Aconcagua și Ojos del Salado

(din tura din noiembrie 2006 – februarie 2007, prin Argentina, Chile și Bolivia)

1. Aconcagua
2. Ojos del Salado într-un maraton turistic
3. Cătă – „Am plecat”
4. Galeria foto

Aconcagua

Când ne-am făcut planu’ pentru tura de trei luni prin Sudul Americii de Sud – Argentina și Chile – am pus expedițiile pe Aconcagua și Ojos del Salado la mijlocul perioadei respective. Vroiam întâi să ne obișnuim cu zona si să ne aclimatizăm, iar după expediții să ne rămână timp și pentru ceva plimbări mai lejere. Așa că după ce prima lună am fost pe și printre munții din Nordul Patagoniei am ajuns în Mendoza (Argentina) orașul cartier general pentru expedițiile pe Aconcagua. Eram în aceeași echipă: Thea, Cătă și eu.

Au urmat 5-6 zile de cumpărături și organizare: echipament, mâncare, butoaie, saci de expediție, taxă de  parc național, negociat catârii pentru transportul bagajelor… Cel mai mult ne-a luat să găsim saci de rafie pentru îmbrăcat ruxacii ce urmau puși pe catâri și butoaie din plastic, care la magazinele cu echipament pentru expediții costau exagerat de scump. În 21 decembrie am plecat cu: 3 ruxaci de 75-80L, 3 ruxaci de 30-40L, 2 saci de 120L și 2 butoaie de 100L, toate pline, la autogara. Și chiar ne-am suit cu toate în autobusul public, după ce am negociat o extra taxă pentru bagaje, până în Puente del Inca. Din principiu am ocolit ofertele “profesionale” ale companiilor ce organizează expediții, care ne-ar fi luat elegant de acasă, în cadrul pachetului complet de “lifetime adventure”.

În Puente del Inca am luat in ruxacii nostri cat de mult echipament puteam cara, a.i. sa platim un numar cat mai mic de catari. Restul bagajelor le-am dat în grija unor gaucho tocmiti din Mendoza și am luat-o la pas spre Plaza Argentina, unde sunt taberele de baza ale celor ce vor să urce pe varianta “Ghețarul Polonez”.   Timp de 3 zile am urcat pe ruta Punta de Vacas, Rio de las Vacas, Casa de Piedra, P. Argentina – unde se instalează taberele de bază.

Din Plaza Argentina (PA)  am început un du-te-vino între PA, T1 și T2, pentru a ne aclimatiza și a duce în T2 echipamentul pentru ascensiunea pe ghețar. Într-una dintre ture am urcat și pe creasta vârfului Cerro Ameghino, vis a vis de Ghețarul Polonez, pe care l-am putut vedea astfel în întregime și ne-am făcut o idee despre linia traseului spre vârf.

langa T2, vedere spre Plaza Argentina

În general în ianuarie, vremea pe Aconcagua este stabilă, așa că cu excepția a 2 zile, ne-am văzut relaxați de ture și după vreo 2 săptămâni și ceva am plecat în tura spre vârf. După nici 2h lui Cătă i-au înghețat degetele de la mâini și a decis să coboare. Am continuat cu Thea. Panta variază între 40 – 50 de grade, cu foarte puține porțiuni mai abrupte, iar dimineața cel puțin, gheața avea o consistență foarte bună, confortabilă aș spune. Prima 1/3 din ghețar ne-am mișcat bine și n-am avut nevoie să ne legăm în coarda. Apoi însă am urcat tot mai încet și ne-am și legat. Pe la 2/3 din ghețar, mai mult stăteam să aștept – eu eram cap de coardă. Thea era insuficient aclimatizată și se simțea rău, așa că am decis să coboram. Decizie greu de luat, nu pentru că amânam urcarea vârfului ci pentru că însemna să coboram 2/3 din ghețar pe o gheață prea slabă pentru a face rapel din asigurările ce le aveam. Așa că pe Thea o lăsam “salam” iar eu ma descățăram asigurat de ea. Treaba asta ne-a luat la fel de mult ca urcatul și pe mine cel puțin m-a obosit mai mult decât urcatul și probabil mai mult și decât dacă aș fi urcat pe vârf. Am ajuns aproape seara înapoi la cort. La fel și Cătă, care între timp traversase până la linia traseului clasic și urcase pe vârf.

După o zi de odihnă în cort am decis să traversăm și noi (eu și Thea) și să urcăm pe traseul clasic. Thea nu era sigură că se aclimatizare suficient și un nou eșec ar fi însemnat să nu ajungem nicicare pe vârf pentru că expira permisul de ascensiune. Iar să urc singur și neasigurat, mi se părea riscant, neștiind condițiile de pe ultima 1/3 a ghețarului. Emoțional a fost cea mai de kkt alegere ce a trebuit să o fac în toată tura, de fapt a fost o renunțare la planul inițial.

Ziua următoare traversării, am urcat pe vârf. Traseul mi s-a părut foarte monoton și plictisitor, practic un drum lat, de piatra, printre grohotișuri, frig, foarte frig chiar dimineața și atât. Câteva poze pe vârf – de unde peisajul e extraordinar însă – și la vale. Am strâns cortul și i-am dat-o și mai jos, pe ruta clasică, spre Plaza de Mulas, până la Nido de Condores. După încă o zi exagerat de lungă, am ajuns la Confluencia, lângă Puente del Inca, adică am încheiat tura.

De la început alesesem să urcăm prin Valea Vacas și să coborâm pe ruta clasică, prin Plaza de Mulas, pentru a vedea mai multe. Pentru asta însă, a trebuit să cărăm în cârcătoate bagajele, din PA până în Puente del Inca. Niște monștri de ruxaci. Ultima zi, coborârea până în Confluencia, mi s-a părut infernal de lungă din cauza bagajului și n-am crezut că Thea ii va face față. Dar a dovedit-o. M-a impresionat.

Așezat confortabil în autobuzul spre Mendoza îmi planificam deja platoul de grătare și vinul sec. Astfel de distracții aveau prețuri prohibitive în tabăra de baza așa că 20 de zile ne mulțumisem cu conserve și uscături. Practic expediția pe Aconcagua s-a încheiat cu succes la un comedor popular (mâncătorie publica) cu parilla (farfurii pline cu cărnuri la grătar) și cu vino tinto.În Mendoza am mai consumat câteva zile, că să expediem în România o parte din echipamentul de alpinism  și grămada de CD-uri cu muzică ce le cumpărasem. Vroiam să „travel light” mai departe. Mendoza e un oraș șters, fără alte “atracții” decât viața obișnuită într-un oraș argentinian Pentru mine atracția a fost surpriza de a vedea noaptea, în timpul săptămânii, oameni simpli, de vârsta a 2-a +, dansând tango pe trotuarul din fața câte unui local. Da, m-am simțit extraordinar să văd că oamenii fac și altceva decât să stea toropiți și izolați în fața televizorului sau să meargă la shopping, și că nu au nevoie de evenimente și condiții speciale pentru asta. Și că în general oricine își permite, că localurile nu trebuie să fie super fancy, trendy, și în zona 0, ci pot fi și cu cu mobilier ieftin, în cartiere obișnuite, cu lume obișnuită.

De aici eu cu Cătă am plecat spre Ojos del Salado, în nordul Chile, iar Thea spre Torres del Paine. Aveam să ne reîntâlnim peste o lună jumate în Santiago.

Ojos del Salado într-un maraton turistic Top

Eu și Cătă am luat un autobus de noapte spre Santiago, începând o săptămână carea avea să devină un fel de maraton turistic. Am ajuns dimineața, cam chiauni, în Santiago și am frecat-o pe străzile din jurul Ambasadei Boliviei până când mi-am luat viza de Bolivia. Seara am continuat maratonul spre postul următor, Copiapo, orașul de unde urma să plecăm direct spre tabăra de bază pentru Ojos del Salado – cel mai înalt vulcan din lume, 6893m.

Când ne alesesem țintele pentru expediție avusesem criteriul unic, simplu și cam stupid: înălțimea. Adică cele mai înalte vârfuri. Astea sunt Aconcagua și Mismi. Am înlocuit Mismi cu Ojos pentru că al 2-lea părea mai interesant fiind un vulcan, înconjurat de cei mai înalți vulcani din lume, la marginea deșertului Atacama, cel mai uscat deșert din lume. Nu găsisem prea multe informații despre vârf și traseu și nici în Santiago, cei de la Dirección de Fronteras y Límites (DIFROL http://www.difrol.cl/) de unde luserăm permisul de acces în zonă nu ne-au lămurit mai mult. Ojos del Salado e la granița dintre Chile di Argentina și ți se cere un permis de acces în zona respectivă pe care noi îl luasem la începutul excursiei. Nu știam cu ce costuri vom reuși să ajungem în tabăra de bază – adică dacă ne vom permite – cum să ne planificăm resursele pentru expediție, cât de dificilă e urcarea lui… Așa că așteptam cu curiozitate de exploratori să dăm cu ochii de oamenii cu astfel de informații, din Copiapo, și mai apoi, evident, de vulcan.

Am ajuns dimineața în Copiapo și în câteva ore am și găsit o mașină ce urma să plece după-amiaza spre tabăra de bază a lui Ojos del Salado, cu ceva materiale. Oau! Parcă prea repede, nici nu  apucaserăm să înțelegem unde eram. Cu toată oboseala am ales să nu ratăm ocazia, care însemna să economisim 300 USD! Tocmai aflasem că transportul dus-întors costa 600 / mașină! Ojos del Salado e un vârf rareori urcat, așa că e puțin probabil să găsești pe unii cu care să împarți transportul până în tabăra de baza. Am dat o fugă prin alimentare să ne facem proviziile și-am țâșnit.

Am ajuns spre dimineața la Laguna Verde, la 4400m, un loc foarte frumos, din care după câteva ore scurte de somn am plecat rapid mai departe. 🙁 Cică așa e la marton.

Am plecat spre Tabăra de bază aflată la 5200m, tot cu mașina. Da, pe Ojos del Salado se urcă cu mașina 4×4 relativ ușor până la 5200m și cu ceva insistență chiar până la 5700m! Noi însă aveam să o luăm la pas din tabăra de bază, de la 5200m, unde am stat doar o noapte.

Totul a fost prea repede în tripul ăsta. Ne mișcam după programul lui Mario – omul cu jeepu’ – care avea să se întoarcă în 4 zile la Copiapo. Sau așa ni se părea… De aproape o lună eram în America de Sud fără să simțim din plin asta, fiind izolați în proiectul nostru cu munții cei mai înalți. Așa că cred că defapt îi dădeam bice să terminăm și să vedem lumea…

În a 4 a zi a maratonului nostru am urcat la refugiul Tejos, la 5700m, de unde începe un imens con de grohotiș până la buza căldării, cu îngrozitor de puține limbi de zăpadă și alea doar în partea de sus. Îngrozitor de puține pentru că eu eram în bocanci de plastic – nu aveam alții.

Ziua următoare, la o ora la care încă e noapte, am plecat auto-motivându-ne, numărând serpentinele și privind regulat altimetrul, spre vârf. Singurul stres era să nu pierdem poteca până când avea să se lumineze. Cătă rămânea tot mai în urmă, până când nu l-am mai văzut. Mi-am zis că ne regrupăm sus pe buza căldării. Nu vroiam să ma gândesc că poate el renunță. Să urc singur – nu mai era absolut nimeni pe tot muntele – pe un traseu necunoscut, care la final se termina cu o săritoare de vreo 10m despre care nu aveam detalii, nu-mi suna atractiv. În plus, semicoarda și stația VHF erau la Cătă în rucsac. Bănuiam că dacă aș fi aflat că el nu mai urcă nu aș fi continuat singur. Iar dacă aș fi renunțat atunci eram aproape sigur că n-aș mai fi urcat încă o dată. Așa că am preferat să continui, uitându-mă mereu peste umăr, sperând că va apărea și el.

Când mi-era deja lehamite de urcașul monoton am dat de buza căldării, pe la 6700m. Înăuntru era zăpadă și se mai vedeau urmele echipei de ieri, care însă nu urcase până pe vârf. În capătul opus al căldării urcușul continuă un culoar scurt, cu firn pe care nu se vedeau urme, ce dă într-un fel de diedru scurt care se termină pe vârf într-un mușuroi de bolovani. M-am oprit să mănânc, așteptându-l pe Cătă. Era incredibil de liniște. În jur, cât puteam vedea, doar deșert gri, conuri vulcanice de 5-6000m cu puțină zăpadă în vârf și Laguna Verde în depărtare. Știam că în urmă, pe versant, trebuie să fie Cătă și că jos în tabăra de bază trebuie să mai fie încă vreo 4-5 indivizi veniți și ei să urce pe vf., pe care nu-i cunoșteam. Și atât. Pentru prima dată am simțit că-s într-un loc mort, în care lumea nu prea are ce căuta decât în mod forțat, artificial. Dar era frumos de privit.

Cătă n-a apărut și mi-a fost clar că renunțase. Eram de 5 zile într-un maraton de călătorit cu dormit pe apucate și în plus, în seara precedenta în loc să ne odihnim pentru tura de vârf îl transportasem, alături de alți 3 alpiniști, pe un argentinian ce-și luxase glezna la coborârea de pe vârf. La peste 5800m, acțiunea respectiva deși durase doar 2h, ne  consumase din plin resursele. Cu sau fără Cătă, având vârful în față și o grămadă de ore de lumina înainte am ales să continui.

Ultima parte e un diedru printre bolovani, de vreo 5m, care dă într-o crestă, pe care continui să te mai cațări câțiva metri pe bolovani. Erau niște resturi de corzi și cordeline, cu cămașa toată pușcată, așa că am preferat să nu ma țin de ele. La ultimul bolovan pe verticală, înainte de vârful teșit al craterului, m-am oprit. Ajungeam cu mâinile pe muchia lui și m-aș fi putut cocoța cu totul, dar mi-era că n-o să-mi iasă coborârea de pe el, fiind în bocanci de plastic. Și dacă nu-mi ieșea, până jos erau niște zeci de metri… M-am mulțumit așa, cu capul la 1m sub vârful bolovanului ăla și la vreo 3m sub al muntelui. Am descățărat până la capătul de sus al diedrului, am făcut câteva poze și am început să cobor. Cel mai nasol a fost să descațăr diedrul, care m-a consumat cât tot restul coborârii. Dupămasa am fost înapoi la refugiu, unde Cătă aștepta de câteva ore.

 

Ziua următoare, a 6-a, am fost înapoi în Copiapo, aproape de coasta Pacificului. De la 5700m am coborât în aceeași zi la nivelul mării. Am ajuns în toiul nopții în Copiapo, unde am făcut primul duș după 7 zile și am dormit în pat, nu pe scaunul autobuzului sau izolir. Maratonul era pe sfârșite.

În a 7-a zi Cătă a luat un bus de noapte spre Santiago, spre S, iar eu un bus de 25h, spre San Pedro de Atacama, spre N. Un finish potrivit pentru o săptămână de maraton turistic.

Încheiere

Fiind pentru prima dată în zone cu peisaj de genul ăla, a fost interesant și pe Aconcagua și pe Ojos del Salado. Adică mi-a meritat tura. Dar nu m-aș mai duce o a 2-a oara în zonele respective și nici în altele similare, în ture de genul ăsta. La sfârșitul celor 2 expediții m-am simțit încărcat cu o dorință foarte puternică de a vedea și altceva, mai divers și mai viu, și fără obiective de atins. Începând din San Pedro de Atacama aveam să-mi satisfac din plin dorința.

Cătă – „Am plecat” Top

După ce-am scris articolul desore tura in Patgonia, acu vreo 8 luni, am vrut să scriu și despre restul turelor din America de Sud, adică articolul ăsta și următorul. Atunci m-am blocat însă, și apoi m-am luat cu altele… Acum 8 luni Cătă a murit.

În 5 august, era într-o tură de treking, în Nordul Indiei, pe valea Shingo, împreună cu prietena lui, Henriette, și alți 4 prieteni. La coborârea din trecătoarea KandaLa, între satele Shingo și Skiu, i-a surprins o ploaie torențială foarte puternică și apoi o viitură care i-a luat pe Cătă și pe Henriette. Ceilalți 4 au scăpat la mustață. Viitura a luat și alți turiști care erau atunci pe vale, și o grămadă de localnici din satele din aval. În total câteva sute de morți și dispăruți. Corpul Henriettei a fost găsit după 2 zile, al lui Cătă după câteva săptămâni și acum e îngropat pe valea respectivă, sub un bolovan.

Tot ce știam mai consistent despre America de Sud, înainte să fi călătorit împreună pe acolo, știam de la el, pe care-l invidiam pentru cât de mult umblase pe acolo și mai ales pentru cum reușise în ultimii 6-7 ani să-și organizeze viața așa încât sa se autosusțină în timp ce călătorea. Și îl apreciam pentru atitudinea cu care o făcea.

El m-a ajutat foarte mult la partea tehnică a blogului ăsta și de fapt la îndemnul lui mi-am cumpărat domeniul duba.ro. Rămăsese ca la întoarcerea lui din India să festonăm împreună structura paginii… Și mai rămăsese să umblam împreună, posibil prin Indonezia anul ăsta…

“Am plecat” e titlul ultimului articol de pe blogul lui Cătă xsolo.biz.

„Am plecat. Pe la mare, munte, desert și pe unde mai prind. Incep usurel cu Istanbul, apoi Emirate, “Micul Tibet”, Punjab și Rajasthan.

Voi incerca sa postez cite ceva, dar din experientele anterioare nu imi fac sperante prea mari.

Ramine pe septembrie.” Sun 25 Jul 2010 – morcat @ 12:27 am

(articolul asta l-am scris in aprilie 2011, dar din cauza unei probleme cu hsting-ul s-a pierdut de pe blog…)

Top