În Maroc

1. intro – Casablanca și Marrakesh
2. Ait Benhaddou, Todra, Erg Chebbi
3. tură în timp – Fes și Meknes
4. Orașul Albastru și Orasul Pictat
5. în oaze
6. note din Maroc
7. galeria foto

intro – Casablanca și Marrakesh Top

Mă lipisem de un voucer de 750 EUR în servicii turistice, pe care dădusem doar 200 EUR. Rezonabil. Aveam o lună la dispoziție să aleg ce fac cu el. Ce să fac cu el?

Inutil să mă gândesc la ce aș face și unde aș putea merge. Prea multe variante față de limitele financiare ale voucerului și cele psihologice ale situației mele economice. Urmau să vină de la sine.

Era prin noiembrie 2005. Vroiam să plec undeva cu Raluca, prietena mea. Vroiam să mă plimb cu ea prin altă lume. Si să fac poze. Mai punem ceva mărunțiș peste vaucer-ul ăla și luăm două bilete pentru Maroc, pentru jumatea lui ianuarie, când e off-season.

Uaii! Ture prin deșert, bazaruri cu tot felul de chestii colorate și iar arome puternice, mâncăruri necunoscute gătite la stradă. Îmi lăsa gura apă. Străzi înguste, multe și întortocheate în orașe cu nume din cărți. Muzică arăbă. Altă limbă, alte fețe, femei în haine negre, cu fața acoperită. Nu cred că bărbații mai poartă turban…  Sate în oaze…

Iau un Rough Guide cu Maroc. 5-600 de pagini. Prea gros ca să-l citesc acum. Răsfoindu-l intuiesc că pentru mine este un univers în țara aia. Am să citesc pe drum.

Ai mei: “O lună? Ce să faci o lună acolo?”

Hmm… n-are rost.

În ziua plecării, ne trezim noaptea (am mai scris undeva că 3 AM pentru mine nu se cheamă dimineață) și luăm trenul spre Budapesta de unde urmează să zburăm spre Frankfurt. Es frig ca dracu în Budapesta și după niște cafele fistichii la Cafe Mozart, ne adăpostim gratis în muzeul de istorie. Foarte fain ce am văzut în muzeu, mi-a rămas în minte atmosfera din sala cu al II-lea Război Mondial. Îl recomand oricui e în trecere, cu “timpi morți”, prin Budapesta.

Ne mai dăm o tură cu trenul și între sectoarele aeroportului din Frankfurt și însfârșit decolăm direct spre Casablanca. Eu plecasem pentru 30 zile si Raluca pentru 2 săptămâni în Maroc, cu un itinerariu pe care aveam să-l stabilim din mers. Eu cu vreo patruzeci și cinci de euro și Raluca cu mai mulți. Mă bazam pe ai ei.

Aterizăm în Casablanca pe la miezul nopții. Poate pentru că e târziu și pentru el, nenea cu ștampila îmi pune viza pe coperta interioară a pașaportului. Nu e prima viză altfel. Mai am una de la intrarea în India, trântită pe pag. 3, aia unde poți pune poza însoțitorului. O lume neconstipată de proceduri :-).

La ieșirea din aeroport, văd palmieri pe cerul senin, dau de căldură și de atmosfera de călătorie. Mă încarc de pofte și mă relaxez. Dar nu de tot pentru că transportul public nu mai funcționează și va trebui să negociem aspru pt. un taxi ieftin. Scoatem un preț rezonabil de la un nene foarte negru și foarte zâmbăreț. Pe drum mi se activează cunoștințele de franceză și vorbim superficialități despre economie și politică, și lucrurile se leagă în timp ce ne apropiem de medina – centrul vechi al orașului. Autostrada devine bulevard, care devine stradă normală, care devine drum pietruit. Ne întortochem pe străduțele înghesuite și pustii la ora aia, din medina. Nu găsim hostelul căutat – Auberges de Jeunesse – cel mai ieftin conform inf. noastre, deci de neînlocuit. Am un feeling pe care-l mai experimentasem în India…

Vedem o casă cu lumină înăuntru și un nene păzind ușa. Oprim. Åžoferul pare că-i cere indicații și nenea o ia la pas după taxi (care merge încet pe aleile înguste). Pare mai învârstă, merge ușor crăcănat si are o bâtă ca o coadă de târnăcop cu el… Într-o piață mai apare un tânăr care intră în vorba cu șoferul și cu omul cu bâta. Taximetristul ne zice că nu știe unde-i hostelul, că ne lasă acolo … și să-i plătim. Nu cât negociasem – uitase de asta – ci cât ceruse inițial. Tupeu maxim! Ne lasă nu se știe unde și ne mai și cere bani în plus! Trec pe turbo franceza mea puțină și înțepenită. A lui merge ca unsă. Åži discuția devine o ceartă ca într-o scenă de teatru enervant de gălăgioasă. Mă enervează și că Raluca nu zice nimic deși a învățat mai multă fr. Când începe să zică mă enervează ce zice. Am impresia că cedează să-i dea căcatului ăsta negru cât cere. Mă bag peste, ieșim din mașina, luăm bagajele din portbagaj și doar apoi plătesc. Suma negociată inițial. Ǎla mai zice ceva dar cu spatele la el și la ceilalți doi lungim pasul, fără țintă dar hotărâți.

Cireașa de pe grămadă: tânărul din piață vine după noi și oprește o mașină de poliție care tocmai trecea. Din gesticulații și tonul vocii bănuiesc că le zice că n-am vrut să plătim taxiul. Polițiștii ne întreabă pe un ton sever unde mergem, ne opresc alt taxi, intermediază discuția cu șoferul și pleacă. De la taxiul 2 – ăla tocmit de polițiști – luam o țeapă și mai mare. Plătim o grămadă de bani pentru câteva sute de metri. N-am nimic cu ei dar – a nu se citi de copiii sub 6 ani fără ajutoru’ părinților – să le fut neamu’!

Trezim cu greu pe cineva la un hostel din zonă și luăm o cameră. După aprox. 48 h dormim ca oamenii. Adică destul.

N-am stat decât două zile jumate în Casablanca, pentru că, în ciuda numelui foarte sonor, nu ni s-a părut că-s multe de văzut acolo. Din medina, incomparabil mai mică decât cea din Fes sau Marrakesh, și cu mărfuri și viață mult mai actualizate decât în celelalte, am reținut boutique-ul Costică și Vasile și pe cel de lângă, care îmbia cu o pancartă în română: ‘Avem haine din piele de cămilă’.

Am vizitat Moscheea Hassan II, pe malul Atlanticului, singura moschee activă din Maroc în care e permis accesul păgânilor. Cu cele mai înalt minaret din lume (210m), cu niște porți înalte de vreo 10 m din titan (!), cu un tavan care se deschide deasupra sălii în care încap 25.000 de pers., cu o parte din podea făcută din sticla astfel încât credincioșii să se poată ruga deasupra mării și cu imense mozaicuri l-ar fi făcut invidios pe ctitorul Casei Poporului. (În termeni de opulență și costuri-profituri nici Catedrala Neamului nu cred că va fi mai prejos. Din planurile ce le-am văzut – cu 16 lifturi printre altele – va fi o mega destrăbălare voluptoasă a ctitorilor ei pe banii contribuabililor.)

Biletul de intrare costă peste 10 €, prilej să mă bucur din nou de cardul meu fals de student, ‘rezolvat’ în Delhi.

moscheea Hassan II

 

Am mai văzut în Casablanca mașini de poliție marca Logan, sacagii colorat împopoțonați – nu de dragul turiștilor fotografi ci pentru că așa îi observau cei setoși – și am băut café au lait. De aici am luat trenul spre Sud. Åži am încetinit ritmul.

Ne-am oprit în Marrakesh, între șirurile de portocali (cu portocale) de pe peron. Ne-am cazat la un hostel lângă Jamaa El Fna – piața centrală din medina și am ieșit în oraș cu poftă de mâncare și cu aparatul foto.

Hostelul în care stăm, la fel ca cel din Casablanca (ăla ieftin, ce l-am găsit doar a doua zi) e într-o clădire veche, cu mozaicuri pe toți pereții și cu o mică curte interioară spre care dau ușile camerelor. Unele camere au geam doar spre curtea interioară unde e răcoare tot timpul. Îmi place cum arată și mă simt de-al casei. Personalul e relaxat și fără uniformă și spațiul comun e organizat și folosit în mod firesc, nestandardizat.

În piață și împrejurimi, mi se pare o atmosferă de Kathmandu mai aerisit. Nu la fel de aromat și exotic însă la fel de plin de viață și de turiști.

Traversăm piața printre calești pline cu portocale – cred că e sezonu’ lor – și ne afundăm în mulțimea de gură-cască, vânzători și cumpărători din souq-uri.

Souq – ul e un fel de cartier-piață sau cartier comercial. E un labirint de alei pietonale, de tuneluri cu pereții vii și colorați, din oameni, mărfuri, lumini și arome, printre care se întrevăd porți cu ornamente bogate și clanțe ca de steam-punk cu motive orientale. La intrările dinspre Jamaa El Fna sunt cam mulți turiști înghesuiți printre localnici, și marfa expusă e corespunzătoare. La fel și fețele vânzătorilor. De prețuri nici măcar nu întrebăm. Oricum fiind la începutul călătoriei, și fiind și ultra low-cost nu ne interesează. Până la tarabele cu prăjituri! Ne umplem gurile și o pungă și continuăm. Dăm peste tarabe cu smochine și curmale. Iar ne umplem gurile și o pungă și continuăm.

În souq-uri magazinele sunt în general grupate pe categorii de mărfuri. Urmează tarabele cu măsline. 7-10-12 feluri, clădite nu știu cum, în ligheane, în imense trunchiuri de con. Bineînțeles umplem o pungă și continuăm parcă absorbiți prin galeriile ce se deschid cu tot felul de tentații colorate și aromate.

Uneori, din spatele unei tejghele foarte încărcate dar înguste, ești invitat printr-o poartă înaltă și grea, ale cărei ornamente deabia le ghicești printre mărfurile expuse pe ea, într-o adevărată peșteră a lui Ali Baba, cu obiecte din metale lucitoare pe toți pereții și pe tot tavanul, cu covoare viu colorate, de toate mărimile și obiecte din piele (marochinărie!). De multe ori în spatele magazinelor sunt atelierele unde se produce ceea ce se vinde.

Nu sunt un shopper, chiar resping consumismul, dar atmosfera din souq-ul ăsta m-a “prins”. Nu ca oportunitate de a cheltui – cumpăra. Souq nu înseamnă doar o grămadă de magazine cu o grămadă de mărfuri ci o comunitate de negustori care trăiesc printre mărfurile lor și a căror viață e organizată în jurul ocupației de negustor. Relaționarea cu ei în decorul din Ali Baba care-ți excită simțurile e ceea ce mi-a stârnit imaginația. Am remarcat că toți negustorii – și cei de la tejghea și cei care cumpără – sunt bărbați.

Aleile din souq sunt acoperite cu scânduri, stuf, prelate… Acum îmi dau seama ca practic n-am văzut clădirile la ale căror partere erau magazinele.

 

 

 

 

Uneori zidul viu e întrerupt de intrarea într-o moschee sau o madrasa, adică școala religioasă. În moschei noi, păgânii, n-avem voie. Intrăm însă în câteva madrase. E o răcoare și o liniște acolo de parcă te scurgi de relaxare.

Ieșim înapoi în tunelul viu și ne mai dăm pe niște ramnificații ale lui. Mai departe magazinele se răresc și vedem și casele. Lipite una în alta, fiecare altfel, dar în același stil, au porți din lemn, ca silueta unei moschei, albastre, verzi, maro, negre.

Labirintul continuă între clădiri și pe aleile înguste cu piatră cubică din medina. Aspectul unei cetăți medievale îmi amintește de Sighișoara. Dar asta e una vie, nestandardizată pentru turiști, imensă, cu arome de tot felul amestecate, cu sunete de loc locuit, cu bărbați în jilaba și femei acoperite din cap până în picioare. Viața orașului pare ascunsă. Casele au ferestre mici, sunt deobicei lipite între ele, iar unde nu, este un zid – nu un gard – înalt care le unește. Porțile caselor, se deschid rar, spre coridoare întunecoase. Moscheile au porțile deschise dar, în dreptul intrării câte un paravan oprește privirile necredincioșilor. Nu sunt mașini pe străzile astea. Se aud doar oameni, șlapi și eventual muzică.

 

 

 

 

Ieșim înapoi în piața mare. E seara și zeci și zeci de tarabe aliniate, la care se vinde mâncare au apărut în mijlocul ei. Pe măsură ce-și încheie treburile tot mai mulți marocani amestecați cu turiști se așează la mesele lungi.

 

Călătoria continuă cu burta plină. Din loc în loc, în piață sunt oameni adunați în jurul unei lumini. Ne băgăm și noi nasu’ printre ei și căscăm gura. Vorbesc în arabă dar ne prindem despre ce: unii despre leacuri tradiționale amestecate cu cele moderne, alții par că spun bancuri, alții stau la povești și alții cântă. În termenii unui consumator de festivaluri din Europa le-aș numi workshop – uri. Nu e însă un festival. E ceva ce se întâmplă zilnic, de sute de ani, în Jamaa El Fna unde oamenii veniți din diverse regiuni cu afaceri la Marrakesh, se adună seara la povești.

 

După câteva zile în Marrakesh continuăm spre Sud.

Ait Benhaddou, Todra, Erg Chebbi Top

Taxi-ul collectif în care ne-am înghesuit 7 persoane ne-a lăsat în middle of nowhere pe drumul dintre Marrakesh și Ourzazate. De aici am prins o mașină spre Aït Benhaddou. Citisem despre kasbahul din Aït Benhaddou și cu riscul de a ne călca pe bătături cu alți turiști am zis că dăm și noi o fugă să-l vedem.

Satul pare adormit, așa cum îmi imaginam că-i șade bine unui sat din deșert. Turiștii lipsesc. E extrasezon. Åži berberii aștia nu ne asaltează cu ofertele… Superb: liniște și ieftin într-un peisaj de film.

Dăm o tură în jurul satului. Peste apă sunt ruinele vechiului kasbah, care este o așezare asemenea unei fortărețe din pământ. Este acela care apare în mai toate prezentările despre kasbahuri și unde s-au făcut mai multe filme (Lawrence of Arabia, Isus din Nazaret, Gladiatorul…)

 

 

 

Seara, pe o uliță de la marginea kasbahului ne oprește un nene cu ținută regulamentară de musulman și ne întreabă dacă putem să-i scriem ceva în franceză pt. niște turiști de nu mai știu unde. Nu prea, prefer să traduc ce-mi spune el și să scriu în engleză, că s-or descurca ăia din Europa să citească. Ne înțelegem să vin dimineață. A doua zi trec pe la el. Scriu ce-mi dictează în timp ce un tovarăș de-al lui ne aduce ceaiuri… Mai povestim și imi zice că vinde covoare și mai nu știu ce. Nu par interesat. Totuși băiatu’ cu ceaiurile aduce marfă să mi-o arate. Iară!? Altul care ne considera veniți la shopping! Adusesem cu mine o hârtie de 1 leu, să i-o dau ca suvenir. Îmi zic, hai să i-o las și să încheiem. Dau să plec. Omul devine grețos de persuasiv. Îmi zice că acum trebuie să cumpăr de la el, că mi-a dat ceai cu șofran, care-i scump… Îmi sare basca. Ǎsta chiar e de căcat! Îi zic că și eu am stat să-i scriu scrisoarea – deși-mi dau seama că am pus botu’ la un tertip de-al lui. Simt că devine extrem de insistent și ca să nu degenereze discuția în ? mă uit spre ieșire și plec grăbit. A fost un incident, de căcat, dar scurt, așa ca nu sunt afectat.

Simt că am stat cam puțin în locul acesta în drumul nostru spre mai departe. Mi-a rămas în minte imaginea unei moschei care se scufunda parcă în deșert, pe care am văzut-o de pe zidurile kasbahului. Nu mi-am făcut timp să mă apropii de ea deși mi-ar fi plăcut. La fel de misterioasă a rămas pentru mine și viața dintr-un kasbah. Cel de la Aït Benhaddou, era oricum în mare parte părăsit – locuitorii își făcuseră alte case, peste apă – dar probabil că aș fi putut sta într-altele…

Din nou călătoria a luat viteză. Faptul că Raluca are doar 2 săpt. la dispoziție pentru stat aici și acolo și în orașul ăsta și în ălalalt și de umblat prin deșert, dacă se poate cu cămila și …. ne bagă într-o viteză prea mare pentru lumea prin care trecem. Apuc să adun multe imagini și puține trăiri. Cumva, toate îmi par coperțile unor povești pe care nu le-am citit și nu le-am auzit.

Ne oprim 2 zile pentru a da o privire și în Cheile Todra unde inițial ne gândisem să stăm mai multe zile la cățărat, dar aflănd că încă e frig în zonă am schimbat planul. Åži nu-mi pare rău acum. Mai mult decât cheile mi-au plăcut oazele și așezările din oaze, din apropiere de Tinerhir, orașul ‘tabără de bază’ pentru Todra.

Reveriile mele despre Maroc erau cu dune de nisip, oaze, soare care te arde și vânt care te usucă. Evident pe cămila, cu ruxacul atârnat de șa și dormind la cort. Turele cu jeepu’ mi se par niște surogate pentru pufoșii cu impresii de duri, un fel de aventurieri ‘adevărați’ în magazinul cu jucării. Åži oricum e o ironie gratuită să te dai cu mașina în natură. Așa că nici măcar nu m-am gândit la 4×4. Unii o să gândiți poate: ‘lasă bă, tu zici asta pentru că te-ai dus acolo fără un chior…’. Cine spune asta nu gândește de fapt, ci doar protejează automat niște șabloane, înghițite conștiincios cu intelectul pe off, pe care-și clădește viața.

Revin la tonul +. Dune galbene / portocalii, smocuri de iarba uscată, pustiu, corturi, cămile, liniște, noaptea la foc… adică tot ce ‘trebuie’ în clișeul unei ture în deșert. Bănui că nu e așa. Bănui că poate fi mai mult. Åžtiu însă ca pentru mai mult e nevoie de timp. Altfel, cu ceva sforțări de imaginație și cu puțin noroc poți cel mult evita aglomerația în cadru și trage niște poze conforme clișeului. Din nou simt frustrarea că ne mișcăm între 2 zboruri apropiate. Dar poate ne învârtim cumva…

 

Ajungem în Merzouga pentru o tură de câteva zile prin Erg Chebbi – o zonă cu dune de nisip. (Erg  înseamnă câmp de dune.) Evităm ofertele de land-rover-uri echipate pentru off road ale zâmbăreților care ne explică binevoitori că nu putem ajunge altfel la Erg Chebbi. Lângă Merzouga deșertul e pietros și plat ca un imens de lat drum neasfaltat. Deci nu e de off road. Cu o cașcarabetă omoloagă Daciei 1300 plecăm spre o tabără de corturi de la marginea dunelor de nisip. Prețul e rezonabil, drumul scurt și dunele tot mai aproape. În minte, îmi frec palmele de nerăbdare.

Bem un ceai – echivalent cu ‘bun venit’ – și ieșim la plimbarea de seară. Åži aici beneficiem de extra-sezon. Nimeni în tabără. Nimeni pe dune. Nisipul e întărit de vânt, foarte fin la tălpi și răcoros acum seara. Nu știu de ce plimbându-ne, amândoi zâmbim.

Zona cu dune are doar vreo 50 X 10 km, dar știu că după ea, spre Sud, urmează altele mai întinse… Urmează Sahara. Sau, suntem în Sahara! Mâine plecăm pentru 2 zile cu cămilele pe dune.

Ne trezim înainte de răsărit. Agățăm ruxacii de șa și încălecăm. Eu cu Raluca și cu fiul uni beduin – ghidul nostru și șefu’ cămilelor. După ce mă obișnuiesc cu strunitul cămilei și mă satur de fotografiat obsesiv încep să savurez momentul. E liniște, cu dune galbene / portocalii, smocuri de iarba uscată, pustiu, corturi…

 

 

 

 

 

A doua zi dimineața când ies din cort e înnorat de parcă stă să plouă. Da, să plouă în Sahara!

 

Seara târziu când ajungem în Errachidia, la 140km de Erg Chebbi, chiar plouă! Åži e și frig. Pentru câțiva Dirhami mă inițiez în îmbăierea într-un hamam. Nu departe de hostel e o piață și lângă ea, un hamam public. De fapt 2: unul pentru bărbați și unul pentru femei. La intrare las hainele la garderobă și primesc 2 găleți. Mă uit la ce fac ceilalți, mai întreb, și încep și eu tura prin cele 3 încăperi cu temperaturi diferite. Stau pe pardoseala încinsă, între gălețile cu apă caldă și rece și mă uit la ce fac restul. Unii se ajută între ei să se spele pe spate, alții fac stretching, unii stau singuri cu gândurile lor sau fără, alții se adună la taifas. Pentru prima dată simt că trăiesc ceva din Maroc. Deși mă uit la ceilalți care vorbesc pe limba lor nu mă simt spectator.

tură în timp – Fes și Meknes Top

Din Errachidia luăm autobuzul spre Fes, unde ne cazăm în medina.

Fes are cea mai întinsă medina din Maroc și este probabil orașul cu cea mai mare zona pietonală din lume. Pentru că nu încap mașinile. Sunt de fapt două medine în Fes: Fes el Bali care este înconjurată de ziduri, construită prin sec. 8-9 și Fes Jdid construită prin sec. 13. Dar nu e nevoie să ști dinainte statisticile și datele istorice pentru că le simți de la prima plimbare prin medina.

Orientarea pe străduțele încâlcite din medina, cu denumirile scrise în arabă, îmi stă la început pe creier. Mereu iau repere sau refac mental traseul până unde am ajuns. Pun prea mult preț pe sfaturile preventive din ghid care atenționează asupra pericolului rătăcirii. Dar, pericolul nu e rătăcitul în sine ci efectele lui! Păi, și care ar fi efectele alea periculoase?! Să trebuiască să întrebăm lumea de direcții? Adică să interacționăm cu localnicii? Sau, să ajungem mai târziu la…? Åži unde ar ‘trebui’ să ajungem? Relaxează-te. Trăiește.

Locuitorii din medina par grupați pe bresle: prelucrătorii de piele – cei mai mulți – prelucrătorii de alamă, bijutierii… Mă plimb în timp prin medina din Fes. Souq-uri, moschei, madrase, ateliere amestecate cu zone rezidențiale. Aici se întâmplă mai puține decât în souq-urile din Marrakesh, atmosfera e mai tihnită și mai de zi cu zi.

Pe străzile înguste ne înghesuim cu oameni și cu tot mai mulți măgari încărcați cu grămezi de piei. Măgarii au încălțări din anvelope de mașină, ca să nu alunece pe piatra cubică umedă. Ajungem la Tanneries , locul unde sunt prelucrate piele de animale pentru a le folosi în confecții. Aici chiar facem o escală, la o stație cu niște sute de ani în urmă. Le maitre des tanneries, un nene trecut prin viață, cu o moacă de țăran cumsecade ne cere taxa. Casc ochii – ?! Taxa de vizitare – precizează. Eu – ?! Nu există așa ceva! Are bilete să ne dea pe suma cerută?! Nu, dar se plătește o taxă… Intrăm.

În poze nu se vede mirosul extrem de puternic de chestii care put ca dracu și nu se aud oamenii. În rest e ceea ce pare în poze. Așa că nu mai descriu.

 

 

 

 

 

 

 

 

Cum e viața ăstora care lucrează aici la morfolit pieile? Cum e la ei acasă? Dar la ăia bine îmbrăcați care de pe margine par că supraveghează în timp ce discută afaceri? Mă mulțumesc pe moment cu superficialitatea unor fotografii.

La plecare îi lăsăm la maitre câțiva Dirhami, care ne spune că sunt pentru muncitorii din tanneries. A doua zi revin să mai casc gura și să mai fac câteva poze. Începe să plouă.

Din Fes plecăm spre Meknes. La urcarea în autobus, băiatu’ care ne așează bagajele în cală le numără și ne zice cât costă. Fir-ar! Altul care ne crede rătăciți de ghidul cu steguleț de la TUI! N-avem nici ochii oblici, nici ținute de turiști, originale de la Timberland, de ce mai insistă? ‘Maitre – nu există așa o taxă! Åžtim că bagajele sunt incluse în prețul biletului.’ Baiatu’ însă își joacă rolu’ până la capăt. Mă abțin și mă sui în autobus, evident fără să-i plătesc taxa ‘pentru bagaje’. După 2 săptămâni în Maroc suntem sictiriți de toți ăștia care vin ‘la sigur’ să ciupească banu’ de pe noi.

Ajungem în Meknes, capătul de linie în călătoria Ralucăi. Pentru mine e locul de unde încep să călătoresc singur. Meknes e unul dintre cele 4 orașe imperiale din Maroc, alături de Marrakesh, Fes și Rabat.

Plouă. Nu prea mai am chef de plimbat. Nici Raluca. Așa că intrăm într-o pâtisserie. Bem niște cocktail-uri din fructe, ceai de mentă specific Marocan, café au lait și cornes de gazelles. Pentru pofticioși: cornes de gazelles – kaab el ghzal în arabă – sunt cornulețe umplute cu o pastă de alune amestecată cu sirop de flori de portocale și scorțișoară.

După masa o las pe Raluca la autogară. Peste 2 zile are zborul din Casablanca spre Budapesta.

A doua zi mă învârt un pic prin medina din Meknes, mai fac o vizită la pâtisserie și decid să plec ziua următoare spre Chefchaouen.

 

Orașul Albastru și Orasul Pictat Top

Sunt în autobuz. Drumul trece printr-un peisaj diferit de ceea ce văzusem până aici în Maroc: munți cu vegetație și câmpii verzi. Sunt Munții Rif, la N de Moyen Atlas. O parte din vredeața asta sunt plantațiile de marihuana. Marocul e unul dintre cei mai mari producători de marihuana și mai ales de hașiș și kief – un derivat din canabis – din lume, iar munții Rif sunt terenul de producție. Sunt în drum spre ‘Orașul Albastru’ – Chefchaouen, capitala kief-ului.

Vecinul meu din autobus, un domn pe la 50 de ani, intră în vorbă cu mine. Fără multă introducere îmi zice că e prof. de fizică la liceu, că a avut colegi români la școală, că are x copii, că fiică-sa se mărită… Trecem la actualități internaționale, prilej cu care aflu de scandalul caricaturilor cu Mohamed apărute în presa daneză. Vorbim și despre mine. Spre finalul discuției îmi zice: ‘tu n’es pas touriste, tu es voyageur‘. Îmi place cum sună.

Sunt surprins de consistența discuțiilor cu acest necunoscut mai ales a celor legate de persoana și familia lui, într-o notă firească. Descopăr modul de a relaționa cu un marocan ‘obișnuit’. Aveam să retrăiesc asta în zilele următoare. Deasemenea experimentam pentru prima dată avantajul de a călători singur. O să revin și la asta.

Străzile din medina Chefchaouen sunt albastre din tavan – vreme e mai tot timpul cu soare – până în podea. Zidurile, ușile, drumurile, scările, ghiveciurile pentru flori sunt vopsite toate cu un albastru apos. Or fi fumat mult ăștia?

Găsesc cu greu un loc liber la un hostel. Unul dintre colegii de cameră, îmi explică în timp ce-și potrivește o biluță de hașiș în vârfului unui tub-pipă, că peste tot sunt cazați agenți de securitate. J Mă uit la meticulozitatea cu care-și pregătește pipa și nu-l cred. Îmi explică cu vocea scăzută că o să vină regele în vizită și că de aia e plin de agenți secreți și de alte forțe de securitate. Ahaa, îmi amintesc că pe drum, cu vreo 100 de km înainte de Chefchaouen, observasem pe marginile șoselei șiruri de steaguri marocane și la fiecare câțiva km câte un echipaj de poliție sau armată. Parcă se leagă. Poate că francezu’ totuși n-a băgat mult azi.

Mai spre seară, agitație mare în oraș, în medina se instalează garduri care închid accesul pe anumite străzi ce dau în piața centrală. Atmosfera îmi aduce aminte de vizitele Tovarășului, din anii 80 și ceva, când ieșeam cu școala, alături de oamenii muncii, să ne întâmpinăm conducătorul iubit.

Dimineață e înghesuială impenetrabilă spre medina, așa că fără să-l văd pe Mohammed VI fac o plimbare în jurul orașului. Pante verzi cu creste stâncoase, tufe de aloe și cactuși. Åži occidentali veniți să se relaxeze.

 

De aici aș putea merge spre Nord, în Tanger și apoi în Rabat. Sau să dau o tură pe munte. Sau în Sud, la mare. Dar altceva îmi lipsește din tura asta. Contactul cu localnicii. Nu cu cei occidentalizați. În reveriile mele cu Marocul erau și sate din oaze, păstori, femei în jilaba negru cu fața acoperită… Åži nu erau turiști. Am să dau o fugă până în Sud, mai la Sud de Erg Chebbi, să petrec ultima săptămână acolo, în vreun sat!

După încă o zi pe străzile albastre din Chefchaouen iau autobusul spre Sud, via Asilah.

În Asilah, pe coasta de Vest, iau o zi pauză de autobuz, ca să nu înțepenesc pe scaun. Medina e pe malul Atlanticului, de care o desparte un zid de apărare. Ploua și nu prea e lume pe străzi. Mă plimb aproape toată ziua printre clădiri albe și casc ochii la sute de metri de graffiti. De peste zid se aud valurile. Åži totuși nu mai sunt în Chefchaouen.

 

în oaze Top

După o noapte pe autobus ajung în Tiznit unde tocmesc un loc într-un taxi coletiff spre Tafraoute.

Pe geam văd oaze, creste bolovănoase, moschei cocoțate între bolovani, cactuși înfloriți, femei complet acoperite-n negru, palmieri, păstori cu capre și capre-n copaci. Sunt în Sud. Îmi las boarfele la un hostel și ies la plimbare.

Acum la jumatea lui februarie înflorește totul aici la marginea deșertului. Uit de planul meu de a sta printre localnici și mă plimb prin oazele înflorite, despărțite de creste de bolovani.

 

 

 

 

 

 

Lângă un pârâu văd niște femei care spală rufe. Clișeul perfect pentru o poză dintr-o oază: apa printre bolovanii gălbui, cactușii, femeile în negru, lumina… Åžtiu că nu le place să fie fotografiate, așa că mă apropii de ele să le întreb. Una, care prin voaluri pare mai tânără, mă vede și le întrebă pe celelalte. Nu, nu pot să le fac poze, femeile mai învârstă nu vor. Dar să aștept că termină de spălat, și să vin la ea acasă. Eu: shokran, mă duc. Nu, să nu plec, că acum termină cu rufele și casa ei e aproape. Hm?! Îi mai zic un shokran, îi mai zic și că no merci, și pe un ton fâstâcit explic că eu mă duc spre Tafraoute. Fata ia ligheanul sub braț: hai la mine acasă că e în drum spre Tafraoute.

Iar unii care vor să-mi vândă ceva? Covoare parcă văd! Sunt curios cum e la ei în casă, dar n-am nici un chef de suita de tertipuri de vânzare și refuz. Poate totuși…

Bon. În timp ce mă iau după ea, mă pregătesc mental să ies afară dacă miroase a vânzare. Îmi zice că învață franceză la școală și așa aflu că are 16 ani. Nu mi-aș fi dat seama văzându-i doar ochii. Ajungem în fața casei, o casă izolată într-un cătun din oază. Mă întâmpină foarte primitor un bărbat pe la 35 de ani. Hai înăuntru la un ceai.

Am mai auzit textu’ ăsta. Bag întâi capul pe ușă, ca pe o oglindă de dentist cu care verific capcanele de genul covoare, bijuterii și alte souvenir-uri. Curat. Zâmbesc și intru.

Pfoa, ce răcoare faină! Noi – bărbații – ne așezăm și fata și ne aduce ceaiuri. O cheamă Najat. Apare și maică-sa să mă vadă, ea nu vorbește franceză așa că As-Salāmu Alaykuma și Shocran, și continui cu ceaiul. Deși a trecut prânzul și până la cina mai e mult, femeile aduc o tavă mare cu tajin. Grozav de bun. Apare și un băiat de vreo 10 ani, fratele mai mic al lui Najat. Remarc că doar noi 3 – bărbații – stăm la masă iar femeile stau în altă încăpere.

Najat îmi spune că maică-sa îmi transmite să rămân la ei. Bărbatul confirmă. Îmi zice chiar să-mi aduc lucrurile de la hostel, din Tafroute – la 3km distanță – la ei. De ce nu? Rămân peste noapte la ei.

Spre seară, bărbatul – despre care fusesem convins că e capul familiei – pleacă și aflu că e doar un vecin. Deja sunt de-al casei și femeile nu mai stau cu capul acoperit.

Seara vine o și vecină cu copiii în vizită. Vor să le fac poze. Evident și cu mine. Din păcate discut doar cu Najat și cu frate-su care știu franceză. Sună telefonul. E ta-su, care lucrează la Casablanca. Vrea să vorbească și cu mine. Îmi spune la telefon că e bucuros că are oaspeți și că sunt binevenit la el acasă.

A doua zi Najat îmi zice să trec oricând, să stau la ei, că acum suntem ca niște frați. Evident nu vor să le dau nimic. Doar să le trimit pozele pe hârtie. (Le-am trimis din România și după 3 luni am primit confirmarea de primire. N-aș fi crezut.)

Oare în România s-ar fi întâmplat asta? Dacă Da, ce-ar fi zis românii ospitalieri și buni creștini despre o fată de 16 ani, care cheamă la ea acasă pe un străin, de altă rasă și altă religie, întâlnit pe coclauri? Åži acolo să stea în casă doar cu ea, cu mă-sa, și cu soră-sa și frate-su mai mici?

 

 

Dau o tură de 2 zile pe munții de lângă Tafraoute – Anti-Atlas sau Jebel Saghru – și înainte de a pleca din zona asta îmi vizitez scurt rudele adoptive pentru a le saluta. Gata tura. Gata?! Îmi fac traista și pornesc spre casă fără răspuns. O zi între autobuse în Marrakesh, unde mă îndestulez în souq, după care urmează Casablanca și direct la aeroport.

 

 

 

În autobusul spre aeroport mi se lipesc ochii de o marocancă pe la 25 ani, în ținută occidentală, fency. Arată… foarte bine! După check-in se nimerește să așteptăm îmbarcarea pe aceeași bancă.
Se întoarce spre mine: Cât mai e până la zborul tău? Tu veux prendre un cafe avec moi?

La cafea îmi zice că s-a mutat în Franța de câțiva ani și locuiește în Paris, că are un prieten acolo, că de fapt are și o relație mai incertă aici, că nu-i place când revine acasă pentru că părinții bla bla bla…

Mai auzisem de la prieteni ce fuseseră în Maroc că ăia îți cer așa direct nr. de telefon, îți propun întâlniri și-ți povestesc relaxați viața personală, fără sa fie vorba de ‘văitat în public’ sau, ‘bătut cu cărămida-n piept’. Mă simt la fel ca în discuția cu profesorul de fizică, din autobuz, și ca în vizita făcută acasă la Najat. Același mod direct și firesc de a intra în discuții consistente și personale. Fără ‘ce vreme e afară’, ‘ce nesănătoasă e mâncarea de la fastfood’ … și în care o cafea înseamnă o cafea. Recunosc că nu m-am desprins fără regret și speranță de scenariul în care o cafea ar fi putut însemna… J Uneori încerc să-mi imaginez cum ar fi dacă aș interacționa în modul acesta cu cei sau cele de aici. Nu-mi dau seama.

note din Maroc Top

Au trecut 4 ani! de la tura asta, timp In care am tot fost prin alte locuri. Am încercat – după tura din India – să-mi las timp pentru a aduna mai mult decât imagini din zonele pe unde umblu și în Maroc, pe alocuri, am reușit. Cred că de asta încă îmi amintesc o grămadă de detalii. Multe dintre aspectele ce țin de relația cu localnicii și atmosfera locurilor văzute îmi par, acum când scriu despre ele, familiare. Așa că prima sugestie la capitolu’ ăsta de note – tips & tricks – este:

Pentru a-i cunoaște cât de cât cultura nu te du cu un checklist de workaholic. Te vei alege doar cu o colecție de vederi cu monumente și cu falsa impresie că ai cunoscut Marocul. (La întoarcere vei putea impresiona audiența necunoscătoare, dar…) Asta oferă și agențiile turistice sub sloganul fals: ‘descoperă…’. Nu descoperi nimic, doar cheltui mai mult, colecționezi clișee și posibil te îndobitocești de manipularea agențiilor respective. Marocul e o țară extrem de bine pregătită pentru a primi turiști ‘independenți’, majoritatea marocanilor vorbesc franceză și găsești ușor informații. În plus e safe și transportul și cazarea și mâncarea. Nu pune botul la ofertele agențiilor turistice, care explică că ‘nu e safe‘ să mergi de capul tău acolo, fără să ai totul rezervat dinainte, fără charter…

Thé à la menthe – ceai de mentă, este ceai verde cu frunze de mentă – verzi și uscate – foarte aromat. Cel mai bun ceai pe care l-am băut. Îmi place că se servește în pahare mari! Se bea cam peste tot.

Tajin – este mâncarea gătită într-un vas de pământ care se cheamă tajin. Carne de oaie, capră, vită sau pui – încep să salivez când descriu – îngropată în legume de sezon, aromată, toate ținute câteva ore pe cărbuni. Se găsește cam peste tot. Acu’ îmi pare rău că n-am cumpărat un vas de acolo. (Dacă mergeți careva să-mi ziceți…)

Dulciuri – la capitolul acesta cred arabii bat orice bucătărie. Evident nu mă refer la produsele din supermarket, făcute la uzină. E păcat sa fi la cură când te duci în Maroc, unde pe lângă dulciurile specifice arabești mai e și patiseria franțuzească. E păcat și să fi strâmtorat cu banii, că dulciurile nu-s ieftine.

Printre musulmani – e în primul rând sigur. Comparând experiențele personale și ale cunoscuților trăite în țările musulmane cu cele trăite în America de Sud unde sunt preponderent creștini, în lumea arabă ești mai în siguranță. Tabu-ul alcoolului e probabil una din cauze. Conformarea mai puternică la cerințele religiei – care impune respectarea oaspeților și condamnă furtul e probabil alta. Desigur același conformism este așteptat de ambele părți. Mulți dintre ei încearcă să compenseze prin comportament imaginea negativă creată prin manipulare de mass-media și de instituțiile occidentale împotriva lumii arabe. Spațiul personal este mai mic și altfel definit decât în cultura occidentală și apartenența la o comunitate are o influență mai puternică. Apropierea fizică între cei care discută, chiar contactul fizic între persoane de același sex, manifestarea verbală a unor emoții – furia de exemplu – și discutarea unor aspecte personale sunt ceva normal.

 

Călătoritul solitar – în tura asta am descoperit avantajele de a umbla singur. În loc să schimbi impresii despre ce vezi în jur cu partenerul(ii) de călătorie, trecându-le prin aceleași filtre culturale, ești conectat doar la ce se întâmplă în jur și interacționezi cu localnicii cărora, parcă le e mult mai ușor să te abordeze când ești singur. Cu cât grupul de occidentali cu care circuli e mai mare cu atât ești mai izolat de localnici. În plus, când umblam singur nu m-a mai abordat nici-un șmenar local – probabil ieșeam din tiparul turistului obișnuit.

Åžmenarii locali – un aspect ce poate fi tratat cu stres, cu nervi sau cu zâmbet și oarecare detașare. Sunt mai parșivi decât cei din India, apelează la tot felul de tertipuri prezentându-ți pe un ton firesc și serios taxe ‘oficiale’ și alte țigănii. Sunt insistenți, chiar agresivi psihic (daca ești mai slab de înger, constipat, cu nevoie crescută de control) dar nu-ți bagă mâna în buzunar la propriu (nu mă refer la hoții care sigur există). Însă dacă știi ce vrei, dacă ești sigur pe tine și nu te lași dus de ei, e uneori amuzant, alteori poate obositor în zonele mai turistice dar, ieși OK întotdeauna. Dacă te miros că n-ai coborât acu’ din avionu’ de Europa, America sau China, mulți nu te bagă în seamă. La negociere e mai dificil doar până când afli niște valori reale pt. referință.

Peste 60% din populația Marocului are sub 30 ani si aprox. 30% are sub 14 sau 16 ani. Åžomajul este în creștere. Deci… Oricum, n-am auzit pe nimeni să fi fost furat și nici nu am simțit vreodată că suntem ‘în vizor’. Oamenii cer, au tot felul de tertipuri bine exersate și au școala vieții. Dacă ești fraier sau slab le întărești comportamentul sau, și mai rău, apelezi la siguranța unor servicii turistice: agenție, ghid oficial…, adică dai și mai mulți bani unor șmenari cu patalama – fie ei occidentali sau localnici – care te plimbă pe unde vor ei și te ajută să cheltui mult. Concluzia mea: nu trebuie să eviți contactul cu localnicii. Dimpotrivă. E însă bine să eviți modul de viață al turiștilor. Altfel nu vei cunoaște marocani ‘obișnuiți’.

Cazarea – de obicei locurile de cazare care-mi plac sunt downtown, în zona veche a orașului. (Asta și în Neapl, India, Maroc, Egipt, Chile și Argentina.) Explicația pe care o am pentru prețul scăzut în zonele astea e că majoritatea clădirilor fiind vechi și construite cu altă destinație nu oferă facilitățile standard pentru x stele. Avantaje, pe lângă preț: ești mai aproape de ‘spiritul’ locului, găsești împrejur mâncătorii cu mâncăruri specifice unde mănânci ieftin alături de localnici, relația cu personalul e informală, nu te calci pe bătături cu turiști constipați de standarde aseptice, ești bine plasat în oraș. Mi-a plăcut foarte mult și cum arătau clădirile respective și atmosfera. E plin de oferte de cazare, prețul se negociază – ești între arabi – așa ca nu merită sa rezervi pe net. În unele locuri găsești și dormitoare (camere cu mai multe locuri), unde e fain că cunoști alți călători. Majoritatea hostelurilor nu au încălzire și nici apă caldă ceea ce iarna nu e chiar confortabil. Noi am avut saci de dormit, iar baie am făcut la hamam.

Transportul – bine pus la punct în sensul că acoperă cam toată țara. Autocarele sunt confortabile. Taxiurile colective – autoturisme combi cu 7 locuri pleacă în toate direcțiile, tot timpul, doar să se umple locurile. Carburantul este ieftin.

Perioade de călătorit – iarna poate fi mai inconfortabil, deoarece hostelurile nu-s încălzite și în unele zone plouă. Dar ai avantajul că nu te înghesui cu alții. Dacă mergi în Sud scapi de frig. Primăvara și toamna sunt cele mai prietenoase anotimpuri, dar și alți turiști știu asta.

Ghiduri turistice – am avut un Rough Guide care mi-a prins bine. Lonely Planet / Footprint / Rough Guide… pot fi utile dar be aware: pun accent pe zonele trendy, pe aspectele catchy, și conțin uneori descrieri exagerat de entuziasmate. În plus, o zonă intrată în atenția unui astfel de ghid devine curând f. populata cu turiști. În niciun caz o agenție turistică/ghid local nu rezolvă asta!! Cu ghidu’ în traistă și mintea deschisă iți rămâne plăcerea să descoperi singur restul.

Fotografiatul – marocanilor mai conservatori nu prea le place să fie fotografiați. La fel nu prea le place să ‘furi’ poze de la intrarea în moschei și alte locuri sacre. Uneori e posibil să-ți ceară bani pentru fotografii – de exemplu dacă intri să faci fotografii într-un atelier și nu cumperi nimic de acolo. O parte din pozele ce le-am făcut în Maroc sunt pe picassa. Am avut un Canon Powershot Pro1, care deși era o cameră compactă avea un super obiectiv (din seria L). Acum, revăzând pozele mi se pare ca am cam abuzat de filtrul de polarizare. Galeria foto

Bugetul – Marocul nu e o țară ieftină pentru călătorit. Am cheltuit vreo 450 EUR într-o lună, în ianuarie-februarie 2006, călătorind low-budget.
Top