Tocmai mă așezasem confortabil pe prispă, cu cafeaua și gogoșile…
– Mister, plecăm la pădure?
Buang așteaptă zâmbind răspunsul și-mi dau seama că voi pleca cu el.
Nu mă mai surprinde spontaneitatea. Și nu-l mai întreb cât timp vom sta la pădure. Am să aflu la întoarcere. Până Buang bea o cafea, îmi fac rucsacul. După tura trecută, renunț la hamac, obiectivul tele, GPS și la un rând de haine. Conservele de macarel? Nu. Mă bazez pe ce o să prindă Buang. Iau mai mult tutun pentru el. Verific sculele foto și le bag într-o pungă cu săculeții de silica gel, apoi pun totul într-o pungă mai solidă. Bag și restul lucrurilor în pungi și apoi toate pungile în rucsac. Leg izolirul pe o parte și maceta pe cealaltă. Rucsacul în spate, geanta foto pe umăr, trag o pungă peste ea și-s gata.
(În turele prin junglă, pun o pungă de nailon peste husa paratului foto, ca să nu se îmbibe cu transpirație. Caut să fiu cât mai impermeabil. Aici plouă zilnic și chiar dacă nu plouă, umezeala este de peste 80%. În plus, mereu merg pe cursuri de apă, cu ochiuri imprevizibil de adânci. Haine nu are rost să iau mai multe de două rânduri. Unul pe mine și unul uscat în bagaj. N-ajung să se împută, le spăl aproape zilnic pentru că oricum sunt ude după câteva ore prin pădure. Cel mai nasol este cu protejatul sculelor foto, care prind rapid mucegai, fac condens... Iar cel mai greu de suportat este putoarea bretelelor rucsacului și a curelei de la geanta foto, care se îmbibă cu transpirație, nu se usucă niciodată și prind un miros puternic de mucegai și acreală.)
Buang iși ia sacul de rafie pe spate, maceta și cuțitul, arcul și săgețile, sulița pentru pește și raci, își strigă câinii și plecăm.
– Acum ne ducem mai departe ca data trecută. Mergem unde am avut eu mai demult o tabără, în spatele muntelui pe care am urcat cu mister la peșteră.
O luăm în sus, spre pădure, pe lângă casa de ceremonii. Liziera pădurii este un perete de plante, crescute pe copaci, din copaci, profitând de lumina de afară. Trecem prin peretele verde și se deschide pădurea, întunecoasă, gălăgia din sat se pierde în spate, se aud păsările… Îi dăm întins la deal. Buang merge relaxat, iar eu nădușesc după el.
Lângă un pârâu luăm o pauză. Buang se apucă să mestece betel. (Betel = nucă de areca + frunză de betel + praf din scoici, care mestecate au un efect ușor narcotic. Frunza de betel în combinație cu praful din scoici produce o substanță roșie.) Își cheamă câinii și îi trage fiecăruia câte un scuipat roșu în frunte: „Să aibă noroc și să simtă bine vânatul”. Profit de pauză și intru cu totul în râul rece. În umezeala caldă din pădure, pielea devine lipicioasă, insectele mi se lipesc pe gât, tot felul de spini și frunze păroase sporesc mâncărimea… După o baie scurtă respir ca nou.
– Noi plecăm? Întreabă Buang, cu arcul și snopul de săgeți pe umăr.
Mergem de-a lungul unui râu lat, cu meandre pe care le tăiem prin pădure. Râu, pădure, râu, iar pădure, din nou râul. E același râu? Nu mi se desenează nicicum o hartă în minte. Lipsesc reperele. Ne scufundăm în pădurea deasă, facem stânga drepta, ieșim la o gură de aer pe râu și ne scufundăm iar în pădure. Pe râu ne cățărăm peste trunchiuri uriașe, care ne taie calea; prin pădure, Buang nu lasă maceta din mână, trebuind să deschidă drumul. Viiturile, pregătite sus pe munții de 3000m, aduc mereu copaci și aluviuni. Pădurea asta se mișcă de la o ploaie la alta. Nu există o potecă bătută. Pe măsură ce înaintăm în terenul lui Kaitahu Upuan simt că aici, oamenii, ca și celelalte viețuitoare, nu lasă urme, sunt parte a pădurii. (Kaitahu Upuan este strămoșul locului. Spiritul lui stăpânește pădurea clanurilor naulu. Mai multe vezi aici.)
Din când în când Buang îmi arată câte un loc unde „a avut casă”. Naulu petrec o mare parte din timp în pădure, pentru vânătoare și bătut sago. Locurile de tabără sunt folosite prin rotație. După o vreme, o tabără este abandonată pentru câteva luni, sau chiar ani.
Deodată, boscheții din față foșnesc și apare ceva mare alergând printre ei. După ce trece în viteză, cu câinii după el, îmi dau seama că a fost un cassowari. Buang își vede de drum: „Mister, aici sunt mulți cassowari. Mai târziu o să căutăm să prindem”. (Cassowari e o pasăre asemănătoare struțului.)
La un cot al râului se văd resturile unui bivuac. „Aici facem tabăra. E bine?”. Locul arată bine, dar n-a mai fost folosit de multă vreme și e năpădit de boscheți. Ne ia vreo oră să-l curățăm și mă aleg cu răni în palmă de la macetă. Ploaia se aude deja pleznind frunzele de sus ale copacilor. Îi dăm bice să întindem acoperișul înainte să răzbească până la noi. În timp ce legăm ultimele sfori, apa începe să ne șiroiască din cap până-n chiloți.
– Mister poate să ia ratan pentru legat lemnele?
Nu prea cunosc copacii, dar încerc să fac ceea ce am văzut la Buang. Cum trag de lianele alea, scutur toată apa din copaci pe mine, dar mă întorc mulțumit cu câțiva colaci de ratan.
– Mister, ăsta nu e ratan. Nu e bun, se rupe ușor.
Și îmi dă o sarcină mai simplă. Eu aduc lemne pentru podit platforma bivuacului, iar el adună ratan și le leagă.
(Bivuacul are un loc pentru dormit și o afumătorie. Pentru dormit se face o platformă, la un metru deasupra pământului, ferită de umezeală, furnici, lipitori și șerpi, cu un acoperiș din frunze. (Eu am venit cu șmecherii de la oraș, am adus o folie impermeabilă.) Pe sub acoperiș sunt întinse liane, pentru agățat lucrurile. Sub platformă sunt stivuite lemnele de foc și tot acolo se înghesuie câinii. Afumătoria, așezată la picioarele adăpostului, este un grătar din lemn verde, cu acoperiș din frunze. Grătarul e legat de stâlpii afumătoriei cu niște inele din liane, așa încât să i se regleze înălțimea. Se mai folosesc și unul sau două paravane, din frunze, care se pun pe laturi, în funcție de cum bate vântul. Sub acoperișul afumătoriei se face o plasă din liane, pe care e pusă pastrama la păstrat. Bivuacul cu platformă este cel mai confortabil adăpost pentru pădurile astea. În cort ești închis, nu vezi nimica și mai e și zăpușeală. În hamac stai înghesuit și singur. Pe platformă ai deschidere pe toate părțile, te sucești în voie, mănânci, te schimbi și ai focul la picioare. Doar întinzi o mână și pui crengi pe jar ca să ai lumină, sau să iei oala cu cafea.)
N-am mâncat de azi dimineață. Când merg la pădure, ăștia mănâncă doar de două ori pe zi. Fierbem un orez și Buang mai are niște papeda (E un fel de piftie din sago. Sago este alimentul de bază al celor din Seram, uneori mâncăm sago de 3 ori pe zi.) Jumătate de oră mai târziu, cu burta plină, încep să mă relaxez. E un confort grozav să simt că mă întind pe ceva uscat. Buang pare și el mulțumit, acoperit confortabil cu o bucată de rafie și cu traista sub cap. Un kretek (țigări cu cuișoare) marchează momentul. Ploaia s-a oprit, râul este luminat de lună, se aud doar apa și păsările…
Impreuna cu Buang si cainii lui, merg spre unul dintre locurile de vanatoare ale clanurilor naulu.
Buang se duce tot mai adanc in padurea lui Kaitahu Upuan, pentru a vana cerb, mistret, sau cassowari. Dotat cu o maceta, un arc, cinci sageti si o sulita pentru pesti si raci, vanatorul sta si cate 10 zile in jungla, timp in care se descurca cu ce-i da padurea.
Buang potriveste parii pentru platforma adapostului. Maceta este unealta de baza. Cu ea naulu isi fac adapost, arc si sageti, lemn de foc si, nu in ultimul rand, se apara. (Naulu erau renumiti ca vanatori de capete. La majorat, un barbat trebuia sa se intoarca acasa cu capul unuia dintr-un alt trib. Traditia a continuat pana prin anii ’70!)
Tabara noastra de vanatoare, cu adapostul in care am dormit 5 nopti in stanga si afumatoria in dreapta.
Buang pazeste oala cu orez pentru micul dejun. El nu si-a adus mai nimic de mancare (eu adusesem orezul) si nici haine de schimb, dar si-a adus o oala mare, o mega cana pentru cafea, o gramada de tutun si slapii pentru stat in tabara (in rest, merge numai descult).
2. Două zile de orez cu raci Top
Dimineață îl aud pe Buang trebăluind pe la foc.
„Mister, am prins raci.” Zâmbește, și-l văd răsucind niște frigărui cu raci. Și oala cu orez e deja pe foc. Recunosc că este comod să mă trezesc în mijlocul junglei, cu micul dejun pe foc. Dar ca să nu mă simt prea turist, mă apuc să fac și eu măcar o cafea.
De la tabără traversăm râul și o luăm în amonte. Buang speră să găsim cerbi, spre izvoare. Mergem pe o creastă împădurită și râul se aude tot mai jos, în fundul văii. Cum ne apropiem de munți, valea se strânge între versanții din ce în ce mai abrupți. Deodată auzim câinii lătrând, pe versantul celălalt! „Este cerb, sau mistreț”, zice Buang. Coborâm pe un vâlcel abrupt, traversăm răul și urcăm pe partea cealaltă, pe un grohotiș care scoate toată transpirația din mine. Noroc că în ultimele săptămâni am tot umblat pe munte și pot să țin pasul cu Buang. Și picioarele mi s-au obișnuit cu chingile ude ale sandalelor și nu mai fac bătături. (Buang, ca și ceilalți băștinași, umblă desculț. Am încercat și eu de câteva ori dar m-am ales cu spini în tălpi, iar acum n-aș avea timp să pigulesc după ei.)
„Ăsta este cerb”, îmi arată un smoc de păr cules de jos. „L-au mușcat câinii.” După vreo două ore de zigzaguri prin pădure, Buang se oprește.
– Mister, n-o să mai prindem azi cerbul.
Câinii nu se mai aud.
– Trebuie că au prins ceva și acum mănâncă, îmi explică Bunag. Își rulează o țigară și ne întoarcem la tabără.
(Naulu nu vânează mai târziu de ora 2-3 după amiaza, pentru că animalul vânat, trebuie tranșat și curățat, iar carnea transportată la tabără și afumată, în aceeași zi.)
A doua zi, dimineața, doi dintre câini încă nu s-au întors… După un orez cu raci, plecăm iar spre amonte, ca și ieri. La un moment dat apar și câinii. „Au burțile mari”, îmi arată Buang. Îl prinde pe Putih (Albu – unul dintre câini) și-i miroase botul. „Au prins cerb sau mistreț și l-au mâncat. Probabil că l-au terminat și de aia nu ne-au chemat.” Cu burta plină, câinii nu mai aleargă după vânat. Îi rămâne doar să pună capcane.
– Uite, ăsta este un drum de cerb.
– De unde ști?
– Știu, și zâmbește.
O luăm pe drumul cerbilor, care într-adevăr, din loc în loc arată a potecă de animale. La o strâmtoare, Buang fixează un laț din liane. Mai umblăm câteva ore, Buang mai pune trei lațuri și ne întoarcem la tabără.
După amiază, program de voie. Apuc să-mi spăl hainele și să mă usuc odată cu ele, pe pietrele de pe malul râului, singurul loc unde soarele ajunge până jos. Apoi adunăm lemn de foc, pentru afumat vânatul, pe care Buang este convins că-l vom prinde în zilele următoare. Seara din nou orez cu raci. Pentru diversitate, gătim racii înăbușiți în bambus. Apoi stăm la foc, cu kretek și cu povești, fiecare despre lumea lui…
– Mister știe, acolo la el, un medicament pentru crescut părul?
Buang este chel, este singurul individ chel pe care l-am întâlnit în Maluku. El nu are nevastă, ceea ce la vârsta lui (aprox 30 de ani) este anormal. A avut mai demult o gagică, în satele de jos, dar l-a părăsit. El crede că din cauza părului. Îi explic că nu există medicamente pentru crescut părul și ca să-l consolez îi spun că la noi e chiar la modă să te tunzi chel.
– Mister, caută-mi o nevastă acolo la tine. Poți să-mi aduci o nevastă?
Asta e și mai complicat decât crescutul părului, de ce nu caută jos, în satele mai mari?
– Mister poate să-mi facă cunoștință cu una?
Mă eschivez și-i explic că-n Seram nu am apropiați cu care să discut subiectul ăsta.
– Dar la mister, acolo în Lombok? Sunt fete? (Lombok este insula unde locuiesc eu, în Indonezia.)
(După un an și ceva în Indonezia nu mă surprinde tonul serios al rugăminților lui Buang.
Medicamentele miraculoase din vest au cucerit imaginația indonezienilor. De la oraș până în mijlocul pădurii, lumea mă întreabă de medicamente pentru: potență, mărimea penisului, piele albă, „tras curentul”, crescut, dureri, ochi, păr blond, inteligență…
În comunitățile izolate, găsirea unui partener este o problemă și se practică frecvent cuplarea/potrivirea tinerilor. Familiile caută un partener în comunitățile din împrejurimi. Iar tinerii își caută un partener prin rețeaua de prieteni.)
Orez si raci pentru micul dejun. Cand nu prind un animal mare, naulu se descurca zile la rand cu raci, care se gasesc din abundenta rin toate raurile.
Spre obarsia vaii. Cand se poate, mergem pe firul apei, pe unde inaintam mai rapid decat prin padurea deasa. Pe rau, profit de locul deschis ca sa fac poze. Prin padure, apuc rar sa scot aparatul din husa.
Buang pune un lat pentru cerb, sau mistret. In urmatoarele zile, a verificat laturile, dar fara rezultat. Mi-a zis ca de obicei laturile functioneaza atunci cand fugareste un animal, care speriat alege drumul mai uosr pentru a scapa de caini si de vanator.
3. Cassowary-ul Top
Coborâm pe o vale seacă, cumva paralelă cu râul, de care ne desparte o creastă. Aici nu se mai aude apa, ci doar păsările și țiuitul cicadelor… Merg după Buang, care din loc în loc marchează drumul, lovind cu maceta în câte un copac, sau rupând câte o creangă. Este a treia zi de când umblăm prin pădure și Buang încă n-a prins nimic. Nu mai ia așa des pauze de țigară. Mergem constant, în liniște. Din când în când el se oprește scurt și ascultă… Îmi revin gândurile de data trecută: din pădurea asta, unde eu văd numai copaci, trebuie să ne întoarcem cu mâncare. Buang n-a plecat la vânătoare cu slănina-n traistă. El trebuie să ducă vânat înapoi în sat.
Câinii țâșnesc lătrând. Buang își încoardă rapid arcul și fuge după ei. „Mister, ai grijă dacă vine un mitreț!” Uitându-mă după pomii în care m-aș putea urca rapid, încerc să-i țin ritmul. Într-o viroagă îl ajung pe Buang, care târăște un cassowari de picioare. „Câinii l-au prins.” Buang n-a trebuit decât să-l execute, scurt, cu maceta.
N-am mai văzut un cassowari de aproape. Este mare și cred că este la fel de greu ca Buang, care se opintește să-l tragă spre un pârâu. O pauză de țigară și ne apucăm să-l tranșăm. Eu mai iau câte o pauză, să fac poze, Bunag însă lucrează ca la automat. Animalul este tranșat complet, la tabără se ia doar carnea bună.
Buang împarte carnea în patru grămezi, pe care le leagă la capetele a doi pari, pentru transportat. Pune capul și gâtul cassowari-ului pe o piatră și gata, putem pleca. Când prind un mistreț, cerb sau cassowari, naulu trebuie să lase capul vânatului ca răsplată pentru Kaitahu Upuan, strămoșul locului, al cărui spirit stăpânește pădurea. Când mă uit la câtă carne e pe gâtul ăla lung, pot să adulmec aburii din oala cu ciorbă. Mă abțin să glumesc. Sper ca sacrificarea tacâmului de ciorbă să fie apreciată de strămoșul locului și mâine să ne lase să mai prindem ceva. Buang este convins de asta.
Este întuneric când primul rând de cărnuri este fript. Îmi iau o halcă nesimțit de mare și o pun pe frunza-farfurie, alături câțiva ardei iuți și bawang merah („shalot” în engleză, un fel de ceapă, mică, roșie). Buang zice că dacă am fi avut și niște sos de soia dulce era perfect. Eu sunt mulțumit și așa. Carnea de cassowari este foarte bună și este mult mai fragedă decât m-aș fi așteptat
Până spre dimineață, Buang învârte cărnurile pe grătar. În clima asta, carnea trebuie preparată rapid. Sarea este greu de procurat și băștinașii fac o pastramă foarte uscată pentru a păstra carnea. Apoi, ca să mănânce pastrama aia lemnoasă, o gătesc din nou. (Acum cei din Huaulu cumpără sare, pe vremuri însă o făceau din coajă de banană sau din coajă de nucă de cocos, așa cum încă se face în unele cătune de mai sus.)
Buang taie un cassowary. Cainii il urmaresc atenti, ei stiu ca vor primi pielea si maruntaiele, pe masura ce vanatorul transeaza animalul.
Este jumatatea zilei, Buang a terminat de transat cassowary-ul si ia o pauza de tigara. Cu burtile pline, cainii iau si ei o pauza de somn.
Carnea buna este pusa pe un par, pentru transportat.
La tabara, Buang aseaza carnea cassowary-ului in afumatorie.
Pana spre dimineata, Buang tot afuma carnea. Ea trebuie sa fie uscata rapid, altfel nu rezista in clima calda si umeda.
4. Cerbul Top
Dimineață Buang iar mănâncă raci. Îl întreb de ce s-a mai dus după raci. „Este bine așa. Tradiția.” Nu lungesc vorba, am să aflu mai târziu despre ce este vorba. Terminăm rapid de mâncat și plecăm.
Urcăm direct versantul din spatele taberei și o luăm iar spre amonte, pe o creastă îngustă și împădurită. Sus, pădurea cu copaci mari este aerisită și pământul mai uscat. Întindem pasul, cu poftă de mers.
Câinii latră și o rup la fugă. Buang cu arcul încordat și eu cu aparatul foto pregătit ne luăm după lătratul lor. „Ăsta este Putih, a prins ceva!” Într-o baltă maro văd un cap de cerb, cu câinii agățați, gălăgioși, de gâtul lui. Cerbul țipă și se repede dintr-o parte în alta. Câinii înfipți în el, mârâie, latră, gâfâie… Buang își tot caută o poziție de unde să tragă o săgeată în cerb, dar câinii sunt călare pe el și-i este teamă să nu-i lovească. Mă uit dezorientat la agitația aia violentă. N-am cu ce să particip. Caut un loc de unde să pot face poze. Mlaștina pute grețos a hoit și nu știu cum să fac să mă afund cât mai puțin în noroiul cald. Se adună tăunii pe mine și mă mușcă și prin tricou. Îi urăsc.
Câinii îl obosesc de tot pe cerb și Buang se ocupă doar de final. În pădure se restabilește liniștea, întreruptă numai de păsări și de valurile de cicade. Și să nu uit, de bâzâitul muștelor și tăunilor, care se adună cu mic cu mare, pe măsură ce Buang tranșează cerbul.
– Mister poate să taie carnea de pe oase?
Bucuros să fiu util, las camera și scot maceta. N-am experiență, dar sunt hotărât și dau tare, până când îmi ciobesc maceta într-un genunchi de cerb. Buang începe să râdă: „Hai, că o reparam mai încolo.” Continui mai cu socoteală și după o oră și ceva terminăm. Buang taie mandibula cerbului și o bagă în tașca lui. Restul capului și gâtul le înfige într-un par, la marginea bălții. Pentru Kaitahu Upuan. Luăm fiecare câte un par cu carne și pornim spre tabără.
Pe la jumatea drumului ne prinde o ploaie torențială. Aș putea să înot prin ploaia asta. Măcar scap de putoarea de hoit din mlaștina de mai devreme. Coborârea finală devine un tobogan, pe care mă umplu și eu și carnea de noroi, dar nu mai contează. Bine că la tabără avem pregătit destul lemn de foc și că acoperișul ține. Îl întreb pe Buang dacă nu riscăm să ne ajungă viitura. El însă este relaxat. Mă relaxez și eu și din adăpostul uscat mă uit la potopul din pădure.
Dimineață este soare. Observ că „ne-am apropiat” cu tot cu adăpost de buza malului cu vreo trei metri! Copacul în care mă suisem cu cinci zile înainte, ca să iau frunze pentru acoperiș, a dispărut. L-a luat de viitura, cu tot cu mal…
Drumul pe care am venit nu mai există. Viitura de ieri a adus copaci și grămezi de pietriș. Buang muncește să deschidă potecă, încărcat cu câteva zeci de kilograme de pastramă. Eu, mai înalt, nu mă pot strecura întotdeauna prin locurile deschise de el, așa că trebuie să dau și eu la macetă. Și bine înțeles că am și eu rucsacul plin cu pastramă. Îmi aduc aminte de vorba lui Vasi, un prieten de munte: „Nu-i ușor!”
După-amiază ajungem deasupra de Huaulu. Buang îmi arată unde a fost vatra satului cu vreo 20 de ani în urmă. Nu se mai vede nimic. Casele au devenit pământ și pădurea și-a luat locul înapoi. Acum însă, drumul de mașină și școala probabil că vor fixa vatra actuală a satului Huaulu. Și viața probabil că-i va fixa pe oameni în sat. Buang face parte din ultima generație de naulu care trăiesc seminomazi, în pădurea de aici.
Cainii au incoltit un cerb, in balta din spate. Dupa ce l-au obosit, calarindu-l vreo 20 de minute, Buang i-a facut felul.
Cerbul este transat pe loc, spre bucuria unui roi de muste, care se aduna intr-o veselie.
Capul si gatul cerbului sunt lasate la locul vanatorii, pentru Kaitahu Upuan – spiritul stramosului locului. Kaitahu Upuan ii lasa pe naulu sa vaneze pe terenul lui, dar, tot el, se poate intrupa in cerb, mistret, sau cassowary si-i poate omora pe oameni, sau pe cainii lor.
Inapoi spre Huaulu, cu traista plina cu pastrama.
Cât l-am urmat pe Buang la vânătoare, pe lângă fotografii am și filmat. Mai jos este videoclipul (HD)pe care l-am realizat.
Pentru unul venit de la oraș, unde carnea se găsește curată, în caserole, vânătorul naulu poate părea un barbar și viața din pădure prea aspră. Trecând peste impresiile și sensibilitățile superficiale, eu remarc că de sute de generații, naulu, pădurea și animalele de acolo, trăiesc împreună, în echilibru. (Cei care strică echilibrul sunt de obicei cei sensibili, cu animalele anesteziate și carnea la conservă, dar cu drujba în mână pe tot terenul.)
5. Legea junglei Top
Acasă, Buang împarte carnea pentru familia lui, familia „mea” și pentru vecini. Acum aflu legea vânătorii la naulu.
Vânătorul nu poate mânca animalele mari pe care le prinde el, sau câinii lui! Carnea trebuie să o dea familiei sale și vecinilor. Vânătorul păstrează doar mandibula animalului prins. „Pentru numărătoare” mă lămurește lumea. Mandibulele, păstrate sub acoperiș, sunt o dovadă că în casa respectivă locuiește un vânător priceput. Vânătorul poate mânca doar ce pescuiește și păsările pe care le vânează. Pentru a mânca o friptură însă, el depinde de carnea pe care o primește de la ceilalți vânători. Dacă încalcă tabuul, Kaitahu Upuan nu-l va mai lăsa să prindă alte animale.
Și unde-s „legea junglei”, „care pe care”, ”cel mai tare”? Comunitatea nu există pentru că „cel mai tare” le dă în gură celorlalți. Comunitatea există pentru că resursele vitale se împart așa încât să ajungă la toți. Nimeni nu acumulează puterea de a controla accesul celorlalți la mâncare și spațiu de locuit. Pentru naulu, dreptul la viața este implicit, nu trebuie câștigat. Și spiritele strămoșilor veghează ca rânduiala asta să nu se strice.
Dacă un vânător nu vrea să împartă vânatul cu alții, el se poate muta singur. Dar e puțin probabil că familia lui va supraviețui mult timp izolată. Dacă face parte din comunitate, se supune regulilor ei, care asigură stabilitatea comunității. Vânătorii buni și oamenii gospodari au avantaje față de cei slabi, proști, sau leneși. Se bucură de respectul celorlalți, pot avea o nevastă mai frumoasă, sau mai multe neveste, își fac case mai bune și au acces la mai multe bunuri (pene de pasărea paradisului, lame de macetă din oțel bun, telefoane mobile…). Și evident, au șanse mai mari de supraviețuire într-un mediu unde greșelile pot fi fatale. (Apropo de bunuri, Buang și-a cumpărat de jos, de la piață, un telefon mobil, deși nu are cu cine vorbi la telefon. M-a rugat să-i pun muzică pe el, dar l-am dezamăgit, pe telefonul lui nu poate fi pusă muzică. Oricum, părea mulțumit că are telefon.)
Colectia de mandibule a lui Buang. Vanatorul naulu pastreaza pentru el doar mandibulele animalelor vanate, ca dovada ca el este un vanator bun. Carnea o da familiei lui si vecinilor.
6. Mai departe Top
„Mister, să-i transmiți lui bapak guru când ajungi în Ambon, să știm că ești bine. Dacă nu dai de el, trimite-i sms Oliviei și o să-i spună ea,” îmi zice ibu (nevasta învățătorului).
„Da, să-mi zici cum ai ajuns. Să nu stai mult prin Ambon, ia ce găsești de acolo și dute să ajungi în Lombok,” mă convinge bapak guru (învățătorul).
După două luni prin Seram și trei săptămâni în Huaulu este timpul să plec. Înainte să ne luăm rămas bun, familia mea adoptivă din Huaulu, îmi dă ultimele sfaturi. Îmi promit și mie și lor că am să țin legătura cu ei și că am să revin în Huaulu. Buang e plecat la pădure, așa că las vorbă să-i transmită salutări. Bapak guru mă conduce până în dreptul școlii, unde deja îl așteaptă copiii, să intre la ore. Mă salut gălăgios și cu ei și chiar plec. În Lombok (unde este universitatea la care am bursa) au început cursurile și nu vreau să lungesc chiulul.
Trec podul peste râul unde obișnuiam să vin la baie și unde femeile spală rufe și întind pasul. Trei sferturi de oră de coborât, pe drumul de țară, gol, până la șosea. Nu mă gândesc la cele adunate aici, ci la cele ce urmează. E mai în spiritul călătoritului.
De obicei, etapele călătoriei mele se încheie abrupt. Trec spectator de la o lume la alta. În Huaulu și alte câteva locuri, însă, mi-am schimbat poziția. Eu m-am raportat, la cei alături de care am trăit, ca un călător. Ei s-au raportat la mine, ca la un membru al familiei lor. Și până la urmă, ei au avut dreptate. Așa se face că am avut parte de locul meu în comunitățile lor. Acum, mi se pare normal că urmează să mă reîntorc, cândva, pe la familiile mele din Huaulu (Seram), Juhu (Kalimantan) și Ambunti (PNG). Ei n-au cum să dea de mine, dar când dau eu de ei, prin telefon, sau prin prietenii localnici, întotdeauna îmi transmit întrebări și sfaturi pentru viața personală și rugămintea de a-i ține la curent cu ceea ce fac. Sper ca în primăvara care vine (2014) să ajung iar prin Huaulu…
De la șosea a urmat: o noapte în camion, până în Ambon, o noapte la cel mai ieftin hotel de lângă port (în cartierul Piatra Roșie, districtul de prostituție, unde recepționerul m-a întrebat pentru câte ore vreau camera), 24 de ore pe o barcă de marfă, până în Wanci (Sulawesi), două zile într-un sat de bugis (grup etnic din sudul Sulawesiului, care-și construiesc casele suspendate, pe mare) de lângă Portul Wanci, o noapte lungă, pe o barca cu copra (miez de nucă de cocos uscat) până în Bau Bau (Sulawesi), o zi și o noapte cu marinarii din portul Bau Bau, 15 ore pe un feribot până în Makassar (Sulawesi), 20 de ore pe un feribot până în Surabaya (Java) și 22 de ore cu autobuzul până în Lombok.
După trei luni de cursuri de indoneziană, la Universitatea Mataram, aveam să plec din nou, de data asta în Noua Guinee, spre tribul Korowai, unde oamenii își construiesc casele-n copac… (Continuarea în articolul următor.)
din ce-am trai acolo, in Seram, alaturi de Buang 🙂
Pingback: Oskar, scoala de proiecte documentare. | Joy Ride Coffee
De unde v-ati inspirat pentru acest articol?
Acest articol chiar ca mi-a placut, bravo!
Am citit blogul pe nerasuflate. Trairile, stilul in care le asterni pe hartie si detaliile sunt exact ce cautam. Nu te invidiez, ma bucur pentru tine, pentru stilul de viata pe care l-ai ales si ma bucur pentru mine ca ti-am gasit blogul. Sa ai parte de tot ce iti doresti, aventuri placute si nu uita sa relatezi.