți de ghizi chinezi. Neavând suficient timp pt. a încerca o tură clandestină prin Tibet și nici bani să plătim una oficială, am renunțat.

Expediția alpină pe Shishapangma – Gosainthan în limba locală Top

BC însemna 2-3 corturi în deșert, lângă care, pt. câte 3-4 zile, își întindeau corturile expedițiile ce urcau spre ABC (Advaced Base Camp). După 2 zile de aclimatizare în jurul BC, am plecat spre ABC cu iacii ce ne cărau echipamentul. Din lipsă de experiența ori ne-am supraestimat ori, i-am subestimat pe băștinași, am rămas în urma lor și am pierdut drumul printre imensele movilele de pe morenă. Era pe înserate și se punea un vânt rece și hotărât. Am avut noroc c-am nimerit înapoi corturile din BC, pe întuneric, că nu știu cum am fi rezistat doar în haine de trekking o noapte la peste 5000m.

O zi de odihnă și am pornit din nou spre ABC, la 5600m altitudine, unde am ajuns în vreo 8-10 h. Lila ne-a așteptat în drum cu o limonada fierbinte, iar o parte din corturi cu betele rupte de vântul din noaptea trecută.

ABC e un fel de cătun temporar. De 2 ori pe an, în perioadele dintre musoane, la baza munților înalți își așează tabarele de bază expedițiile ce vor să-i urce.

În ABC petreci cam cea mai mare parte a timpului din expediție. De aici faci ture dus-întors pt. echiparea taberelor superioare și aclimatizare până la tura pt. vf. Așa că încerci s-o amenajezi confortabil. Expedițiile celor mai cu dare de mână aveau generator și panouri solare – ceea ce le permitea să-și ia cate un laptop, aerotermă în cortul sală de mese… Noi am fost la low-cost. Ne-am dotat doar cu muzica, cărți și chef de povestit cu vecinii ceea ce în final cred ca a fost mai fain decât variantele all-inclusive, exceptând frigul din ‘sufragerie’.

Wando (cred că așa se scrie) unul dintre yak driver-ii care venea frecvent în ABC cu bere și cola. Intra relaxat la noi în cort, fără să zică nimic (oricum nu vorbea engleza) își lua un scaun, se așeza și se uita la noi. Uneori încerca să ne vândă bijuterii artizanale. Negociam în scris (nici unul nu știam să numărăm pe limba celuilalt).

Pașii de urcare erau: ABC (5600m) – Depo (6000m) unde ne lăsam echipamentul pt. mers pe ghețar – Tabăra 1 (6350m) unde am pus un cort și am lăsat echipamentul pt. taberele superioare- Tabăra 2 (6800m) peste care am sărit – Tabara 2 avansată (7080m) de unde aveam să plecăm direct spre vf. -Tabăra 3 (7350m) peste care, contrar planului initial, am sărit – Shishapangma Central Sumit (80??m) și Shishapangma Main Summit (8013 – 8027m?) cu ?m mai înalt decât Central Summit. Înalțimea vârfului este controversată.
Am petrecut vreo 3 săptămâni pe ruta asta până la prima încercare de a urca pe vf. din T2 avansată.

Peștișorul din imagine și frații lui (1 borcan plin) cred că sunt și acum în T1. I-am luat din Kathmandu pe post de snacks dar când am deschis borcanul, puțeau ca dracu și erau îngrozitor de iuți, așa că i-am scos în frig să pută liniștiți acolo.

3 mai, in T2 avansată. Pe la 3 AM a sunat ceasul. Ne-am foit cu greu în cortul de 2 pers. în care ne înghesuisem 3 și după mai mult de o oră am plecat spre vârf. Ceilalți alpiniști porniseră deja și în fața noastră se întindea un cărnat de vreo 15 luminițe ce mergeau spre creastă. I-am ajuns la corzile fixe unde am încetinit ritmul. Simțeam din spate un vânt rece, care îmi îngheța picioarele de la brâu în jos. Eu (Rahan) nu-mi luasem pantalonii de puf, fiind convins că o să mă mișc suficient de repede încât să nu îngheț. Am socotit prost. Pe la 6 dimineața deja coboram înapoi spre T2 avansată, înțepenit de frig. În ziua respectivă Cristi a ajuns pe Vf. Central (vf. secundar al masivului) după vreo 12h de urcat. Ziua următoare vremea s-a nasolit așa că am coborât în ABC.

După 3 zile s-a anunțat iar o fereastră de vreme bună pt vf. Am plecat singur din ABC. (Cătă avea ceva infecție la un plămân…) Am ajuns relaxat și într-un timp foarte scurt in T1. Simțeam că-s în formă și că pot ajunge pe vf., deși nu mai urcasem la o așa altitudine. A doua zi, când trebuia să plec spre T2 avansată, vremea s-a stricat. Au urmat 4 zile de viscol și de prognoze meteo care-n fiecare zi anunțau că de mâine va fi vreme ok. Am stat singur în cort, cu ochii în tavan, topind zăpadă, citind sms-uri cu prognoza meteo, calculând câtă mâncare îmi rămânea, făcând planuri pt. zilele următoare și adunând apa din cort. Nu am avut nici un mp3 player sau ceva de citit – înafara etichetelor de pe supe.

La tentativa precedentă lăsasem un sac de dormit în T2, într-un cort al unei alte expediții. Am regăsit cortul rupt și îngropat în zăpadă. După jumate de ora de lopătat mi-am recuperat sacul și am continuat spre T2 avansată, aflată la o oră jumate de mers. Aici îmi lăsasem îngropată ceva mâncare și butelii pt. primus. Mâncarea o îngropasem că să nu o mănânce ciorile! Nu știusem până atunci că la peste 7000m mai există așa ceva. Locul îl semnasem lăsând un piolet înfipt. Nu mare mi-a fost bucuria când am văzut că cineva îmi mutase pioletul din loc ca să-și fixeze cortul! Speram să-i degere mâna cu care l-a mutat. Mi-a mai luat vreo oră să dibui locul cu ‘comoara’. Apoi a urmat surpriza zilei.
Vorbisem cu o echipă de austrieci să împart cu unul dintre ei unul dintre corturile lor din T2 avansată. Ghidul austriac m-a invitat cu un rânjet prietenos și binevoitor. Dar ajunși in T2a, imbecilul mi-a spus relaxat că n-am loc în corturile lor. ?! Un căcat idiot. Cum nu m-ar fi încălzit la propriu sa-i crap capul cu pioletul, m-am ‘focusat’ pe rezolvarea problemei și cu ajutorul șerpașului lor (erau 3: ghidu’, clientu’ și șerpșu’) am amenajat un bivuac dintr-o tendă de cort pusă într-un țarc din zăpadă. Cam subțire pt. la 7080m, dar zicându-mi că-i doar pt. 2 nopți m-am mai relaxat.

A doua zi, ‘dimineața’ a sunat ceasul la 2 AM. M-am trezit conștiincios și în ciuda vântului ce bătea puternic am început pregătirile pt. tura de vf. sperând că se va liniști vântul. Dar nu! După vreo oră m-am culcat la loc.

A treia zi a sunat ceasul la 2 AM. Aceeași poveste. De data asta am stat până pe la 5 dar vântul a continuat să bată în rafale așa că m-am culcat la loc.

A patra zi vremea era OK, așa că pe la 3AM am plecat spre vf., împreună cu 2 italieni. In vreo 3h am ajuns în creastă, în T3 la 7350m și am dat de soare, dar și de vântul care începuse să bată. Am urcat niște săritori și am continuat spre ‘jandarmul’ ce se vedea la 7800m altitudine. După vreo oră, pe la 7650-7700m, chiar pe creastă, vântul bătea tare și am văzut cum o echipă ce plecase înaintea noastră, din T3, se întorcea din apropierea vârfului. Am bănuit că ceva nu-i ok cu vremea și mai aveam încă 3-4h până sus. Italienii cu care plecasem se mișcau mai repede și luaseră avans niște sute de metri dar și ei păreau că stau in cumpănă. Singur și cu bateriile cam slăbite, am făcut 1 tur de poze și am pornit la vale. La coborâre italienii m-au ajuns din urmă. Împinși de vânt și ei renunțaseră, ceea ce m-a făcut să fiu mai convins de decizia luată, mai ales că unul dintre ei era ghid de alpinism în Alpi. Jos urma încă o noapte (a 4 din cele 2 preconizate) în bivuac.

Ziua următoare vremea a fost superbă. Futu-i! În timp ce eu mi-am strâns bivuacul și am coborât în T1, vreo 10 indieni au urcat cu toții pe vf. principal. Aceea a fost a 2-a ‘zi de vf.’ din sezonul respectiv.
După 2 zile de hămălit cu echipamentul din 2 tabere, am ajuns dărâmat în ABC. Ruxacul de 75L își dublase volumul cu 2 corturi, bocancii de altitudine, piolet, colțari, lopată… legate pe el pt. că nu mai încăpuseră înăuntru. Ultima bucată de drum, din Depo in ABC, mi s-a părut interminabilă. Erau porțiuni unde nu recunoșteam drumul și fiind spre înserate mi-era teamă să nu mă rătăcesc și să dorm o noapte pe coclauri. Asta mi-a dat energie să dau constant din picioare la vale. Nu știu de ce îmi era teamă de dormit la 5800 -5600m, căci eram conștient că la cât echipament aveam aș fi putut campa și pe vârf. Deasemenea nu-mi dau seama de ce nu recunoșteam zona: se topiseră așa de mult seracurile? Sau era din cauza celor 10 zile si 11 nopți de ‘sihăstrie’ în taberele superioare, de uitat în tavanul neschimbat al cortului / bivuacului, auzind doar vântul?

După o seară de petrecut cu indienii ce urcaseră pe vârf, cu coca-cola și tort cu ciocolată!!!, am împachetat totul și-am coborât în BC. Gata cu tura pe munte. Am avut nevoie de 1 an jumate să-mi vină iar pofta pt. ture de iarnă și expediții.

Înapoi în Tibet Top

Fiind străin, puteam pleca din BC doar într-o mașină de teren, cu șofer și ghid. Cum echipa mea plecase de 10 zile in Nepal trebuia să mă lipesc de alții pt. a ieși din Tibet, adică să prind un loc într-o mașină spre Kodari, ceea ce nu mi-a ieșit din prima zi. Åži din fericire nici din a-2-a. Așa că am stat 2,5 zile cu o familie de tibetani, care in zilele respective erau singurii locuitori din BC. Nimeni nu vorbea altă limbă decât chineza și tibetana, înafară de mine care nu vorbeam nici chineza nici tibetana. Dar toți ne descurcam la mima. Am stat în cortul lor, tras lângă sobița alimentată cu căcat de iac, sorbind ceai și uitându-mă la cei ce se perindau prin cort. Unii, mai amărășteni decât ‘businessman-ul’ la care stăteam (așa mi-l prezentase ofițerul de legătură, pe omu’ cu cortu’, ce aducea cola și bere pt. ABC), veneau pt. a aduna gunoaiele lăsate de expediții în BC și pt. a mâna turmele de iaci, alții in uniforme, primiți cum se cuvine, păreau că verifică cum stau lucrurile. Niciun turist (spre deosebire de BC altor munți, incluse în circuitele de trekking ale firmelor de turism).

Mai aveam de mâncare doar ½ rudă de salam de casă (de la fam. Å¢ecu), care supraviețuise 1 lună jumăte între -10 și +15°C. Foarte bun, dar insuficient. Am mâncat deci cu ei, nu știu cum să-i numesc: vecini sau colegi de cort? Mâncarea de bază: ceai amestecat cu unt de iac și zahăr. Poate sună grețos dar e gustos. În plus, dimineața mai era zeamă de orez cu ceva orez prin ea și în restul zilei, pe post de snacks – carne uscată de capră (cred). Åži fiindcă nu-mi place berea m-am tratat cu Coca-Cola made in China. (Nici asta nu-mi place dar de nevoie…) Ei nu s-au atins de salamul (alimentar) meu, crezând că e din carne de câine. (Asta am aflat ulterior de la ofițerul de legătură.) Sera, ‘businessman -ul’ dădea drumul la generator și vedeam de pe DVD filme cu karate.

Atmosfera idilică s-a sfârșit într-un jeep cu care am plecat spre Nyalam. Acolo, pt. că nu mai erau locuri în hotelul low-budget unde ar fi trebuit să fiu cazat în taxa ce-o plătisem pt. expediție, am fost cazat într-unul de lux (și n-a trebuit să plătesc în plus!). În cameră aveam o baie de vreo 12-15 mp, cu 4 întrerupătoare pt. cele 4 tipuri diferite de lumină din baie, cu cabină de duș cu hidromasaj, cu încălzire în pardoseală… Eu nu mă mai spălasem de 3 săptămâni sau mai mult iar duș cu apă caldă nu mai făcusem de 45 de zile. Ultima dată, înaintea turei mele solitare, chiar când terminasem de încălzit pe aragaz apa pt. spălat, a început să ningă și să viscolească, așa că am renunțat la ‘dușul’ din cort, unde aș fi stat desculț pe pietrele fără încălzire… Neștiind care dintre tipurile de lumină din baie o sa-mi placă mai mult le-am aprins pe toate deodată. Împrospătat, am coborât la restaurant cu gândul să mănânc ceva ‘de-al nostru’. In meniul ‘western’, adică cu mâncare ca-n Europa, aveau spaghete și am întrebat cu ce sunt. ‘Cu carne de iac.’

La final (părerea mea) Top

Urcarea unui optmiar pe ruta clasică, echipată cu corzi fixe în pasajele dificile, mi se pare mai degrabă o tură de trekking în condiții extreme decât alpinism. Referitor la expediția noastră, din aprox. 37 de zile pe munte doar in 20 am mers în ture iar în restul am stat prin tabere așteptând vremea bună. Åži statul la altitudine mare te consumă. Traseul și peisajul e frumos, dar având în vedere că din ABC până pe vf. sunt 3-4 zile de mers, nu vezi foarte multe pt. o lună petrecută pe munte. Timpul consumat cu strângerea fondurilor și cu pregătirea logistică este mare și cu aceleași resurse ai putea sta câteva luni într-o zonă montană unde să bagi din greu trasee de toate felurile, in funcție de condițiile meteo și de chef. Așa că, aici daca nu i-o dai la vf. mi se pare ceva neterminat și nerentabil. Iar datul la vf. depinde enorm de condițiile meteo, ceea ce la final pt. mine a fost frustrant. Chiar dacă nu ești super fit, cu o aclimatizare f. bună, ai toate șansele să urci pe vf. într-un interval de 3-4 zile de vreme bună…

Însă dorința mea de a merge în Himalaya era ca un vis format dintr-un puzzle, de când eram mic și văzusem așa ceva la televizor, din poveștile ce le auzisem și din cărțile cu primele expediții pe optmiari. Iar Himalaya pt. mine însemna munți de peste 8000m. Altfel era la fel cu Anzii, Caucazul… Așa că n-am făcut un calcul de rentabilitate (decât strict financiar) când am ales un optmiar.

Prima problema de care m-am lovit a fost lipsa de informații necesare organizării expediției. In general dădeam fie peste oferte de expediții comerciale, fie peste relatările unora ce lucrau la marketingul personal lăsându-te să înțelegi cat de bazați sunt ei și ce grozăvie au făcut…, fie peste relatări despre performanțe cu adevărat valoroase în alpinismul actual – care însă depășeau ceea ce vroiam și puteam noi. In afară de ultimii, restul dădeau informații laconice, pt. ca să-și păstreze know-how-ul și imaginea supra-gomflată. După săptămâni de căutat pe net, am început să-mi fac o imagine cât de cât realistă. Mitul alpiniștilor care (încă) ‘cuceresc’ optmiarii s-a dezumflat de tot. Am realizat că performanța nu e urcarea pe vf. ci parcurgerea anumitor rute, în anumite moduri. Că urcarea pe o rută clasică, echipată cu corzi fixe, deși lasă masele de necunoscători cu gura căscată – cel puțin in Romania – e cel mult o performanță individuală pt. unii și un turism extravagant și profitabil pt. alții. Ajuns acolo pe munte, ierarhia valorilor mi-a fost și mai clară. Asta nu înseamnă că nu-i apreciez pe cei care fac acest gen de trasee sau, ca eu nu m-aș mai duce. Doar că acum am o alta viziune despre asta, una mai realistă.

Cel mai mult – în momentul ăsta – mă desparte de acest gen de expediții faptul că le consider ceva artificial și că acolo n-ai legătură cu natura mai mult decât ai avea în cosmos sau pe fundul oceanului. Între om și natură (neprimitoare, fără viață perceptibilă) e o grămada de tehnologie menită să susțină niște performanțe setate artificial, nefirești aș spune. (O contribuție f. importantă au mas-media avidă de senzațional, producătorii de echipament sportiv și în general societatea orientata excesiv spre target-uri și pe motivarea extrinsecă.) Mai mult, o expediție pe o rută clasică e o provocare managerială (bani și timp) și motivațională (efort fizic monoton si frig), lipsită din pasiunea explorării dintr-o tură de speologie, de escaladare a unui perete, de descoperire a vieții de pe un coral, de traversare a unei păduri neumblate, de coborâre pe un canion, de cunoaștere a unei comunități primitive izolate… Cu toate astea, ceva din visul meu cu Himalaya a rămas. La fel și din frustrarea că nu am urcat pe un optmiar.

Poate va urma …

Expediția ne-a costat cam 20.000 EUR pe toți 3. Cea mai mare parte a banilor am primit-o de la sponsori și de la Consiliul Local Timișoara, care ne-au finanțat proiectul ‘Himalaya Vise Fără Limite’, realizat de C.S. Alternative Timișoara și Fundația Pentru Voi. Sponsorii și partenerii proiectului au fost: