1. Superman vs Batman (despre contextul cultural din Indonezia)
Din Banjarmasin (articolul anterior) plec împreună cu Dayat, câțiva prieteni localnici și profesorul lor de istorie spre Halong , un sat de dayaki, unde are loc o ceremonie pentru serbarea recoltării orezului. Deși comunitatea din Halong trăiește într-o zona dezvoltată (șosele, școli etc) credința animistă de la baza tradițiilor încă determină viața comunității și este exprimată deschis. Astfel de comunități sunt tot mai rare în Indonezia. Pe lângă evoluția social-economică există o presiune puternică, autorizată, a religiilor “bune” față de cele “greșite”, care lasă „în urmă” credințele băștinașilor și tradițiile legate de ele. Superman vs Batman. Care este mai adevărat? Ministerul religiilor decide.
În Indonezia fiecare cetățean trebuie să urmeze una dintre cele șase religii autorizate de stat. (Islam, Hinduism, Catolicism, Protestantism, Budism și Confucianism). Şi fiecare religie are voie să aibă un singur Dumnezeu. În cazul că sunt mai mulți zei importanți, cum e în Hinduism, trebuie decis care-i cel mai important/puternic și pus în funcție. Asta deoarece în Coran scrie clar că există un singur Dumnezeu, iar Indonezia este o țară majoritar islamică (aproximativ 80%). Religia este trecută în actele personale: certificat de naștere, buletin (nu poate fi obținut dacă nu aparții uneia dintre cele șase religii), certificat de căsătorie (este interzisă căsătoria între persoane cu religii diferite), aplicațiile pentru job… Școala este obligatorie iar pentru a merge la scoală copiii și părinții lor trebuie să aparțină oficial uneia dintre cele 6 religii. La spital, în Jayapura (Papua) și apoi în Surabaya (Java), pe tăblia de la capul patului pacientului erau scrise numele și religia, nu data intrenării, sau medicul, sau afecțiunea. La mine, le-am zis să tragă o linie. „Nu se poate.” M-au etichetat by default „kristen”. In 2012 am citit în Jakarta Post că un bărbat din Aceh (provincie islamică, din Nordul Sumatrei, în care și oficial se aplică sharia) fusese arestat și condamnat pentru că s-a declarat ateu și a scris împotriva religiei pe blog. Credințele / religiile originare, animiste, au fost trecute în underground și o dată cu ele culturile locale. Cei care încă practică ritualurile acestora sunt deseori numiți primitivi și priviți cu condescendență de cei care „l-au găsit” pe Dumnezeul corect și în conformitate cu buletinul.
La școală (Universitatea Mataram) una dintre profesoare ne vorbea amuzându-se de naivititatea superstițiilor celor din comunitățile animiste. Ea purta jilbab (o eșarfa care acoperă regulamentar, ca o cagulă: părul, urechile si gâtul) despre care ne-a spus convinsă – ca de o evidență – că e una dintre condițiile pe care Dumnezeu le pune femeilor musulmane și că trebuie să o respecte pentru a intra in rai, unde ne așteaptă munți de pilaf, râuri de lapte și miere și, o citez “nici nu știți voi câte minunății.” La cursul despre cultura Indoneziană, pe lângă temele legate de Islam, am avut un singur curs referitor la o tradiție originară din Indonezia și anume despre obiceiul kawin lari (nuntă fugă / furatul nevestei – un obicei cu o poveste complexă și un ritual colorat, poate am să povestesc într-un alt articol despre asta). Titlul cursului era „Kawin lari – obicei nepoliticos”. Am întrebat de ce nu e politicos? Și cum poate un obicei să fie nepoliticos? ”Pentru că nu se conformează religiei islamice.”
Accentuez subiectul acesta pentru că religia și tradiția sunt extrem de importante. În momentul când faci cunoștință cu un loclanic, printe primele cinci întrebări este și „ce religie ai?”. Legile religioase amestecate cu cele tradiționale sunt, cel puțin la sate, mai presus decât cele constituționale. Imaginea socială a unei persoane și a familiei sale sunt și ele extrem de importante, de multe ori mai presus decât dorințele și nevoile persoanei / familiei respective. Astfel multe ritualuri și practici băștinașe sunt lăsate la oparte nefiind conforme cu standardele și regulile religiilor noi, în special cu Islamul, atentând astfel la imaginea celor care le practică.
Un alt inamic al culturilor băștinașe este programul „Transmigrasi”. Inițiat la sfârșitul anilor ’60 începutul ‘70 de coloniștii olandezi și continuat de guvernul de la Jakarta, scopul declarat al programului Transmigrasi este reducerea suprapopulării Javei și creșterea forței de muncă în zonele „nedezvoltate”. În realitate, programul determină o creștere generală a populației, populația javaneză înmulțindu-se încontinuu în limita resurselor disponible. Spațiul s-a eliberat, sursele de mâncare și alte resurse au crescut (prin exploatarea zonelor nou populate) așa că populația javaneză crește. In plus s-au suprapopulat și regiuni inițial puțin populate. S-a obținut o creștere a pieței de desfacere și colonizarea cu forță de muncă ieftină, dependentă de sistem, a zonelor bogate în resurse naturale: Sumatra, Kalimantan, Maluku și Papua. Transmigrasi a dus la javanizarea și islamizarea zonelor nou populate care nu de puține ori determină conflicte interetnice sângeroase. Până în prezent au fost mutate peste 1,5 milioane de familii, adică zeci de milioane de oameni.
La acestea se adaugă cultul omului alb. Tot ce este făcut de omul alb și mai ales tot ceea ce te face să arăți că și omul alb este prețuit și râvnit. Hainele, muzica, modul de a petrece “timpul liber”, criteriile după care cineva sau ceva este considerat cool / civilizat / de succes și inclusiv culoarea pielii. (E un fanatism al înălbirii tenului. Aproape toate produsele de intreținere și cele cosmetice sunt cu „înălbitor” de piele. În mod frecvent doamnele de la oraș își fac tratamente de înălbire, inclusiv injecții cu înălbitor de piele.) În contextul ăsta este dificil ca într-o comunitate dezvoltată să dai peste o ceremonie tradițională necontaminată.
2. Șamani, ritualuri și pariuri Top
In Halong stăm acasă la una dintre fostele studente ale profului de istorie. Happy, gazda noastră, este ghidul meu în Halong. (Numele ei nu este Happy, nici nu-i știu numele. Indonezienii își spun extrem de rar pe nume. Cei tineri folosesc porecle iar adulții apelative de genul bapak / ibu = tată /mamă). Ea îmi povestește, mai exact îmi traduce în indoneziana ceea ce-mi povestește bunica ei în limba locală, despre dayakii halong și Aruh Baharian – ceremonia ce are loc in cinstea recoltării orezului. Bunică-sa este patati = femeie șaman.
Acasa la Happy (dreapta) si bunica saman,
Când am fost în Kalimantan indonezina mea era destul de subțitre. Așa că în discuțiile despre ceremonii, credințe, șamani, n-am intrat în detalii deși lumea era deschisă în a-mi povesti.
Fiecare dintre cele trei clanuri de dayaki din Halong organizează câte un Aruh Baharian în anii buni, când își permite financiar, deoarece costurile unui Aruh Baharain sunt de câteva sute de milioane de rupii (zeci de mii de dolari). Acum în Halong organizarea unei serbări pare imposibilă fără existența banilor
Principala sursă de venit a comunității este caucicul. Pe ulițele din Halong, mereu mă lovește putoarea grea a baloților de cauciuc. Prietenii mei din Banjarmasin îi spun „mirosul banilor”. În această zonă pădurea e înlocuită rapid cu plantații de arbori de cauciuc. Înlocuirea pădurii pare că a devenit o condițe necesară pentru manifestarea tradițiilor. Pe de altă parte însă tradițiile sunt direct legate de un anumit mod de viață și de relația cu mediul înconjurător. Când ajungi să iei mâncarea de pe raftul supermarchetului nu mai ai de ce să te rogi spiritelor pădurii. Mă întreb în cât timp tradițiile vor deveni și aici doar un pretext de divertisment și shopping.
Un clan / familie extinsă înseamnă peste o sută de persoane care se adună cu ocazia asta de prin toată Indonezia și chiar din afara țării. Cei veniți, pe lângă bucuria reîntălnirii și ajutorul dat la organizarea serbării, vor să contribuie la întărirea comunității cu experiența lor. Unul dintre vecinii mei s-a întors acum câteva zile după aproape 20 de ani petrecuți în Malaezia și Singapore unde a avut diverse job-uri. Vrea să se stabilească aici pentru a da și celorlați din ceea ce a învățat el. Îmi sunt prezentați cu mândrie profesori, contabili, cadre militare… din comunitatea lor.
Caci (se citește Ceaci) fiul mai mare al familiei care organizează Aruh, coordonatorul și MC-ul evenimentului, îmi spune “noi îi sprijinim pe aceia dintre noi, care pot face o facultate și pot să ajute apoi comunitatea. E bine să avem oameni care să ocupe funcții în instituții, ca să nu fim conduși de Javanezi.” O parte dintre șamani sunt profesori la școlile de aici, kepala balian (șamanul șef) este kepala sekolah (director de şcoală) în Halong. Da, încet-încet, o parte dintre șamani au devenit sau devin funționari publici, businessman–i etc., la fel ca și restul membrilor comunității. Evident, cultura, „tradițiile” se schimbă, pentru oamenii de aici însă contează modul și ritmul în care se schimbă și cu ce se vor alege…
Una dintre problemele comunităților de genul celei din Halong este că neavând oameni calificați sunt conduși de javanezi care nu cunosc și nu respectă cultura locală. Cultura triburilor din Java nu prinde pe teren străin, cultura locală le este străina lor (clasei conducătoare). Numitorul comun e Islamul (religia majorității). Credințele locale trec în underground, se retrag în satele izolate și încet încet dispar.
Aruh Baharian este organizat deobicei la finalul recoltării orezului. Ceremonia durează cam 6 zile și 6 nopți și pe parcursul ei sunt povestite și puse-n scenă legende din mitologia clanului care organizează respectivul Aruh. Pe firul poveștilor șamanii dansatori sunt trimiși de către bătrâni (tot șamani) în locuri sacre (peșetri, munți, râuri…) pentru a comunica cu spiritele strămoșilor și cu zeii. Aceștia (spiritele și zeii) sunt chemați la ceremonie unde li se aduc ofrande de mulțumire pentru prosperitatea comunității, și li se cere să păzescă în primul rând clanul care patronează Aruh și apoi îtreaga lume de probleme. Ofrandele aduse sunt necesare pentru ca rugămințile să se adeverească.
Din poveștile lor îmi dau seama că lista zeilor și a strămoșilor e deschisă, la fel ca și credința dayakilor halong. Viața e un continuum și la fel și poveștile clanurilor. Astfel la serbare sunt chemate și spirite din Jawa sau din Meca. (O parte dintre membrii clanului lui Caci s-au convertit la Islam.)
O parte dintre zei și strămoși sunt comuni celor trei clanuri de dayaki din Halong, dar fiecare clan are și zeii și stramoșii lui, conform mitologiei clanului. Astfel fiecare clan organizează separat câte un Aruh. Inlusiv casele de ceremonii sunt separate, deoarece spiritele unui clan se supără dacă sunt invocate de către membrii altui clan. La Aruh organizat de clanul lui Caci aduc ofrande și fac rugăciuni doar membrii clanului său. Membrii celorlalte clanuri nu pot asista la ceremoniile din balai adat (casa de ceremonii) însă se implică în organizare: gătit, curățenie, lemne…
Șamanii (balian sau balian dukun în indonezină) folosesc pentru a comunica cu spiritele o variantă arhaică a limbii tribului lor – limba Halong Kuno. (Ulterior am întâlnit asta și în alte triburi. Nu este o fandoseală, ceva „prețios” în mod artificial cum am fost tentat să cred la început. Cred că este consecința culturii orale, miturile și obiceiurile fiind transmise oral, într-un limbaj arhaic amestecat cu cel modern.) Știința șamanilor se deprinde din familie, ritualuri și vise. Șamanii nu au un statut social aparte, ei sun membrii obișnuiți ai comunității și-și câștigă existența asemeni celorlalți.
Persoanele din afara comunității și cele de alte credințe (cum sunt eu și prietenii mei din Banjarmasin) pot asista la ceremonii, ei neavand interferențe cu spiritele locului. Așa că sunt invitat în balai adat (casa de ceremonii)
Balianii (shamanii) cheama spiritele stramosilor la ceremonie pentru a le multumi lor pentru asigurarea bunastarii comunitatii. Kinsai (inelele din mana) sunt pline cu bile din metal si agitate fac un sunet asemantor cu al shakerelor din muzica latino. Fara sunetul lor chemarea balianilor nu este auzita de spirite. In dreapta se vede o parte din “tiangul babuah” sau “sanggar” un stalp acoperit cu frunze de palmier (arin), prin inetrmediul caruia sunt contactate spiritele.
Patati – femeia saman din imagine, citeste mantrele, aude spiritele si le comunica balianilor ce-i transmit acestea si unde sa aduca ofrandele.
Balianii duc ofrandele spiritelor catre care au fost indrumati de patati.
Tobele (babon stanga, kulampat dreapta) si gongul din spate (gendang) dau ritm ceremoniei si satului timp de 6 zile si 6 nopti.
Balianii ofera sesaji (aduc ofrande) spiritelor stramosilor.
Tot clanul e adunat in balai adat (casa de cermonii) special construit pentru aceasta serbare si participa la pregatirea diverselor etape ale ceremoniei.
Ceremonia si pregatirile decurg impreuna timp de 6 zile si la fel implicarea relaxata si voia buna a participantilor. Barbatii din imagine pregatesc un tiang babuah ce va fi folosit pentru comunicarea cu spiritele. Dupa cateva zile am inteles ca fiecare tiang e o constructie cu multe elemente, cu reguli stricte, diferit in functie de etapa ceremoniei. Batranii supravegeaza construirea lor.
Ayam opor – puiul pregatit cu anumite condimente si acoperit cu orez inabusit – este una dintre ofrandele de nelipsit. Clanul aduce aceasta ofranda spiritelor starmosilor pentru ca rugaciunile sa se implineasca. Capul tribului Dayak Halong, batranul din spate, citeste mantre pentru a duce ofrandele in lumea zeilor si a stramosilor.
În timp ce șamanii si bătrânii se ocupă de relația cu sipiritele și o parte din comunitate trebăluiește la bucătăria ceremoniei, o grămadă din ce în ce mai mare de gură cască se adună in balai adat și pe lângă. Până la sfârșitul săptămânii se dună și sute de persoane din afara comunității, atrase atât de aglomerție (indonezienii adoră aglomerțiile de oameni) cât mai ales de jocurile de noroc. La o sută de metri de balai adat se formează un cazinou în aer liber. Împătimiții „muncesc”, dorm, socializează, fumează și mănâncă la și printre mesele de joc. Se jocă zaruri, cărți, numere… Se pariază de la bani de țigări până la mașini. Între pauzele de discutat cu zeii o parte dintre șamani își joacă și ei norocul.
În Indonezia există o cultură puternică a jocurilor de noroc și a pariurilor. Cocoși, cărți, zaruri și mai nou loterie. Fiind însă o țară dominată de Islam toate acestea sunt interzise. Inlcusiv loteria, care funcționează la nivel național, în mai fiecare sat existând câte un responsabil pentru Togel (loterie) care se organizează in Singapore (extragerile au loc in Singapore, banii circula pe rețele informale prin satele și cartierele Indoneziene). Din nou mă lovesc de o cultură pot spune a falsului, a superficialului, a aparențelor, în care toată lumea știe dar nimeni nu știe. Este probabil cea mai puternică dovadă a eșecului impunerii unor valor culturale, care în final duce la falsitate, superficialitate și devalizarea sistemelor valorice. (Cele mai consistene experiențe în privința asta le-am avut în satele din Lombok, am să povestesc în alt articol despre asta.)
Fiindcă jocurile de noroc sunt interzise, iar la mese se află și „oameni cu poziții” în diverse structuri administrative-guvernamentale, nu pot să fac poze. Dar sunt invitat să particip. Imi place atmosfera. Patima jocului e diluată în disponibilitatea indonezienilor de a socializa.
Religia/credința dayakilor din Sudul Kalimantanului este Keharingan. Hairiyadi, profesorul de istorie cu care am mers la Halong îmi zice că Keharingan nu este o religie pentru că nu are o carte „sfântă” și pentru că dayakii nu se roagă. ?! Ei comunică cu spiritele și fac ofrande, dar asta nu e rugăciune adresată lui Dumnezeu. Și deci, evoluând, este normal ca să adere și ei la o religie (se referă la una dintre cel șase religii autorizate). Profesorul universitar, de istorie, este convins de ceea ce spune.
Keharingan este o formă de credință apropiată de Hinduism, uneori fiind numită Keharingan-Hindu, motiv pentru care mulți dayaki au ales Hinduismul ca religie de buletin. In Indonezia, cu excepția Bali-ului, Hinduismul e o religie mai slabă din punct de vedere social decât Islamul și uneori Creștinismul, așa că cel puțin la nivel de buletin e mai ușor de lăsat la o parte. În Halong, un mic nod administrativ și educațional din zonă, deci cu multe conexiuni și influnețe externe, dayakii adoptă toate cele 6 religii. În familia lui Happy sunt mai multe religii: tata s-a convertit de curând la Protestantism (așa că nici nu se apropie de locul ceremoniei Aruh), ceilalți sunt hinduși. Happy, care a urmat religia tatălui, îmi zice că acum vrea să-și schimbe religia în Budism. De ce? Că aşa i se pare mai simplu.
In casa de ceremonii Aruh continua. Samanii invart doua nuci de cocos pentru a prevedea daca soarta clanului va fi buna sau nu. Viata e asemeni apei din nuca de cocos si batranii comunitatii pot citi miscarile apei de cocos.
Un dayak se mandreste cu manerul mandau-lui sau. Mandau este celebra sabie/maceta a dayacilor. Manerul si lama sunt, bineinteles, incarcate de vraji. “Mandaul nu iese oricand din teaca pentru ca e pericol.” El vegheza casa, insoteste la drum si e folosit pentru lupte si pentru sacrificari ritualice. Si evident e purtat cu falosenie la ceremonii.
Fara ofrande aduse zeilor si spiritelor stramosilor rugaciunile nu se adeveresc. Traditional, la un Aruh se sacrifica porci, pui si bivoli. Pentru ca o parte dintre membri familiei lui Caci (clanul organizator) a aderat la Islam porcii sunt inlocuiti cu capre. Deasemenea modul in care sunt sacrificate animalele urmeaza regulile islamice si sunt aduse cateva persoane pricepute in a face sacrificii halal.
Corpurile caprelor proaspat sacrificate sunt asezate la baza unui Sanggar / Tiang babuah care este frecat cu sangele lor. Membrii familiilor care au sacrificat capre le ofera ca rasplata stramosilor si zeilor carora le multumesc pentru bunastarea primita si-i roaga sa-i fereasca de probleme. La incheierea ceremoniei caprele au devenit tocana si frigarui pentru noi, pamantenii.
Clanul lui Caci fiind unul instarit a sacrificat 3 bivoli. Sangele bivolilor, la fel ca al caprelor, este adunat in castroane. Samanii isi inmoaie degetele in sange si apoi lasa pe fruntea sau pe gatul membrilor clanului un semn, dovada a paltii aduse spiritelor.
Capetele si inimile bivolilor au fost lasate zeilor, in casa de ceremonii. Restul devine tocana pentru sutele de participanti adunati la Aruh Baharian din Halong.
Lingga – cele 2 statuete din faina de orez (stanga barbat, dreapta femeie) sunt reprezentati ai comunitatii. Ei urmeaza sa fie trimisi pe rau impreuna cu alte ofrande pentru a duce zeilor si spiritelor multumirile comunitatii.
TOLAK-BALA: o intelegere inte oameni si spirite. Pentru ca spiritele le asigura prosperitatea oamenii le aduc ofrande. Astfel ei evita calamitatile care ar urma daca nu ar multumi spiritelor si zeilor. Casa (simbolizeaza casa de ceremonii) si barca dragon (cea din stanga) sunt trimise ca rasplata spiritelor. In interiorul lor sunt Lingga, care vor ajunge in mare, la Centrul Apelor, unde vor fi primite de Zeul Apelor.
Patati (femeia saman) cu mana pe frunzele de arin (un palmier – mediul de comunicare cu zeii si starmosii) le transmite samanilor-dansatori unde sa duca ofrandele. Ei folosesc limba halong-kuno, o varianta arhaica a limbii tribului dayak din aceasta zona.
Un dayak este trezit la viata cu ajutorul vrajilor si a unei licori puternice – scena dintr-o legenda a dayacilor halong. Ceremonia este o inlantuire de puneri in scena a povestilor din mitologia clanurilor amestecate cu actualati si cu episoade de comunicare cu lumea spiritelor.
Samanii sunt acompaniati de o orchestra gamelan. Am fot surprins sa vad gamelan la o ceremonie dayaka. Caci (organizatirul) m-a luminat. Pe vremuri, o printesa Banjar a fost maritata cu un rege Javanez si asa a ajuns gamelanul si la dayacii halong. N-am verificat povetea, m-am bucurat insa de gamelan. (Cand ma voi invrednicii am sa pun nisite viedoclipuri cu ei pe blog.)
Dansul samanilor simbolizeaza drumul catre lumea spiritelor si spre locurile sacre pentru a duce rugaciunile si ofrandelete. Dansul lor variaza in functie de mantrele citite de patati si se sincronizeaza cu orchestra gamelan. Coregrafia lor are si rol de divertisment, samanii improvizeaza si fac glume adresate publicului.
3. Epilog Top
După tura din Halong aveam să mă revăd cu Happy în Banjarmasin unde se mutase de ceva vreme și lucra ca și reprezentant medical pentru Pfizer. Ne-am întâlnit seara pe la 9, când a ieșit de la lucru. Șeful, orang cina (chinez) le dă targhet-uri mari, program prelungit… Nu-i vine să renunțe la job-ul bine plătit, pentru că o dată cu el a luat și un credit pentru 15 ani pentru a-și cumpăra încă o casă (una o avea de la părinti). Cât stăm la masă tot butonează la telefon. Tocmai și-a cumpărat un BlackBerry. E al cincilea telefon pe care-l are. Și celelalte patru sunt bune. Nu știu dacă să râd sau doar să casc gura… O întreb: de ce? “E tradiție.” ?! „Ne place shopping-ul. Și am preferat să iau credit pentru o casă că altfel aș fi cheltuit toți banii.”
De la bunica șaman la consumatorul fără viziune, agitat și încercănat, sunt cam 40 de ani diferenţă. La fel și de la lumea tihnită din Halong și de la comunitatea auto-sustenabilă la una dependentă de un sistem nesigur, care evident nu lucreză în interesul lor. Viața modernă a lui Happy are și avantaje față de traiul la țară în condiții rudimentare. Însă surogatele pentru care se consumă îmi permit să pun la îndoială dacă-și merită prețul, în contextul de acolo. Comunitățile ca cea din Halong nu trec prin schimbările actuale ca urmare a unei evoluții naturale, organice, ci ca urmare a presiunii externe din partea noastră care avem nevoie nelimitată de resurse cât mai ieftine și de peste tot. Schimbarea nu e determinată atăt de un minus al lor cât le e impusă de un minus al nostru. Despre aceste schimbări în altă povestire…
Experiența din Halong mi se părea că a completat suficient tura de recunoaștere și învărtitul prin jurul a ceea căutam defapt. Nu mai vroiam să amân mersul la pădure. Dayacii ăia din cătunele izolate în jungla din Kalimantan păreau la capătu’ străzii acum. Și în plus vroiam să scot hamacul și maceta din rucsac, sa dorm în junglă, să aud doar pasări și răuri…
Simplu dar încet am reușit să-i urnesc pe Dayat și Hary să plecăm spre Munții Meratus.
Mai multe poze din Kalimantan poți vedea în Galerie.
În articolul următor povestesc despre experiențele trăite în cătunele dayakiilor de munte.
Top
O experienyacare fiecare ar dori sa o pata avea !!darrrrrr!!?nu se poate
depinde de daru divin care tie dat sa cunosti!!
sa-ti dau adresa? 🙂
nu a mea, evident, ci a alora din padure
cit timp am citit,am fost si eu cu tine :).
excelent.
Foarte fain ai scris…