Povești cu triburi din Indonezia și Noua Guinee – Introducere

  1. Povestea
  2. 2009 – oamenii din junglă
  3. La triburi

1. Povestea

Demult, pe malul lui Barito (râu din Sudul Kalimantanului) trăiau doi frați, Ayuh și Basiwara cu familiile lor. Ayu, fratele mai mare, era mai leneș. Lui îi plăcea să trăiască liber și fără griji. Basiwara, cel mic, era mai chibzuit, harnic și ambițios. Fiecare avea animale pe care le lăsa să pască libere. Cu vremea au început să se așeze și alți oameni în împrejurimi și de teamă să nu le dispară animalele Basiwara s-a gândit într-o zi să pună garduri pentru ele. Ayuh însă i-a zis că nu vrea să-și țină animalele după garduri și că mai bine pleacă de lângă așezările de jos, pe văile dintre Munții Meratus și-și lasă animalele libere prin pădure. Din Basiwara se trage neamul Banjar, iar din Ayuh dayakii meratus sau dayakii de munte. Casele dayakilor nu au garduri și animalele lor umblă libere. Unii zic că neavând garduri animalele lui Ayuh s-au împrăștiat prin pădure și au devenit animale sălbatice, așa că dayakii sunt vânători. La început, Dumnezeu le-a dat la amândoi câte o carte sfântă. Basiwara a păstrat cartea și a tot citit din ea. Banjar a devenit regat musulman. Ayuh, strămoșul dayakilor meratus, a mâncat cartea de la Dumnezeu și acum urmașii lui comunică cu zeii în pădure și în interiorul lor.  (Legenda tribului Dayak din Munții Meratus, auzită de la oamenii din Juhu (vezi articolul). Dayakii Meratus sunt un trib din Sudul Kalimantanului, trăiesc din agricultură, vânătoare și cules fructe de pădure, sunt seminomazi și păstrează credințele animiste. Regatul musulman Banjar s-a aflat pe teritoriul actualei provincii Kalimantanul de Sud, cu capitala la Banjarmasin)

În septembrie 2010  am plecat în Indonezia cu gândul la mare, la junglă şi la comunităţi tribale care încă trăiesc în şi din pădure. Am plecat pentru zece luni, cu o bursă culturală oferită de guvernul indonezian şi am rămas doi ani acolo, timp în care pe lângă crusurile de indoneziană (obiectul bursei) am căutat să ajung în astfel de comunităţi. Agenda cursrurilor foarte aerisită, cu trei luni de vacanţă la fiecare trei luni de cursuri şi permisul de şedere, pe care l-am extins pentru încă un an odată cu bursa, au fost tot ce am avut nevoie să primesc. Restul era acolo, a trebuit doar să-l descopăr.

Indonezia, practic fostele Indii Olandeze care, în mod oficial doar, au devenit independente în 1945, este un arhipelag cu vreo 18.000 de insule înşirate pe 5.000 şi ceva de km de la V la E şi vreo 1.600km de la N la S (distanţe în linie dreaptă). În cele aproximativ 6.000 de insule locuite există câteva sute de etnii, vorbitoare a 300 de limbi diferite şi a și mai multe dialecte. Multe dintre acestea n-au avut alt punct comun decât stăpânirea şi/sau exploatarea lor de către diverse puteri. Până nu demult majoritatea insulelor erau acoperite de păduri ecuatoriale iar în mijlocul acestora trăiau comunităţi de vânători – culegători, sau agricultori, iar pe coaste, sate de pescari. Excepţie făceau unele zone din Java și unele dintre zonele de coastă ale altor insule, care s-au dezvoltat mai rapid. Și tot până nu demult diversitatea şi bogăţia culturală au evoluat.

Acum o bună parte din pădure a dispărut. Majoritatea populaţiei trăieşte în oarşe-sate, cu tot mai multe malluri în centru, înconjurate de întinderi de case înghesuite, înfipte cu lingura de pantofi între alte betoane, cu atmosferă de slam, îmbâcsit de poluare şi gunoaie. (Java de exemplu are 140mil locuitori și este în topul celor mai dens populate zone de pe glob.) Diversitatea şi bogaţia culturală dispar rapid, omogenizate de fundamentalism religios, de interesele şi celor de la guvernare şi de corporatism-consumerism care pătrund în forță. Pentru majoritatea populației viața nouă (difereța de timp între cei din cătunele tradiționale și cei din oraș e de două-trei generații) nu e neapărat mai bună, e doar mai complicată și mai nesănătoasă. Și este puțin probabil să fie altfel, ei (indonezienii) fiind în continuare cei colonizați nu cei care colonizează.

În insulele mari, cu excepţia Javei, au rezistat totuşi câteva suprafeţe relativ întinse de pădure. În jungla încâ în picioare din Kalimantan, Maluku, Sumatra şi Papua mai există comunităţi al căror mod de viaţă pare neschimbat. Neschimbat în primul rând în a fi autosustenabil. Reuşesc să trăiască fără să consume în mod distructiv nici ce este „al lor” nici ce este „al altora”.

Când am plecat în 2010 spre Indonezia aveam doar niște clișee, de la TV și din reviste, despre acel gen de comunități: tatuaje, pirsuri, zorzoane, arcuri, sulițe, tobe… Mai nimic însă despre viața lor, despre contextul lor actual.

2. 2009 – oamenii din junglă Top

La începutul lui 2009, după două luni prin Indonezia, am ajuns împreună cu câțiva prieteni (din Timișoara) și în Insula Seram din arhipelagul Maluku. Auzisem că este o insulă muntoasă acoperită de pădure sălbatică, cu faună bogată, puțin umblată. Am căutat mai multe informații despre Seram și mai ales despre un traseu care ar străbate Parcul Național Manusela care ocupă partea centrală a insulei. Am ajuns la biroul de administrare a PN Manusela, o clădire cu două etaje, unde am găsit vreo 20 de functionari grupați cuminți în fața televizorului. După jumătate de oră a venit și șeful biroului, chemat de acasă, și ne-a dat o hartă a parcului de mărimea unei palme pentru o zona de 100 / 200km și ceva informații despre căile de acces, care aveau să se dovedească greșite. Tot el ne-a spus convins că mai merg turiști pe acolo: cu un an înainte fuseseră doi nemți.

Am plecat spre Manusela dinspre coasta de Nord, încercând să ajungem într-unul din satele din centul insulei. După două ore am ajuns în Huaulu, un cătun cu două rânduri de case din lemn cocoțate pe picioare, cu acoperișuri din frunze și din loc în loc câte un localnic care ne privea tăcut din casă. N-am reușit să adunăm multe informații nici de la ei. Am continuat tura. Ne-am rătăcit în prima zi pe unul dintre cursurile de răuri și după o noapte în pădure ne-am întors. Încă un popas scurt în Huaulu și am coborât la șosea. Ceva mi-a atras atunci atenția: trăgând cu ochiul în câteva case am vazut snopuri de săgeți și arcuri, și mai apoi stând la șosea „la ocazie”, un localnic cu turban roșu (însemnul tribului Naulu) care cioplea un vârf de suliță din bambus.

Câteva zile mai târziu am încercat din nou să ajungem în satele din centrul insulei pornind din Sud. După două zile de urcat pe o vale sălbatică, am realizat că nu avem nici timpul, nici informațiile și nici pregătirea necesare pentru ceea ce ne propusesem așa ca iar am făcut calea-ntoarsă. Din nou tura a fost marcată de două întâmplări: la liziera pădurii am văzut în vale o casă izolată… Am început să coborâm spre ea și am auzit niște strigăte pătrunzătoare, pe o tonalitate ciudată, care creșteau în intesitate pe măsură ce ne apropiam de casă. Ne-am oprit și strigătele au încetat. După câteva minute a apărut în grabă, de după creastă, un localnic cu turban roșu, cu câte o macetă în fiecare mână și cu un coș cu sago (făină din palmierul de sago) în spate. Când ne-a văzut a încetinit. Apropiindu-se de noi părea că se mai linișitește, dar nu era relaxat. Nu prea ne-am înțeles cu el din cauza limbii, și noi și el vorbeam prea puțin indoneziana. Nu ne-a chemat înăuntru, nici familia lui nu a ieșit și părea prea speriat pentru ca să mai insistăm. Și tot în tura respectivă: după cele două zile de urcat pe valea aia sălbatică ne-am întâlnit cu un grup de localnici. Am petrecut noaptea cu ei, între trei focuri, într-un bivuac ce-l aveau pe o creastă aproape de obârșia văii. Unul dintre tineri avea o chitară și s-au pus să cânte în indoneziană:”… Jesus Jesus…” Noaptea, mai târziu, l-am tot auzit pe un bătrân vorbind ceva în limba tribului lor, după intonație părea că spune povești…

Cele văzute atunci mi-au stârnit curiozitatea și speranța că mai există comunități tribale ce trăiesc în cătune izolate în pădure și că aș putea să ajung cumva la ele. Și în acelși timp era un semnal că viața lor nu mai ține mult acolo, în fața agresivității creștine.

In drum spre Manusela  intalnim case si catune izolate in ale celor din tribul Naulu

In drum spre Manusela intalnim case si catune izolate ale celor din tribul Naulu.

Naulu (turbanul rosu e insemntul tribului) nu pareau deschisi, nici limba nu ne ajuta sa comunicam. In 2009 a ramas intre noi o distanta care mi-a starnit dorinta de a explora acea zona.

Naulu (turbanul rosu e insemntul barbatilor din tribul Naulu) nu pareau deschisi si nici limba nu ne ajuta sa comunicam. In 2009 a ramas intre noi o distanta care mi-a starnit dorinta de a explora acea zona si de a-i cunoaste pe bastinasi.

Un an mai târziu am aplicat la o bursă culturală Darmasiswa oferită de guvernul indonezian, prin Ambasada Indoneziei din București și după încă opt luni am aterizat în Lombok, insulă din zona de centru Sud a Indoneziei, unde aveam să încep cursurile de limba Indoneziană, la Universitatea Mataram.

In cei doi ani cât am profitat de bursa Darmasiwa am reușit să ajung și pe la câteva dintre triburile care continuă să trăiescă în mod tradițional în pădurile unde sunt cătunele lor. Inițial am avut nevoie să învâț indoneziana, limba oficială, singura cu care te poti descurca în aproape tot arhipelagul. Apoi, să încep să înțeleg un alt mod de a gândi, al omului care trăiște într-o familie extinsă, nu are granițe între real și magic / paranormal și are cu totul alte repere de timp. Până să mă prind cu astea mi-am făcut și prieteni localnici, cheia de acces la comunitățile pe care le căutam.

După aprope 11 luni în Indonezia am plecat în Kalimantan (partea indoneziană a Insulei Borneo) pentru două luni și ceva. Apoi, tot în ture de câte aproximativ două luni am fost în: Seram, Sudul Papuei de Vest (Irian Jaya) și Nord-Vestul Papuei Noii Guinei, unde am reușit să găsesc “triburi primitive” și să petrec puțin timp cu ele. De fiecare dată am ajuns în locurile respective urmând informațiile de la localnici, singurele disponibile, pe care de multe ori le-am verificat prin încercare și eroare. Partea mai aventuroasă și care a și consumat mult timp a fost găsirea acelor comunități și nu neapărat cum am trăit cele câteva săptămâni alături de ele.

Găsirea unui trib, mai exact a unei comunități cu un anumit mod de viață, nu este la fel ca și găsirea unui traseu nemarcat într-un masiv muntos. Comunitatea și mediul social sunt dinamice. Ceea ce a văzut sau auzit cineva acum doi ani e posibil să nu mai aibă nici o relevanță acum. Agresivitatea misionarilor și lăcomia „investitorilor” se desfășoară după pofte într-o țară din lumea a treia cu o adminstrație coruptă și incompetentă și determină o evoluție în salturi a comunităților primitive ce întâmplător se află în zonele vizate. (În zonele sălbatice vizitate de mine, în care mai există astfel de comunități, pe lângă pădure, sunt zăcăminte foarte mari de cărbune, sau aur.)

Lipsa de informații concrete și relevante, abundența de informații total eronate, ritmul fără deadline-uri al indonezienilor și agendele exagerat de spontane ale cunoscuților mei de acolo au dat consistență aventurii. În plus, în zona de est a arhipelagului, s-au adăugat problemele cu autoritățile locale pentru care aparatul de fotografiat şi călătorul curios în contact cu localnicii sunt o amenințare.

Cea mai mare parte a timpului am călătorit singur, astfel fiindu-mi mult mai ușor să ma deplasez alături de localnici și să mă integrez parțial în comunitățile respective. Peste tot am fost foarte bine primit, peste tot am devenit un membru al familiei extinse. Prietenia si voia bună a localnicilor, grija cu care m-au primit, m-au lăsat de fiecare dată dezorientat când am ajuns la mulțumirile de despărțire.

3. La triburi Top

Am reușit să întâlnesc comunități primitive în: Sudul Kalimantanului – tibul Dayak Meratus, Nordul Seramului – tribul Naulu, Papua de Vest – tribul Korowai și în Papua Noua Guinee – câteva triburi de pe Râul Sepik. Fiecare tură a fost altfel, nu doar pentru că oamenii și peisajul erau diferite, ci și pentru că eu m-am intergrat tot mai bine între ei având astfel acces la experiențe mai consitente. Urmează să scriu pe blog câte o poveste pentru fiecare dintre aceste ture. Între timp poți vedea pozele ce le-am făcut în cele patru ture.

Tura pe la dayaki m-a introdus în viața rurală din Indonezia și m-a inițiat în organizarea turelor ce aveau să urmeze. Fiind o comunitate de agricultori + vânători, care se mișcă în ritmul semănării-recoltării, viața lor nu pare mult diferită de ceea ce era și la noi în satele izolate, până nu de mult. Din punctul ăsta de vedere aspectul exotic al experienței de acolo a fost mai soft comparativ cu celelalte ture. Dar am avut șansă să asist la câteva ceremonii de mulțumire spiritelor naturii oficiate de șamani pentru recolte, bunăstarea comunității sau vindecarea unor membrii ai comunității, care au făcut trecerea de la realitatea pragmatică, concretă la cea spirituală, magică și la lumea tribului. În articolul despre tura aceasta am să dau mai multe detalii despre Indonezia în general, așa încât să se înțeleagă cadrul în care aceste comunități trăiesc. (vezi articolele despre dayaki)

In drum spre Valea Alai, unde se afla satele dayakilor meratus, trecem doua creste si mai multe vai prin padurea inca virgina.

In drum spre Valea Alai, unde se afla satele dayakilor meratus, trecem doua creste si mai multe vai prin padurea inca virgina.

Intr-unul dintre catunele dayakilor meratus. Sunt al doilea alb care ajunge aici, cu 25 de ani in urma fusese o antropoloaga pe acolo...

Case din bambus, orez pus la uscat si multi copii: imaginea tipica dintr-unul dintre catunele dayakilor meratus. Sunt al doilea alb care ajunge aici, cu 25 de ani inainte fusese o antropoloaga americanca…

In fiecarea seara neadunam la taclale, ceai si tigari, pe la casa cate-unui vecin.

In Juhu, un catun dayak, ne adunam in fiecare seara la taclale, ceai si tigari, la casa cate unui vecin.

Un balian-dukun (saman) cheama spiritele la o ceremonie Aruh Besar, pentru sarbatorirea recoltarii orezului.

Un balian-dukun (saman dayak) cheama spiritele la o ceremonie Aruh Besar, pentru sarbatorirea recoltarii orezului.

 

La trei luni după Kalimantan am ajuns din nou în Sudul Arhipelagului Maluku, în Insula Seram, la Tribul Naulu. O tură mult mai sportivă decât cea din Kalimantan. După ce am traversat pe jos Insula Seram, de la S la N, împreună cu Dan Stoian și Iulius Carebia, am rămas singur în zonă pentru o lună jumătate și am petrecut o vreme la Tribul Naulu, mergând cu ei la vânătoare și încercând să înțeleg labirintul de tabuuri prin care mă mișcam. Pentru prima dată am experimentat cum este să trăiești doar din ce îți dă pădurea, echipat cu un arc, o macetă și însoțit de câțiva câini. (vezi articolele despre naulu)

In drum spre tabara de vanatoare. Buang, vanatorul naulu, are tot ce-i trebuieste pentru o saptamana la padure: arcul, sagetile, maceta, cutitul, tutunul si cainii.

In drum spre tabara de vanatoare urmam cursul raului, calea usoara prin jungla deasa. Buang, vanatorul naulu, are tot ce-i trebuie pentru o saptamana la padure: arcul, sagetile, maceta, cutitul, tutunul si cainii.

Latratul cainilor ii spune vanatorului ca e momentul sa-si pregateasca arcul.

Latratul cainilor ii spune vanatorului ca e momentul sa-si pregateasca arcul. Trebuie sa fie un cerb sau un porc salbatic.

Buang curata un cassowary care a fost prins de  caini.

Buang curata un cassowary care a fost prins de caini.

E mijlocul zilei. A fost o zi buna. O tigara pentru noi, un somn scurt pentru caini. Mai e multa munca pentru azi: carat carnea la tabara, adunat lemne de foc, afumat...

E mijlocul zilei. A fost o zi buna. O tigara pentru noi, un somn scurt pentru caini. Mai e multa munca pentru azi: carat carnea la tabara, adunat lemne de foc, afumat…

 

A urmat Papua de Vest, Tribul Korowai. După 12 zile pe vapoare și bărci și 10 zile de așteptat vapoare și bărci am ajuns pe teritoriul Korowai, împreună cu Iulius Carebia. La sfărșitul anilor 60, când au fost descoperiți de către albi, korowai practicau regulat canibalismul și tehnologic erau în epoca de piatră. Korowai e comunitatea cea mai primitivă aș zice din cele ce-am văzut. Modul lor de viață este foarte rudimentar. Ei trăiesc din vânătoare, pescuit, fructe și legume din pădure și sago, și merg zilnic în pădure ca să-și procure mâncarea pentru ziua respectivă. Sunt organizați în clanuri, tribul este doar o unitate lingvistică. Fiecare clan are teritoriul lui, pe care-l apară cu arcul, fiind relativ frecvente războaiele între clanuri pe motive teritoriale sau pentru femei. Oamenii își fac case-n copaci în care locuiesc patru-cinci ani după care se mută într-o alta zonă de pe teritoriul clanului lor. Din când în când viața e animată de câte un conflict între clanuri și mai rar de câte o serbare tribală.

Impreuna cu Iulius si cu calauzele noastre mergem tot mai adanc in jungla mlastinoasa, spre teritoriul Tribului Korowai.

Impreuna cu Iulius si cu calauzele noastre merg tot mai adanc in jungla mlastinoasa, spre teritoriul Tribului Korowai.

Corowai isi construiesc casele in pomi, nu au sate ci doar case izolate, fiecare clan construind doar pe teritoriul sau. Fiindca trebuie sa traverseze zonele mai multor clanuri, calauza noastra are la el arcul si sagetile pentru om.

Korowai isi construiesc casele in pomi, pe care le folosesc 4-5 ani. Pana la venirea misionarilor nu aveau sate, ci doar case izolate, fiecare clan construind pe teritoriul sau. Fiindca trebuie sa traverseze zonele mai multor clanuri, calauza noastra are la el arcul si sagetile pentru om.

Intr-un dintre casele in copac. Modul de viata al celor din Tribul Korowai este extrem de rudimentar...

Intr-una dintre casele in copac. Modul de viata al celor din Tribul Korowai este extrem de rudimentar si in acelasi timp relaxat.

In vizita la unul din capii de clan, care s-a gatitit cum se cuvine pentru ocazia aceasta, si ne canta la o dramba din bambus.

In vizita la unul dintre capii de clan korowai, care s-a gatitit cum se cuvine pentru ocazia aceasta, si ne canta la o dramba din bambus.

 

În Papua Noua Guinee am fost mai static, am luat-o cu ușurelu’ după malaria din Papua de Vest care m-a ținut câteva zile în spital. Am plecat fără o țintă clară pe Râul Sepik și m-am lăsat dus de bărci timp de aproape două luni. Am dat de o lume fantastică: case ale spiritelor în care mitologia clanurilor respective este sculptată și pictată pe fiecare centimetru pătrat al acoperișului și stălpilor, barbați cu piele de crocodil, grupuri de sing-sing împopțonate cu pene, colți de porc și dinți de caine, desene pe piele și tatuaje. Fumând brus (tutun local, exagerat de tare) și mestecând betel (un narcotic ușor: nucă de areca, frunza de betel si praf de scoici) am adunat de la șamanii și “oamenii mari” ai unor clanuri povești din mitologia lor. Am să vi le povestesc și eu pe blog.

Spre unul din locurile de pescuit, in zona Apa Neagra, de pe cursul Sepikului. Comunitatile de aici traiesc intergral din peste, foarte putin vanat, sago, cortofi dulci si fructe.

Spre unul din locurile de pescuit, in zona Apa Neagra, din bazinul Sepikului. Comunitatile de aici traiesc intergral din peste, foarte putin vanat, sago, cortofi dulci si fructe.

La un pranz cu lipii din sago si viermi de sago, in casa unu "var". Familia extinsa e baza societatii si oriunde ajung cu vreuna dintre calauzele mele, dam de casa unui var, unchi, frate...

La un pranz cu lipii din sago si viermi de sago, in casa unu “var”. Familia extinsa e baza societatii si oriunde ajung cu vreuna dintre calauzele mele dam de casa unui var, unchi, frate…

O casa a spiritelor, in zona Apa Neagra. Fiecare clan are o mitologie repreznetata prin sculpturi si picturi in casa spiritelor. Casele de spirit sunt tot mai putine, ele au fost si sunt distruse la presiunea misionarilor crestini, veniti din occident, care le considera "lucrearea diavolului".

O casa a spiritelor, in zona Apa Neagra. Fiecare clan are o mitologie repreznetata prin sculpturi si picturi in casa spiritelor. Casele de spirit sunt tot mai putine, ele au fost si sunt distruse la presiunea misionarilor crestini, veniti din occident, care le considera “lucrearea diavolului”.

Personaj mitic, din legenda unui clan. Statuile sunt vii pentru bastinasi, prezenta lor in casa spiritelor asigura legatura cu stramosii si le da energie si directie pentru incercarile prezente.

Personaj mitic, din legenda unui clan. Statuile sunt vii pentru bastinasi, prezenta lor in casa spiritelor asigura legatura cu stramosii si le da energie si directie pentru incercarile prezente.

(Urmează: Kalimantan, în căutarea triburilor de dayaki.)

Top

Share if you likeShare on FacebookShare on Google+Pin on PinterestTweet about this on TwitterShare on LinkedIn

13 thoughts on “Povești cu triburi din Indonezia și Noua Guinee – Introducere

  1. dragos dubina Post author

    Cauta pe Facebook – Darmasiswa Romania, sau suna la Ambasada Indoneziei din Bucuresti
    PRogramul Darmasiswa este anual, se palica prin ambasda Indoneziei din tara de origine a aplicantului.
    Mai multe info, repet: cere direct de la ambasada lor.
    Succes!

  2. Andreea

    Buna ziua! Am citit acest articol cu foarte mare interes si ceea ce mi-a starnit curiozitatea in mod special a fost oportunitatea in sine. As dori sa intreb daca sanse de a lua aceasta bursa mai exista si acum. M-am documentat pe internet insa nu am gasit nimic concludent. Sunt curioasa daca aceasta oportunitate este data anual doritorilor fascinati de cultura indoneziana. Astept raspunsul dumneavoastra! Multumesc! 😀

  3. Pingback: Ce-am citit si mi-a placut (2) | AurasMihai.ro

  4. ileana

    Foarte frumos! ceea ce scri este interesant si face plàcere sà descoperi o lume despre care nici nu-ti trecea prin cap cà existà asa cum o descri tu, iar stilul de a povesti e foarte plàcut , descriere de fapte si locuri, expusà clar si precis , atractiv ..ai vrea sà tot continue .
    Spor la treabà adicà la scris si dà-i inainte , scrie cartea , ai material destul, informatii si poze, doar doi ani nu-s nimica, deci ar ajunge si pentru douà càrti .
    Bonn courage!!

  5. dragos dubina Post author

    Planul meu e sa realizez niste documentare despre ce si cum e pe acolo…, la asta si lucrez acum, sper ca in vreun an sa produc ceva.

  6. Marius

    Dragule,

    buna treaba, eu cred ca ar trebui sa te apuci serios de scris, poate iesi o carte fascinanta si in acelasi timp de mare folos (de o vrea Domnul) pentru cine mai are urechi de auzit . Sper ca aceasta criza sa opreasca “macelul” asupra acestor triburi…. Brava

  7. Pingback: tropical survival guide » Blog Archive » Povești din jungla indoneziană

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *