Povești cu triburi -V- Pădurile cu stafii ale dayakilor meratus

  1. În pădurea cu stafii
  2. Despre avioane, cauciuc și triburi
  3. La finalul poveștilor cu dayaki și continuarea

1. În pădurea cu stafii

După ceremonia Aruh din Juhu (articolul anterior) Dayat și Hari s-au întors în Banjarmasin, dar eu am rămas încă vreo două săptămâni în zona Munților Meratus, ca să dau o tură și prin alte cătune ale dayakilor de acolo.

În partea superioară a bazinului râului Alai sunt mai multe cătune, aflate la jumătate de zi de mers între ele și respectiv la una sau două zile de la ”drumul pentru două roți”. (Drumurile se împart în: drumuri mari, drumuri pentru două roți și drumuri de pădure, care pot fi drumuri de sat, sau de vânători.) Pe hărțile ce le-am găsit cu zona aceasta, nu este trecut niciunul dintre cătunele dayakilor  și nici măcar văile și crestele nu sunt plasate exact. În Kyu, un sat de la poalele munților, tocmesc cu un dayak din cătunele de sus să-mi fie ghid.

Împreună cu  Pa’ Rushmi, tatăl prietenului nostru dayak, plec pentru patru zile într-o tură în jurul Halau-Halau Laki și Halau-Halau Bini, cele două vârfuri de unde spiritele veghează întreaga zonă.

In Indonezia mereu am o problemă cu numele oamenilor pentru că, cu puține excepții, ei nu-și spun pe nume. Dayakii meratus de exemplu sunt numiți în funcție de numele unuia dintre copiii lor, Pa’ X pentru bărbați și Uma X pentru femei, X fiind unul dintre copiii lor. Adulții care încă n-au copii sunt numiți paman = unchi sau bibi = mătușa. Eu sunt unchiu’. Copiilor mici li se zice adik = frate mic, iar cei mai mici/tineri ii numesc pe cei mai mari kakak = frate mai mare. Robby, unul dintre prietenii dayaki (el și Rushmi sunt singurele persoane al căror nume-l știu) îmi explica: noi (se referă la cei mai tineri) nu avem curajul să le spunem adulților pe nume. De ce? Îmi zâmbește surprins de întrebare și-mi zice: pentru că se supără.

În timp ce urcăm pe drumul de vanători, Pa’ Rushmi vorbește când cu mine când cu spiritele de pe Halau-Halau, pe limba locală amestecată cu “limba șamanilor” (o variantă arhaică a limbii locale), spunându-le unde mergem și probabil le cere permisiunea și protecția. Spiritele (roh halus pe indoneziană), stafiile (hantu) și zeii (dewa) sunt de mai multe feluri aici pe Meraus: de sub pământ, de pe pământ și din cer. In plus sunt spirite ale morților (strămoșiilor) și ale viilor. Ele trebuiesc respectate, în special cele ale morților din câte am înțeles. În cazul că le deranjam suntem în pericol.

Spritele pătrund în sufletul nostru, mai ales la persoanele slăbite sau obosite, și ne stăpânesc. Pe Meratus ele au localizări clare, casele lor, în general pe vârfurile munților, lângă lacuri, izvoare, peșteri, în copacii foarte mari. Pe Halau Halau Laki sunt spiritele viilor, iar pe Halau Halau Bini ale morților (laki = bărbat, bini = femeie). Au și drumurile lor. Pe durata Aruh ni s-a zis să nu umblăm pe poteca dintre Halau-Halau și sat noaptea după ora nouă, că atunci se întorc spiritele de la Aruh unde au fost chemate și nu le place să fie deranjate. Și ca să mă convingă mi-au și dat exemplu de ce i se întâmplase unui grup de studenți din Banjarmasin care nu a respectat regula. O fată din grup a fost posedată de spirite și a leșinat, trebuind să fie cărată în spate până-ntr-un sat de la poale… Hari (prietenul din Banjarmasin) în timp ce ne întorceam din Juhu a rămăs singur, în spate, și de oboseala și nemâncare i s-au terminat bateriile. Mi-a povestit apoi că avea mintea golă și că dacă nu l-ar fi găsit un băiat din sat l-ar fi pătruns spiritele… Tuturor le este evident că a fi pătruns de spirite e ceva rău. Nimeni însă nu-mi poate explica de ce. (Povești de astea am auzit de nenumărate ori inclusiv campus. Majoritatea indonezienilor cu care am vorbit mi-au povestit foarte serios că au avut sau au fost martori la astfel experiențe… Deseori vecinii și gazdele mele dorm cu lumina aprinsă deoarece le este frică de stafii.)

Singura mea problema în pădurea de aici sunt lipitorile. In zilele ploioase sunt peste tot. Când termin de dat jos lipitorile de pe al doilea picior, deja s-au suit câteva înapoi pe primul. Cea mai bună soluție e mersul desculț și în șort așa ca să văd ușor dacă am lipitori. Majoritatea localnicilor merg desculți dar i-am văzut pe unii și în cizme de cauciuc cu șosete până la genunchi, bine strânse pe picior. Pentru ei funcționează dar mie mi-ar fierbe picioarele în cizmele alea. Legat de încălțări pentru pădure, am văzut că prin sate sunt la mare preț și niște teniși din cauciuc, cu crampoane ca și ghetele de fotbal. Problema e că uneori te umpli de lipitori în galoșii ăia. Când nu plouă e ok, merg în sandale și mă scutesc de o grămadă de spini în tălpi. Împotriva lipitorilor localnicii se freacă cu cenușă sau scrum de țigară. Merge și cu chimicale de genul Autan. Problema cu lipitorile e că nu le simți când se pun pe tine și nici când muscă, dar dacă se adună multe mușcături rămâi cu mâncărimi în zona respectivă, de obicei la picioare, pentru multe zile.

În rest, pădurea asta e lejeră, confortabila aş spune, lipsesc noroaiele, mlaștinile și boscheții țepoși cu care m-am luptat prin alte păduri din Indonezia. Pentru înnoptat localnicii își fac niște platforme din crengi, la câteva palme deasupra pământului pentru a nu sta pe ud și pentru a evita lipitorile. Deasupra pun un acoperiș din frunze sau mai nou din rafie. Cu tot cu platformă însa eu m-am trezit într-o noapte cu o lipitoare ce se îndopa de sub ochiul meu, chiar pe pleoapă… Am dormit și in hamac la început dar uneori îmi lua mult timp să curăț de boscheți o suprafață suficient de mare pentru a întinde hamacul și tenda așa că am preferat platforma, care deși e mai laborios de făcut e munca colectiva și merge repede. În hamac e și mai frig decât pe platformă pentru că stă strâns pe tine și presează și hainele sau sacul de dormit. În plus de pe platformă ai vizibilitate în timp ce în hamac ești închis pe laturi. Într-o noapte, când dormeam cu Pa Rusmi pe platformă, pe la capul nostru a trecut un pui de cerb. Din hamac l-aș fi ratat… Aşa că hamacul a stat mai mult în rucsac, însă tenda mi-a prins foarte bine pentru acoperit rapid platforma.

O altă problemă reală în pădure pot fi capcanele. Pe lângă că m-au avertizat de prezența spiritelor localnicii mi-au zis că nu e bine sa merg singur și din cauza capcanelor pe care le lasă prin pădure pentru mistreți și cerbi. Am vazut două tipuri de capcane: cu laț și cu săgeată. Săgeata e o creanga de vre-un metru jumătate ascuțită la vârf fixată la vărful unui copăcel arcuit, cu care e armată capcana. Copăcelul arcuit e fixat cu o liană ce traversează poteca la o palmă de pământ. Unui necunstor îi scapă ușor neobservată. (În Seram potecile pe care sunt plaste capcane sunt marcate, aici însă nu).

Când merg prin pădure cu localnicii, ei găsesc câte ceva de mâncat peste tot. Ştiu orice fruct, frunză sau rădăcină care poate fi mâncată şi cum poate fi mâncată şi cărui animal ii place să o mănânce… Însă dacă-i întreb când e sezonul unui fruct primesc răspunsuri confuze. Se contrazic între ei dacă anul ăsta a trecut sezonul sau dacă va fi de-abia peste trei luni. Asta nu doar aici pe Meratus, ci şi în alte zone. Cu timpul cred că am înțeles de ce. Pentru că nu contează. În clima de aici disponibilitatea mâncării din pădure nu este sezonieră. Este tot timpul anului, destulă – acolo unde echilibrul pădurii nu a fost distrus. Când încep să cadă durianii lumea îi adună. Când papaia e suficient de mare lumea o culege. Etc. Şi nu adună mai mult decât mănâncă o dată, cu excepția orezului. Mâncarea nu trebuie conservată (tot cu excepția orezului). Pomii fructiferi sunt răspândiți pe la marginea pădurii, nu prea își bate nimeni capul cu ei, nu au etape de întreținere. La fel și cu puținele animale pe care le au: câini, și mai nou căteva găini și câțiva porci. Animalele găsesc tot anul de mâncare. Când le povestesc că la noi la ţară lumea conservă mâncarea şi pentru ei şi pentru animale pentru perioada de iarnă, şi pentru asta trebuie ca în toamnă deja să fie toate pregătite, adică vara trebuie să… nu mă înțeleg despre ce vorbesc. Aici ți-e foame, ieși afară şi cauți de mâncare. (Asta determină, cel puțin parțial, modul în care percep timpul și-și programează activitățile, chestie pe care am simțit-o ca cea mai mare diferenţă culturală dintre ei şi noi.)

Varful Halau Halau Laki, cel mai inalt varf din Meratus, iese din ceata. Majoritatea timpului varful, care este una dintre principalele locatii ale spiritelor, este acoperit de ceturi.

Varful Halau Halau Laki, cel mai inalt varf din Meratus, iese din ceata. Majoritatea timpului varful, care este una dintre principalele locatii ale spiritelor, este acoperit de ceturi.

Impreuna cu 3 sateni din Juhu coboram in satul Kyu, la poalele lui Meratus. Batranul a prins cu o zi inainte un trenggiling (o specie de furnicar) si-l duce jos la piata. Cu banii luati de pe el va cumpara baterii, tigari si ceva alimente.

Impreuna cu 3 sateni din Juhu coboram in satul Kyu, la poalele lui Meratus. Batranul a prins cu o zi inainte un trenggiling (o specie de furnicar) si-l duce jos la piata. Cu banii luati de pe el va cumpara baterii, tigari si ceva alimente.

Trrengiling-ul este pe cale de disparitie. Ele este puternic vanat in Asia fiind cautat de chinezi care cred in proprietatile lui tamaduitoare. Foarte multe dintre animalele cu aspect "ciudat" sunt capturate si vandute chinezilor care fac din ele leacuri. O mare parte dintre leacurile astfel obtinute vizeaza potenta. Trenggilingul asta vandut viu face cam 4-500k IDR jos in Kyu si peste 1.000k IDR la oras, adica o gramada de bani pentru un indonezian.

Trrengiling-ul este pe cale de disparitie. Ele este puternic vanat in Asia fiind cautat de chinezi care cred in proprietatile lui tamaduitoare. Foarte multe dintre animalele cu aspect “ciudat” sunt capturate si vandute chinezilor care fac din ele leacuri. O mare parte dintre leacurile astfel obtinute vizeaza potenta.
Trenggilingul asta vandut viu face cam 4-500k IDR jos in Kyu si peste 1.000k IDR la oras, adica o gramada de bani pentru un indonezian.

In drum spre creasta M-tilor Meratus. Clima de aici este foarte umeda si la altitudine unde e mai racoare se formeaza paduri cu muschi (mosse forests).

In drum spre creasta M-tilor Meratus. Clima de aici este foarte umeda si la altitudine unde e mai racoare se formeaza paduri cu muschi (mosse forests).

Prin ceturile din padurea cu muschi...

Prin ceturile din padurea cu muschi…

Din loc in loc dayacii deschid poieni, defrisand cate o portiune de padure pentru a o cultiva. Un ladang e folosit 5-10 ani dupa care e parasit impreuna cu casa construita acolo. Desi exista o vatra a satului (cea din jurul balai desa si mai nou a scolii) majoritatea dayacilor sunt seminomazi, mutandu-si casa in functie de ladang.

Din loc in loc dayacii deschid poieni, defrisand cate o portiune de padure pentru a o cultiva. Un ladang e folosit 5-10 ani dupa care e parasit impreuna cu casa construita acolo. Desi exista o vatra a satului (cea din jurul balai desa si mai nou a scolii) majoritatea dayacilor sunt seminomazi, mutandu-si casa in functie de ladang.

Deschiderea unui nou ladang.  Aici vor fi cultivate orez, banane, papaia, cartofi, trestie de zahar si diferite verdeturi. In partea de jos urmeaza sa fie ridicata si casa cea noua.

Deschiderea unui nou ladang. Aici vor fi cultivate orez, banane, papaia, cartofi, trestie de zahar si diferite verdeturi. In partea de jos urmeaza sa fie ridicata si casa cea noua.

Majoritatea dayacilor din zona asta n-au mai vazut albi. Turistii nu trec pe acolo iar televizoarele inca n-au ajuns. Cand ma apropii de cate o casa,copiii se baga in casa si ma urmaresc cuminti de la fereastra sau din usa.

Majoritatea dayacilor din zona asta n-au mai vazut albi. Turistii nu trec pe acolo iar televizoarele inca n-au ajuns. Cand ma apropii de cate o casa,copiii intra in casa si ma urmaresc cuminti de la fereastra sau din usa.

Casele tipice ale dayacilor de aici, ca dealtfel si din alte zone izolate din Indonezia, constau dintr-o singura incapere, care e depozit, dormitor, spatiu de oaspeti si bucatarie. Nu exista paturi, ci doar locuri de dormit, fiecare isi intinde rogojina unde i se potriveste. Casele construite din bambus, cu acoperis din bambus sau din frunze si ridicate pe picioare sunt foarte racoroase si uscate. In plus fumul de la vatra de foc alunga tantarii. Raul de langa casa / sat tine loc de veceu, baie si spalatorie. In toate casele, din tavan atarna sfori din ratan sau bambus pentru impletituri. Peretii sunt aproape tapetati cu cosuri. Butoiul mare, din stanga femeii e facut dintr-o coaja de copac si e folosit pentru depozitat orezul.

Casele tipice ale dayacilor de aici, ca dealtfel si din alte zone izolate din Indonezia, constau dintr-o singura incapere, care e depozit, dormitor, spatiu de oaspeti si bucatarie. Nu exista paturi, ci doar locuri de dormit, fiecare isi intinde rogojina unde i se potriveste. Casele construite din bambus, cu acoperis din bambus sau din frunze si ridicate pe picioare sunt foarte racoroase si uscate. In plus fumul de la vatra de foc alunga tantarii. Raul de langa casa / sat tine loc de veceu, baie si spalatorie.
In toate casele, din tavan atarna sfori din ratan sau bambus pentru impletituri. Peretii sunt aproape tapetati cu cosuri. Butoiul mare, din stanga femeii e facut dintr-o coaja de copac si e folosit pentru depozitat orezul.

Aceeasi casa, vazuta din locul femeii din imaginea anterioara. Mai nou, cei mai gospodari, acopera partea de casa care este folosita pentru dormit cu tabla, ca sa nu trebuiasca sa tot repare acoperisul. O casa din bambus este folosita vreo 5 ani dupa care este parasita. In general, in casele indonezienilor de la sate nu exista dulapuri, dar nici prea multe lururi de pastrat. Ceea ce au tin atarnat sub tavan, gramada pe jos, sau in cutii din carton.

Aceeasi casa, vazuta din locul femeii din imaginea anterioara. Mai nou, cei mai gospodari, acopera partea de casa care este folosita pentru dormit cu tabla, ca sa nu trebuiasca sa tot repare acoperisul. O casa din bambus este folosita vreo 5 ani dupa care este parasita. In general, in casele indonezienilor de la sate nu exista dulapuri, dar nici prea multe lururi de pastrat. Ceea ce au tin atarnat sub tavan, gramada pe jos, sau in cutii din carton.

In Paniti Rangang un catun cu doar 3 case suntem primiti (eu si Pa Rushmi - omul cu sapca, din fundal) cu retinere si curiozitate. Este cel mai izolat loc ce l-am vazut in zona asta, separat de civilizatie prin creasta Muntiilor Halau Halau si de Juhu prin Creasta Kilai. Aici produsele civilatiei si mancarea de jos (zahar, ulei, biscuiti, bomboane) ajung si mai greu decat in Juhu, insa padurile dimprejur abunda de vanat, asa ca locuitorii traiesc fara prea multe griji. Pe tava si rogojina din fata casei este orezul inca nedeocrticat, pus la uscat.

In Paniti Rangang un catun cu doar 3 case suntem primiti (eu si Pa Rushmi – omul cu sapca, din fundal) cu retinere si curiozitate. Este cel mai izolat loc ce l-am vazut in zona asta, separat de civilizatie prin creasta Muntiilor Halau Halau si de Juhu prin Creasta Kilai. Aici produsele civilatiei si mancarea de jos (zahar, ulei, biscuiti, bomboane) ajung si mai greu decat in Juhu, insa padurile dimprejur abunda de vanat, asa ca locuitorii traiesc fara prea multe griji.
Pe tava si rogojina din fata casei este orezul inca nedeocrticat, pus la uscat.

Pentru locuitorii din Painti Rangang sunt, probabil, o aparitie ciudata

Pentru locuitorii din Painti Rangang sunt, probabil, o aparitie ciudata

Casle cinstruite pe picioare inalte sun confortabile (uscate) si sigure (nu intra animale). Ma intreb insa cum se impaca batranii si copiii mici cu scara, care e doar un bustean cioplit.

Casle construite pe picioare inalte sunt confortabile (uscate) si sigure (nu intra animale). Ma intreb insa cum se impaca batranii si copiii mici cu scara, care e doar un bustean cioplit.

In Paniti Rangang suntem primiti cu pastrama de cerb si aducem tigari, baterii si vesti. Nu inteleg ce vorbesc intre ei, dar imi place sa-i urmaresc cum isi impartasesc stirile...

In Paniti Rangang suntem primiti cu pastrama de cerb si aducem tigari, baterii si vesti. Nu inteleg ce vorbesc intre ei, dar imi place sa-i urmaresc cum isi impartasesc stirile…

Bivuac. La inceput am preferat sa-mi montez hamacul meu cu plasa de tantari si tenda, gandindu-ma ca daca dorm pe o platforma deschisa (cum isi fac bastinasii) or sa ma manance tantarii si alte lighioane. Dupa 2 zile de montat hamacul am ales platforma, din motivele ce le-am povestit mai sus.

Bivuac. La inceput am preferat sa-mi montez hamacul meu cu plasa de tantari si tenda, gandindu-ma ca daca dorm pe o platforma deschisa (cum isi fac bastinasii) or sa ma manance tantarii si alte lighioane. Dupa 2 zile de montat hamacul am ales platforma, din motivele ce le-am povestit mai sus.

La jumatatea distantei dintre Kyu si Juhu are loc un Aruh Pohon Besar (Ceremonie pentru Pomul Mare). Zeci de dayaci din Kyu si Juhu si-au facut tabara in padure, unde stau timp de 4 zile pentru a le multumi spiritelor ce vegheaza padurea si a le cere bunastare in continuare. Cu ei au venit si copii si am vazut si 2 sugari. Timp de 3 zile toti mananca din vanat, pescuit si orezul ce si l-au adus de acasa.

La jumatatea distantei dintre Kyu si Juhu are loc un Aruh Pohon Besar (Ceremonie pentru Pomul Mare). Zeci de dayaci din Kyu si Juhu si-au facut tabara in padure, unde stau timp de 4 zile pentru a le multumi spiritelor ce vegheaza padurea si a le cere bunastare in continuare. Cu ei au venit si copii si am vazut si 2 sugari. Timp de 3 zile toti mananca din vanat, pescuit si orezul ce si l-au adus de acasa.

Aruh Pohon Besar are loc la baza celui mai mare copac dintre Kyu si Juhu, adica la vreo 5 ore de mers din Kyu si 3 ore din Juhu. Samanii vorbesc si le aduc ofrande.spiritelor padurii care locuiesc in acest copac

Aruh Pohon Besar are loc la baza celui mai mare copac dintre Kyu si Juhu, adica la vreo 5 ore de mers din Kyu si 3 ore din Juhu. Samanii vorbesc si le aduc ofrande spiritelor padurii care locuiesc in acest copac

2. Despre avioane, cauciuc și triburi Top

După-amiezile ne adunăm pe la câte-o casă la povești. Până seara târziu. Bem “apă” denumire generică pentru o cafea extrem de diluată sau ceai, amândouă îngrozitor de dulci (n-am reușit să beau apă fără zahăr decât dacă mi-am luat singur de la râu) fumăm kretek (kretek = țigări cu cuișoare) mâncăm banane și povestim despre economie, şcoală, avioane, mâncarea din satul meu, cum arată iarna, medicamente, stafii, cauciuc… Vrând nevrând sunt mereu în centrul atenției și al întrebărilor. Avioanele și sezonul rece sunt dintre subiectele preferate. (În indoneziană nu există cuvântul iarnă. Foarte rar sunt întrebat de țara mea, deobicei lumea întreabă de satul meu.)

Kepala kampung din cătunul Batu Sebigi (O Piatră) m-a întrebat:
– Ce sunt alea că și stelele, care le vedem că zboară?
– ?!
– Arata ca niște stele și le vedem cum trec pe deasupra?
– Trec repede? Le vedeți des?
– Așa niște lumini care trec încet pe deasupra. Le vedem des
– Alea sunt avioane
– Alea sunt avioane? Si au oameni în ele?
– Da, sunt avioane care duc oameni.
– Sunt multi oameni?
– Pot să fie și 200…
– 200!? Oameni așa, ca noi?!

Își repetă între ei ce le-am zis, și nu-mi dau seama ce predomină: mulțumirea sau uimirea. De multe ori am observat că-și repetau unii altora ce spusesem, deși toți mă auziseră.

Pe lângă organizarea lucrului pe ladanguri, întâmplările cu stafii și alte discuții cotidiene există un interes constant pentru ceea ce se petrece în jurul lor, lucru pe care nu l-am remarcat în comunitățile de jos, de pe lângă orașe, unde lumea pare toropită. Un motiv ar putea fi lipsa știrilor depre cee ce se întâmlă în jurul lor, aici sus neavand televizor, radio sau ziare și pe de altă parte se întâmlă lucruri în jurul lor, tot mai aproape…

Cele mai implicante sunt discuțiile despre satelor lor, autoritățile locale și “investitori”. Tana adat (pământul tradițional) adică teritoriul pe care trăiesc, le aparține prin moștenire și ei decid ce se întâmplă cu el. Guvernul nu impozitează proprietatea respectivă (în general nici nu există acte pentru terenurile triburilor chiar dacă ele sunt recunoscute de guvern), iar localnicii neavând activități economice impozitabile guvernul nu are nici un venit de pe terenul respectiv. Însă terenul lor are potențial economic mare pentru stat și resurse necesare pentru occidentali, așa că se impune schimbarea…

Modul lor de viaţă și sistemul lor de valori îi ţine oarecum legați de tana adat. Ei se consideră apărătorii zonei și ai pădurilor. Pentru a pune mâna pe resursele de acolo trebuie pătruns în sistemul lor de valori și în modul lor de viaţă. Asta se face prin schimbarea religiei, crearea de nevoi și păcălirea cu ajutoare. Procesul este desăvârșit prin treaba cu “ajutoarele”. Aici li se oferă ajutor pentru plantații de arbori de cauciuc sau palmieri de ulei și pentru drumuri. Deja, jur împrejurul muntelui, până în locurile unde există acces auto, pădurea a fost înlocuită cu plantații de arbori de cauciuc. Acum se construiește drum și până în Juhu și localnicii zic că până prin 2014 drumul ar putea fi gata. O parte se pregătesc deja pentru momentul respectiv tăind pădurea pentru a face loc plantațiilor de arbori de cauciuc. Acum mâncarea încă nu e pe bani, e din pădure și ladang-uri. Banii pentru diverse mărunțișuri ii obțin vânzând rășină, miere, carne afumată, împletituri și diverse animale ciudate pentru medicamente tradiționale, iar dacă au nevoie de mai mulți bani, lucrează undeva la E de Banjarmasin, unde sunt exploatări de aur si de diamante de suprafață. Chiar și cei de la poalele muntelui, din zonele unde deja sunt plantații de cauciuc, mai au ladang-uri pentru orez și legume, și pomi fructiferi la marginea plantațiilor de cauciuc. Având mâncarea și casa asigurate, își permit să țină de prețul cauciucului, și oricum, prețul nu e prea importnant, banii nefiind necesari asigurării vieții. Pe măsură însă ce drumurile și plantațiile de cauciuc avansează cei din satele de jos își cumpără mâncarea așa că sunt nevoiți să vândă cauciucul indiferent de preț. Cu cât sunt mai înconjurați de plantații de cauciuc, muncesc mai mult și mănâncă mult mai prost (mâncare bazata pe chimicale).

40-50% din pădurea din Kalimantan a dispărut deja, cauzele principale fiind palntațiile de palmier de ulei, majoritatea deținute de companii Malaeziene și apoi de plantațiile de arbori de cauciuc, deasemenea în mare parte proprietate a companiilor străine. http://www.responsibleasia.org/?p=692

Cei din satele de sus au doar o parte din piesele puzzle-ului ăsta. Ceea ce le lipsește: prețul cauciucului nu va fi controlat de ei sau de autoritățile locale și la fel nici prețul mâncării. Ca urmare, in zonele de jos, o parte dintre localnici aleg să vândă terenurile pe bani puțini și să-și caute de lucru pe la orașe. Subzistența din agricultură și pădure, traiul într-un mediu aerisit și sănătos și sistemul social sigur sunt înlocuite cu subzistența din munca la oraș pentru salarii și în condiții din lumea a treia, traiul în slam-uri și un sistem social nesigur.

Desigur există și avantaje ale vieții moderne. Dar la fel ca în Halong comunitățile acestea nu au ajuns la schimbările actuale ca urmare a unei nevoi interne ci ca urmare a presiunii externe din partea sistemului nostru în criză continuă de resurse. Astfel pentru localnici balanța e înclinată spre costuri nu spre beneficii.

Guvernul are nevoie de banii proveniți din taxe și din vânzarea resurselor naturale pentru a plăti salariile unui aparat administrativ ultra supradimensionat (în Indonezia sunt orașe întregi în care cash-flow-ul e asigurat doar de bugetari, în general neproductivi) și pentru a plăti datoria externă. In efortul de a dezvolta aceste zone guvernul e sprijinit de organizații și de guverne occidentale pentru că rezervoarele maşinilor și risipa din supermarketurile occidentale nu pot fi alimentate doar cu hărnicie și idei bune.

Îi întreb cum de au ajuns să-și facă satele așa izolate, în munți. (Dayakii au ajuns în Kalimantan acum vreo 3000 ani, de undeva dintre China și Vietnam. Inițial s-a așezat pe lângă râuri. Ulterior au venit populații din actuala Malaezie, care au adus Ilsamul și o parte din populațiile de dayaki s-au retras în pădurile din interiorul insulei.) Imi povestesc, completându-se unii pe alții, legenda lor.

Demult, pe malul lui Barito (râu din Sudul Kalimantanului) trăiau doi frați, Ayuh și Basiwara cu familiile lor. Ayu, fratele mai mare, era mai leneș. Lui îi plăcea să trăiască liber și fără griji. Basiwara, cel mic, era mai chibzuit, harnic și ambițios. Fiecare avea animale pe care le lăsa să pască libere. Cu vremea au început să se așeze și alți oameni în împrejurimi și de teamă să nu le dispară animalele Basiwara s-a gândit într-o zi să pună garduri pentru ele. Ayuh însă i-a zis că nu vrea să-și țină animalele după garduri și că mai bine pleacă de lângă așezările de jos, pe văile dintre Munții Meratus și-și lasă animalele libere prin pădure. Din Basiwara se trage neamul Banjar, iar din Ayuh dayakii meratus sau dayakii de munte. Casele dayakilor nu au garduri și animalele lor umblă libere. Unii zic că neavând garduri animalele lui Ayuh s-au împrăștiat prin pădure și au devenit animale sălbatice, așa că dayakii sunt vânători. La început, Dumnezeu le-a dat la amândoi câte o carte sfântă. Basiwara a păstrat cartea și a tot citit din ea. Banjar a devenit regat musulman. Ayuh, strămoșul dayakilor meratus, a mâncat cartea de la Dumnezeu și acum urmașii lui comunică cu zeii în pădure și în interiorul lor.

Kepala Kampung din Batu Sebigi (in mijloc). Cand le-am zis ca vreau sa la fac o poza, s-au dus repede in casa, s-au tras la haine bune, si-au aranjat frezele si "click!".

Kepala Kampung din Batu Sebigi (in mijloc). Cand le-am zis ca vreau sa la fac o poza, s-au dus repede in casa, s-au tras la haine bune, si-au aranjat frezele si “click!”.

In Bincatan, un catun cu 10 case, mai in aval de Juhu si Batu Sebigi, satenii au constrit o scoala din banii primiti de la o asociatie crestina. La scoala cu 2 clase preda unul dintre baietii din Bincatan, care a facut liceul in Java. Cu ceva timp in urma, orele le tinea un misionar malaezian.

In Bincatan, un catun cu 10 case, mai in aval de Juhu si Batu Sebigi, satenii au constrit o scoala din banii primiti de la o asociatie crestina. La scoala cu 2 clase preda unul dintre baietii din Bincatan, care a facut liceul in Java. Cu ceva timp in urma, orele le tinea un misionar malaezian.

In Batu Sebigi dorm in balaie aduna desa, si ca deobicei satenii se aduna in jurul meu la povesti.

In Batu Sebigi dorm in balaie aduna desa, si ca deobicei satenii se aduna in jurul meu la povesti.

seara, la fel ca si dimineata si la pranz mancam orez si ce-o mai fi pe langa...

seara, la fel ca si dimineata si la pranz mancam orez si ce-o mai fi pe langa…

In apropiere de Kyu, un catun de la poalele lui Meratus, are loc o ceremonie pentru pregatirea deschiderii unui ladang. Samanul comunitatii (in dreapta) cere suportul spiritelor si zeilor. Fiecare etapa a cultivarii orezului, defapt fiecare eveniment important pentru comunitate, de genul construirea unei case noi sau deschiderea unui ladang sunt marcate de cate un Aruh.

In apropiere de Kyu, un catun de la poalele lui Meratus, are loc o ceremonie pentru pregatirea deschiderii unui ladang. Samanul comunitatii (in dreapta) cere suportul spiritelor si zeilor.
Fiecare etapa a cultivarii orezului, defapt fiecare eveniment important pentru comunitate, de genul construirea unei case noi sau deschiderea unui ladang sunt marcate de cate un Aruh.

Confectionarea unui piston pentru forja. Dintr-un par (bratul) o bucata de coaja de nuca de cocos, fulgi de gaina si sfoara de ratan, se face un piston pentru forja folosita la calitul parangei (macetei), unealta de baza la padure si la deschiderea unui ladang. Aici, daca omu are o paranga, restul se procura din padure. La Aruh pentru deschiderea unui ladang se prezinta toate etapele lucrarii, si fiecare e sfiintita in parte.

Confectionarea unui piston pentru forja. Dintr-un par (bratul) o bucata de coaja de nuca de cocos, fulgi de gaina si sfoara de ratan, se face un piston pentru forja folosita la calitul parangei (macetei), unealta de baza la padure si la deschiderea unui ladang. Aici, daca omu are o paranga, restul se procura din padure.
La Aruh pentru deschiderea unui ladang se prezinta toate etapele lucrarii, si fiecare e sfiintita in parte.

O forja. Aerul sub presiune e evacuat prin partea de jos a pistoanelor si e directionat prin tevi din bambus spre vatra de foc. Forja e construita langa o platforma pentru ca pistoanele se fie mai usor de manevrat.

O forja. Aerul sub presiune e evacuat prin partea de jos a pistoanelor si e directionat prin tevi din bambus spre vatra de foc. Forja e construita langa o platforma pentru ca pistoanele se fie mai usor de manevrat.

Pentru ca rugamintile oamenilor sa fie indeplinite, e necesar sa se aduca ofrande zeilor. Sangele puiului este colectat pentru a fi stropite cu el obiectele ce sunt supuse rugaciunii, ca dovada a platii facute catre zei.

Pentru ca rugamintile oamenilor sa fie indeplinite, e necesar sa se aduca ofrande zeilor. Sangele puiului este colectat pentru a fi stropite cu el obiectele ce sunt supuse rugaciunii, ca dovada a platii facute catre zei.

Ciocanul si nicovala, uneltele pentru batut paranga, tocmai au fost supuse rugaciunii, si zeii care le vor veghea au fost platiti. Fumul din spate este de la forja care tocmai urmeaza sa fie supusa rugaciunii.

Ciocanul si nicovala, uneltele pentru batut paranga, tocmai au fost supuse rugaciunii, si zeii care le vor veghea au fost platiti.
Fumul din spate este de la forja care tocmai urmeaza sa fie supusa rugaciunii.

La gazdele mele din Juhu au venit 2 dintre samanii comunitatii (in prim plan). Nevasta lui Pa Atma (in fundal) e gravida si samanii urmeaza sa cheme zeii in ajutor pentru a se asigura ca totul va decurge cu bine.

La gazdele mele din Juhu au venit 2 dintre samanii comunitatii (in prim plan). Nevasta lui Pa Atma (in fundal) e gravida si samanii urmeaza sa cheme zeii in ajutor pentru a se asigura ca totul va decurge cu bine.

Femeia care imbratiseaza un copi, facuta din faina de orez, vad duce zeilor rasplata din partea nevestei lui Pa Atma. Se face o intelegere intre oameni si zei, prin care oamenii promit ca-i vor reasplati daca vor trece cu bine prin incercarile vietii.

Femeia care imbratiseaza un copi, facuta din faina de orez, vad duce zeilor rasplata din partea nevestei lui Pa Atma. Se face o intelegere intre oameni si zei, prin care oamenii promit ca-i vor reasplati daca vor trece cu bine prin incercarile vietii.

Capul samanilor din Juhu le vorbeste spiritelor si zeilor, cerandu-le sa vegheze si in continuare asupra casei lui Pa Atma.

Capul samanilor din Juhu le vorbeste spiritelor si zeilor, cerandu-le sa vegheze si in continuare asupra casei lui Pa Atma.

De curand in Juhu sa construit o scoala primara de stat. La cele 6 clase (sc primara in Indonezia dureaza 6 ani) predau cand apuca 2 tineri din Juhu, care au absolvit liceul.

De curand in Juhu sa construit o scoala primara de stat. La cele 6 clase (sc primara in Indonezia dureaza 6 ani) predau cand apuca 2 tineri din Juhu, care au absolvit liceul.

Cativa elevi trag cu ochiul in clasa si nu sunt convinsi sa intre la ore. Copiii din Juhu si eventual din alte sate de pe vale vin la scoala in functe de cum au dispozitie. Majoritatea prefera sa mearga la padure sau la ladang.

Cativa elevi trag cu ochiul in clasa si nu sunt convinsi sa intre la ore. Copiii din Juhu si eventual din alte sate de pe vale vin la scoala in functe de cum au dispozitie. Majoritatea prefera sa mearga la padure sau la ladang.

Intre lucrarile de pe ladang (familia ei lucra la defrisarea unei noi poieni) invatatoarea din Juhu tine cursuri.Fiecare dintre cei doi invatatori predau in paralel la cate 3 clase de odata, in cazul ca vin suficienti elevi pentru cele 6 clase. Daca un invatator lipseste, celalalt preda deodata la toate cele 6 clase. Ei nu sunt angajati ca si profesori, neavand calificarea necesara (studii universitare de profil). Sunt platiti dintr-un fond de ajutor al Ministerului Educatiei cu cate 150-250k/luna (15-25USD). Un salariu de invatator plin e 1.000-3.000k.

Intre lucrarile de pe ladang (familia ei lucra la defrisarea unei noi poieni) invatatoarea din Juhu tine cursuri.
Fiecare dintre cei doi invatatori predau in paralel la cate 3 clase de odata, in cazul ca vin suficienti elevi pentru cele 6 clase. Daca un invatator lipseste, celalalt preda deodata la toate cele 6 clase. Ei nu sunt angajati ca si profesori, neavand calificarea necesara (studii universitare de profil). Sunt platiti dintr-un fond de ajutor al Ministerului Educatiei cu cate 150-250k/luna (15-25USD). Un salariu de invatator plin e 1.000-3.000k.

Invatatorul din Juhu. Comunitatea l-a ajutat sa-si construiasca casa si uneori il ajuta si pe ladang. El se ocupa de administrarea scolii si tine majoritatea cursurilor. Pe langa scoala mai lucra pe ladang si merge la vanatoare. De curand s-a intors de jos unde a avut ceva treburi legate de scoala si si-a cumparat un varf din otel pentru sulita cu care vaneaza cerb si mistret. Cu toate ca suna a avea o agenda super incarcata, omu, la fel ca si restul de aici, are suficient timp pentru relaxare si stat la taclale...

Invatatorul din Juhu. Comunitatea l-a ajutat sa-si construiasca casa si uneori il ajuta si pe ladang. El se ocupa de administrarea scolii si tine majoritatea cursurilor. Pe langa scoala mai lucra pe ladang si merge la vanatoare. De curand s-a intors de jos unde a avut ceva treburi legate de scoala si si-a cumparat un varf din otel pentru sulita cu care vaneaza cerb si mistret.
Cu toate ca suna a avea o agenda super incarcata, omu, la fel ca si restul de aici, are suficient timp pentru relaxare si stat la taclale…

Unul dintre aspectele relaxante in satele astea e ca lumea are timp. Oricand gasesti indivizi ce stau la povesti, trag linistiti din tigara, dorm sau se cauta de paduchi ca in imaginea asta. Si toate merg in paralel, la comun, fara graba si fara granite de timp intre activitati.

Unul dintre aspectele relaxante in satele astea e ca lumea are timp. Oricand gasesti indivizi ce stau la povesti, trag linistiti din tigara, dorm sau se cauta de paduchi ca in imaginea asta. Si toate merg in paralel, la comun, fara graba si fara granite de timp intre activitati.

Din banii facuti lucrand ca zilier la exploatarile de diamante din Sudul Kalimantanului, unul dintre satenii din Juhu si-a cumparat o drujba pe care o da cu imprumutul la cine are nevoie in sat. Sensibili la promisiunile de a scoate bani din cauciuc, unii sateni au inceput sa-si pregateasca terenul pentru plantatiile de arbori de cauciuc.

Din banii facuti lucrand ca zilier la exploatarile de diamante din Sudul Kalimantanului, unul dintre satenii din Juhu si-a cumparat o drujba pe care o da cu imprumutul la cine are nevoie in sat. Sensibili la promisiunile de a scoate bani din cauciuc, unii sateni au inceput sa-si pregateasca terenul pentru plantatiile de arbori de cauciuc.

Femeia a venit sa aduca de mancare si sa se uite la cum lucreaza drujba. Se zice ca in 2 ani va fi construit un drum pe aici, din fondurile administratiei locale care sprijina dezvoltarea locala si deschiderea de plantatii de arbori de cauciuc.

Femeia a venit sa aduca de mancare si sa se uite la cum lucreaza drujba. Se zice ca in 2 ani va fi construit un drum pe aici, din fondurile administratiei locale care sprijina dezvoltarea locala si deschiderea de plantatii de arbori de cauciuc.

Dupa o zi de lucru pe noul ladang, familia se intoarce in sat.

Dupa o zi de lucru pe noul ladang, familia se intoarce in sat.

Varful Halau Halau Laki, vazut de pe poteca dintre Juhu si Kyu.

Varful Halau Halau Laki, vazut de pe poteca dintre Juhu si Kyu.

3. La finalul poveștilor cu dayaki și continuarea Top

Mi-am dorit mult să-i văd cum vânează, cum “supraviețuiesc” în pădure…, dar cumva nu s-a nimerit. M-am așteptat să văd ceva mai exotic, dar satele dayakilor Meratus arată că orice sate de munte din Indonezia, cu case din lemn construite pe picioare, oamenii arată “normal”,  îmbrăcați ca la ţară. Ei fiind în primul rând agricultori și apoi vânatori, viața lor se desfășoară mai mult în grădină și-n sat decât in mijlocul pădurii. O parte dintre clișeele mele nu s-au confirmat.

Tribul meu de pe Meratus e actualizat, look-ul exotic a cam dispărut, însă valorile și modul de viață au rămas așa cum s-au dezvoltat de la sine, iar ei par satisfăcuți. Nu-și raportează împlinirea la standarde stabilite de alții. Există o legătură sănătoasă între nevoi și satisfacerea lor, aspect rar întâlnit în Indonezia unde consumerismul crează nevoi denesatisfăcut în condițiile social-economice de acolo și oferă din abundeță surogate. Dayakii de pe Meratus nu-și pasează rânduirea vieții private unor “specialiști” astfel încât ei să se poată concentra pe dezvoltarea carierei. Asigurările de sănătate și viaţă nu sunt cumpărate de la companii care le oferă ca servicii, ci sunt asumate de întreaga comunitate care nu caută să facă profit de pe asta și nu dă faliment. E adevărat că n-au școli și spitale dar nici n-au șomeri și în general duc o viață mai sănătoasă decât cei de jos. Iar dacă chiar doresc să facă o facultate, deși le este mult mai dificil, nu-i oprește nimeni. Acum câteva zile am primit un e-mail de la Robby (băiatul din Juhu) care e student în Barabai, în care mă ruga să-i corectez engleza pentru lucrarea de licență. Robby va fi primul învățător calificat din Juhu.

Deobicei comparația – făcută de noi – între ei și noi se rezumă la compararea mijloacelor lor cu mijloacele noastre. Avion vs cal, chiuvetă vs găleată, cărți vs povești orale, pilule vs fierturi de plante… N-am prea întâlnit comparații între modurile de viață. Adică: gradul de satisfacere a nevoilor reale, starea de sănătate fizică și mentală, durabilitatea / ecologia modurilor de a asigura traiul, garanția asigurărilor sociale, grade de bucurie… Însă pare că există un conses general  atunci când vine vorba despre oamenii primitivi, și anume că noi trebuie să-i ajutăm, să le schimbăm modul de a trăi. Să-i ajută să… ce? În Indonezia sunt frecvente discursurile guvernului care decretă în presă nevoia de ajutorare – dezvoltare a acestor comunități și promovează eforturile guvernului în acest sens. Rezultatul este că terenurile lor intră în exploatarea guvernului și a corporațiilor, iar ei, primitivii, sunt convinși să muncească în folosul altora și sunt obligați să urmeze reguli și valori pe care nu le înțeleg.

Nu promovez clișee ieftine cu înțelepciunea primitivilor care trăiesc în pădure și sfătoșenia bătrânilor din triburi ce spun vorbe cu înțelesuri adânci. Nici idea stupidă de a “conserva“ o cultură. Viața unei comunități implică adaptare. Dar evoluția naturală probabil că i-ar duce cel puțin pe unii în alte direcții decât cele determinate de interesele corporațiilor. E evident că nu este posibil și nu este cazul să trăim ca și ei, dar nici nu este posibil să trăiască toți ca și noi. Și mi se pare păcat ca ignoranța, naivitatea și lăcomiea prostească să distrugă comunități care nu au nevoie de alt “ajutor“ decăt să a fie lăsate în pace. Odată cu dispariția comunităților ca cea a dayakilor de pe Meratus dipare și bogăția culturală a lumii, diversitatea de soluții și dovada că sunt posibile și chiar satisfăcătoare și alte moduri de viață.

Pe lângă trăirile cultural-filozofice, am plecat în căutarea “triburilor din pădure“ mânat de pofta de aventură, sălbaticie, senzații tari. In tura scurtă ce o făcusem in 2009 prin Seram intuisem că pot găsi așa ceva în pădurile din Indonezia. In Kalimantan însă nu mi-am satisfăcut toate acestea. Mai aveam deci de umblat și scotocit prin locurile izolate ale arhipelagului Indonezian…

Din Kalimantanul de Sud m-am întors în Lombok pentru a-mi continua cursurile de Indoneziană la Universitatea Mataram și pentru a-mi prelungi permisul de ședere pentru încă un an. După trei luni de cursuri seci cu discuții superficiale în clasă, întâlniri cu prietenii veniți din România cu țuică de prune și cârnați de casă, și treburi administrative am plecat în Maluku, la pădure, pentru trei luni.

Mai multe poze din Kalimantan poți vedea în Galerie.

Poveștile continuă  în Maluku, în articolul următor.
Top

 

Share if you likeShare on FacebookShare on Google+Pin on PinterestTweet about this on TwitterShare on LinkedIn

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *