Povești cu triburi -VIII- În pădure, cu vânătorul naulu

  1. Plecarea la pădure
  2. Prima zi în pădure – spre tabără
  3. Prima zi în pădure – la vânătoare
  4. A doua și a treia zi în pădure
  5. A patra zi în pădure și vestea din sat


1. Plecarea la pădure

Din Bula am prins o mașină spre Masohi, cu care am mers până în dreptul haltei Huaulu (articolul anterior). De acolo, am luat-o pe jos, cam 45 de minute până-n satul Huaulu unde m-am dus direct la casa învățătorului, cel la care dormisem în tura de traversare a Seramului. I-am spus că vreau să stau două trei săptămâni în Huaulu, să văd cum trăiește lumea de acolo, să aud poveștile lor și dacă se poate, să merg cu ei la pădure când vânează. Învățătorul, un tip foarte fain, m-a invitat să stau cât vreau în casa lui. Familia lui m-a adoptat pe perioada șederii mele în Hualu. Și a vorbit cu unul dintre vânătorii buni din sat, îl cheamă Buang, să mă ia cu el când merge la pădure.

–  Mister! A venit bapak Buang, e gata să plece la pădure! Mister merge cu el?
Răspund din reflex: Da, stați un pic! Las foile din mână (citeam ceva) si mă ridic forțând să mă conectez la realitate.
O întreb pe ibu (nevasta învățătorului, care-mi strigase de afară; ibu = apleativ pentru femei, în Indonezia, în general, este foarte nepoliticos să le spui celor mai în vârstă pe nume): Ce?
– Bapak Buang așteaptă. Zice că merge cu mister la pădure.
– Cănd?
– Acum.
Da… mă gândesc rapid la tură, la bagaj. O întreb pe ibu:
– Cât timp stăm în pădure?
– Nu ştiu

Ies din casă şi-l întreb pe Buang:
– Cât timp stăm în pădure?
–  Până besok.     (“Besok” este un fel de “mâine”, în indoneziană. În funcție de context, “besok” înseamnă “mâine”, sau “data viitoare”. “Besok” poate fi deci ziua următoare, sau săptămâna viitoare. În indoneziană nu exista cuvinte specifice pentru” mâine” și “ieri” așa cum le înțelegem noi.)
Îmi dau seama că am greșit întrebarea și reiau:
– Să-mi iau de dormit la mine?
– Boleh.
– Să iau ceva de mâncare?
– Boleh.
Câțiva vecini, ce se adunaseră lângă casa învătătorului, zâmbesc. Sunt bucuroși și surprinși. Un alb vrea să plece cu ei în pădure, la vânătoare. Zâmbesc și eu și intru grăbit în casă să-mi fac rucsacul. Ce dracu să iau? Boleh (înseamnă e voie, e permis). Adică să iau, sau nu hamacul? Izolirul? Oala de gătit? Nu știu câte zile vom sta în pădure. Dacă-l mai întreb pe Buang doar lungesc vorba, tot nu mă va lămuri. Așteptat de cinci zile să plec cu el și acum, când se întâmplă, e prea spontan, prea indonezian.

Mereu mă încurcă, mă enervează, ambiguitatea răspunsurilor în indoneziană. Pe ei însă (indonezieni) nu-i deranjează. Viața lor, în general, urmează același drum, bine bătut de comunitatea lor. Contextul este tot timpul același, în mediul lor foarte restrâns și sigur n-au nevoie de clarificări. Eu, care vin din altă lume, am nevoie de lămuriri. Însă n-am cui să le cer. În plus, aici în Huaulu, indoneziana este o limbă străină și pentru ei, așa că este și mai puțin probabil că voi găsi un numitor comun.

Bun. Iau hamacul, tenda de ploaie, sacul de dormit, briceagul, frontala, bateriile-s încă bune, oala, lingura, două brichete. GPS-ul? Plec cu vânătorul, n-am nevoie de gadget-ul ăsta. Dar nu-l cunosc pe vânător… dacă mă pierd de el? Lumea de aici pare totuși normală, de încredere. Acum, GPS-ul nu-i greu, pot să-l iau. Îl pun lângă sculele foto. O pungă cu cafea, orez – iau trei kilograme, să fie, zahăr, mai am și o conservă de pește, tutun, foițe și câteva pachete de kretek. Un rând de haine de schimb este suficient. Betadină, leucoplast, furazolidon, un antibiotic, ulei de citronela (pentru țânțari) și două bidoane pentru apă. Îmi pregătesc aparatul foto cu cele două obiective. Trepiedul nu-l mai car. Verific rapid bateriile și cardurile de memorie și le bag într-o pungă împreună cu săculeții de silica gel de la Țarcu, apoi le pun cu totul într-o pungă mai solidă. Bag și restul lucrurilor în pungi și apoi toate pungile în rucsac. Pun poncho-ul sub capac. Pe rucsac, leg izolirul pe o parte și maceta pe cealaltă. În buzunarul husei de ploaie a rucsacului pun șnurul pentru reparat sandalele (mereu li se desprind tălpile, așa că am niște șnur cu care le cos din când în când). Briceagul este în capac. Îmi iau șortul, sandalele și tricoul de tură. Caut niște elastic de prins părul, care deja e prea lung și-mi intră-n ochi. Rucsacul în spate, husa cu aparaul foto la gât, trag o pungă peste ea și ies. (În turele prin junglă, m-am obișnuit să pun o pungă de nailon peste husa paratului foto, ca să nu se îmbibe cu transpirație.)

– Gata.
– Putem pleca? întreabă Buang.
Îi salutăm pe ibu și cei câțiva săteni adunați și plecăm. Oprim la casa lui Buang, la vreo 100m, vizavi de casa învățătorului.
– Mister, îmi iau și eu lucrurile, da? Buang intră în casă și iese repede cu un sac de rafie aproape gol, legat pe spate ca o raniță și cu maceta atârnată peste umăr. Își ia pe umăr și snopul de săgeți, arcul și sulița, pregătite dinainte pe prispa casei.
– Meraaa, Meraaa! Putiii! Hitam! își strigă căinii și plecăm.

Drumul spre Huaulu, un sat de la granita de Nord a Parcului National Manusela, din Seram. In 2010 a fost construit un drum pentru masina, de la sosea de pe coasta de Nord a insulei pana in Huaulu, care inainte era accesibil doar pe o poteca prin jungla. Drumul s-a oprit la intrarea in sat si tot acolo s-a oprit si civilizatia care l-a construit. Locuitorii din Huaulu, un grup al tribului Naulu, continua sa traiasca in principal din ce le da padurea si pastreaza credintele animiste.

Drumul spre Huaulu, un sat de la granita de Nord a Parcului National Manusela, din Seram. In 2010 a fost construit un drum pentru masina, de la sosea de pe coasta de Nord a insulei pana in Huaulu, care inainte era accesibil doar pe o poteca prin jungla. Drumul s-a oprit la intrarea in sat si tot acolo s-a oprit si civilizatia care l-a construit. Locuitorii din Huaulu, un grup al tribului Naulu, continua sa traiasca in principal din ce le da padurea si pastreaza credintele animiste.

In prima seara, cand ajung in sat, in casa de ceremonii are loc un ritual de marcare a majoratului unuia dintre tinerii naulu. Tinerii danseaza in ritmul tobelor batute de cativa batrani din sat, care spun povesti din mitologia tribului. Ritmul tobelor se schimba in functie de poveste si la fel si al tinerilor prinsi intr-o hora.

In prima seara, cand ajung in sat, in casa de ceremonii are loc un ritual de marcare a majoratului unuia dintre tinerii naulu. Tinerii danseaza in ritmul tobelor batute de cativa batrani din sat, care spun povesti din mitologia tribului. Ritmul tobelor se schimba in functie de poveste si la fel si al tinerilor prinsi intr-o hora.

Buang si cainii lui intra in padurea de langa Huaulu. In astfel de zone trebuie sa fiu mereu aproape de el, ca sa nu pierd poteca ascunsa in padurea extrem de deasa.

Buang si cainii lui intra in padurea de langa Huaulu. In astfel de zone trebuie sa fiu mereu aproape de el, ca sa nu pierd poteca ascunsa in padurea extrem de deasa.

 

2. Prima zi în pădure – spre tabără Top

Trecem printr-un rând de pomi și tufe, dăm de o potecă și o luăm la deal. Mergem constant, nu repde, dar continuu și în scurt timp nu mai auzim vocile din sat ci doar sunetul tobelor din casa de ceremonii, care parcă bat pentru filmul meu care începe să ruleze… Sunt excitat, parcă nu-mi vine să cred.

(Când plecasem din sat, mai mulți copii și tineri băteau ritmul de cakalele (un dans al războinicilor), la tobele din casa de ceremonii. Casa de ceremonii este în partea de sus a satului. Tobele, înșirate de-a lungul unei terase, privesc spre sat, așa că sunetul lor răsună în tot satul. Acțiunea n-avea legătură cu plecarea noastră la vânătoare. Doar „o coincidență fericită” 🙂 )

La marginea grădinilor ne oprim scurt. Buang își strigă din nou câinii (Putih, Mera și Hitam – Alb, Roșu și Negru) și scoate niște betel din tașcă.
– Când intrăm în pădure, mâncâm betel. E bine că facem roșu.
Zâmbește și se pune să-și facă „pachetul” de betel. (Betel = nucă de areca + frunză de betel + praf din scoici, care mestecate au un efect ușor narcotic. Frunza de betel în combinație cu praful din scoici produce o substanță roșie, mestecătorii de betel au buzele și dinții roșii și lasă după ei, peste tot, flegme roșii.) Eu mă lipsesc de făcut roșu acum, betelul este foarte amar și amorțeala, care mi-o dă, nu mi se potriveșete cu tura, care mă aștept să fie în ritm susținut.

Îmi zice că avem trei ore până la tabără. Începe să rumege mulțumit betelu’ și plecăm mai departe, prin pădurea deasă, trecând mereu cursuri de apă. Încerc să mă țin după el și în același timp să fac poze. Buang merge desculț, se mișcă lejer, fără efort, cu betelu’ sau cu o țigară-n gură. Repet, nu merge repede, dar merge constant, indiferent că trecem prin albia unui râu, pe potecă noroioasă, prin boscheți până la umeri, pe sub liane țepoase sau pe potecă deschisă, cu pământ uscat și ferm. Cu excepția celei din urmă, eu mereu rămân în spate și când dau de potecă curată bag pas alergător să mă apropii de el. De-abia dacă apuc să scot aparatul din husă și să fac câteva poze și alea proaste. Sunt însă perseverent.

După vreo două ore facem o pauză. Buang scoate tutunul și foițele și-și rulează o țigară. Îmi rulez și eu una. Suntem în pădure sănătoasă deja. Se aud multe păsări, acoperite din când în când de valurile de țiuit al cicadelor. Buang îmi explică pe unde mergem, dar mă orientez greu, n-am încă-n minte harta locurilor, așa că doar îi zic câte un „Da” politicos. Nu prea mă interesează unde suntem, cum se cheamă locurile astea, mă interesează ce vom face. Ce este acolo unde mergem, ce vom face exact, cât timp? Dar știu că-s prea multe și prea „ciudate” întrebările mele, așa că nu-l stresez nici pe Buang cu ele și nici pe mine cu răspunsurile lui.

Pe la amiază ajungem într-o mică poiană, pe malul unui pârâu. Se vede că locul a fost defrișat acum câțiva ani. În mijlocul poienii este o platformă, mai exact, un rest de platformă din cotoare de frunze de sago, la un metru deasupra pământului, cu un acoperiș spart, din funze de sago. Lângă adăpost sunt câțiva palmieri de sago. „Asta e tabăra”, îmi confirmă Buang, „mai târziu o reparăm.”

Mâncâm puținul orez luat la pachet și niște banane pe care le găsim agățate sub acoperișul bivuacului. (Buang le lăsase acolo cu 10 zile înainte.) Evident, după masă, Buang își rulează o țigară.

– Mister, noi căutăm cerb întâi.
Auzindu-l simt că mi-ar fi plăcut să facem o pauză mai lungă. Dar nu-i nimic, sunt nerăbdător să văd și cum e la vânătoare și oricum deseară revenim aici.
– Plecăm departe?
– Încolo, în pădure, mergem să căutăm cerb.
– Ce să iau cu mine?
– Mister poate lua maceta.

Îmi iau maceta, aparatul foto cu ambele obiective, uleiul de citronela, o sticlă cu apă, un sac de nailon ca să-mi bag sculele foto în caz că vine o ploaie puternică și plec după Buang. Strictul necesar al meu este mult mai mult decât strictul necesar al lui

Cand mergem prin padure, Buang se opreste mereu sa asculte. Profit de moment ca sa fac cate o poza, in rest fiindu-mi dificil sa pozez miscandu-ma in ritmul lui.

Cand mergem prin padure, Buang se opreste mereu sa asculte. Profit de moment ca sa fac cate o poza, in rest fiindu-mi dificil sa pozez miscandu-ma in ritmul lui.

Atunci cand se poate, mergem prin albia cate unui rau, fiind mult mai lejer de umblat decat de-a dreptul prin padurea salbatica.

Atunci cand se poate, mergem prin albia cate unui rau, fiind mult mai lejer de umblat decat de-a dreptul prin padurea salbatica.

 

3. Prima zi în pădure – la vânătoare Top

O luăm prin padurea tânără și deasă, pe o potecă întortocheată, care taie multe fire de apă. După o oră începem să urcăm ușor, urmând versantul lin al muntelui. De cum ieșim dintre boscheții și firele alea de apă, pădurea este aerisită, cu copaci mari, cu pământ uscat și lejer de umblat. Respir mai bine. Jos, pădurea aia înghesuită și umedă mă obosea. Pe aici îmi place să umblu.

Buang urmărește o potecă pe care eu nu o văd și la intersecții, pe care deasmenea nu le disting, marchează drumul cioplind câte un copac cu maceta, sau rupând câte o creangă. În jur, doar pădure sălbatică. Adie un pic văntul, se aud o grămadă de păsări… Mergem în liniște, fără grabă. Ignor aparatul de fotografiat și mă plimb după Buang.

„Mister, noi căutăm cerb întâi” îmi zisese Buang. Câmpul vizual mi se lărgește, parcă văd 360°, în jurul nostru numai pădure, numai copaci… Și aud doar păsări…  Îmi dau seama că de fapt nu ne plimbăm.Trebuie să ne întoarcem cu mâncare de aici! Și nu doar pentru noi, trebuie să ducem carne în sat. Mă uit la Buang, cu snopul de săgeți din bambus și arcul pe umăr și cu cei trei câini ai lui. Cum o să găsească vânat? Cum se va apropia de el suficient cât să-l poată nimeri cu săgeata?

Când umblu așa doar cu băștinașii mă cam rup de ce-i în jurul meu și să mă scufund în gândurile mele. Din cauza barierei lingvisitice și mai ales a celei culturale, n-am cu cine să-mi împărtășesc gândurile, așa că le discut cu mine însumi. Acum însă sunt prezent, amân pe mai târziu să-mi rumeg trăirile. Mă uit la pădure și nu văd nimic. Mă uit la Buang să văd ce și cum face. Arată relaxat, el așa trăiște. Așa au trăit și părinții lui, în și din pădure. Este relaxat dar serios și nu m-a luat la o plimbare.

Din când în când se opreșteș și ascultă. La fel fac și câinii. „Mister poate să se suie în pom?” „Mistreții sunt răi. Dacă vine un mistreț să te urci în pom. Cu cerbul sau cassowariul (un fel de struț, care trăiește în Maluku și în Noua Guinee) este simplu. Daca îi lovește o săgeată, cad. Mistrețul dacă e rănit se întoarce întărâtat împotriva noastră.” Îmi spune că de mai multe ori câinii și chiar și vânătorii au fost răniți sau omorâți de mistreț.

Câinii latră și pleacă ca din pușcă. La câteva zeci de metri frânează și sar pe ceva care și el sare și se agită și scoate sunete. Buang fuge și scoate dintre câini un fel de jder, destul de ciufulit. E un cuscus, un marsupial care trăiește în copaci. „E rănit, uite a fost mușcat. Îl lăsăm aici și venim mai târziu după el.” Buang atârnă cuscusul, deja mort, de o creangă și plecăm.

După nici un sfert de oră câinii încep să latre din nou și o rup la fugă. Trec peste creasta din stânga noastră și lătrăturile se îndepărtează. Buang își caută un loc mai drept, se pune cu spatele la vale și cu fața spre versant și-și armează arcul. „Sper să fie un cerb sau un porc. Dacă e porc, mister se suie în copac.” Eu nu știu unde să stau, vreau să fac poze. Mă uit și-n ce copac m-aș cățăra rapid. Până să-mi găsesc locul aud căinii apropiinduse și ceva dihanie galopând. Este un cerb care aleargă în draci, la vale. Dus de câini, doi pe laturi și unul în spate, cerbul taie panta în diagonală prin fața noastră. Buang trage o săgeată care însă trece pe sub burta cerbului, printre picioare. Totul a durat câteva secunde, cerbul este deja jos și lătratul căinilor se îndepărtează odată cu el. Buang exclamă surprins că a ratat. Eu mai mult am intuit ce s-a întâmplat. Își culege săgeata și o ia în ritm susținut pe urmele cerbului.

Mergem încontinuu prin pădure, făcând stânga-dreata, lătratul câinilor a dipărut mult în față, se aud doar valurile de țiuit al cicadelor și păsările. Mi se pare că mergem aiurea. Dar din când în când Buang se apleacă și-mi arată câte un smoc de păr, căte o urmă de copită sau de labă de căine, o frunză cu câțiva stropi de sânge. „Aici cerbul a alunecat.” „Aici a sărit.” ”Aici a fost mușcat de câinele alb.” Și continuăm.

După o oră și ceva Buang îmi zice că e prea târziu. Ei vânează doar pănă pe la două-trei dupămasa, ca să aibă timp să și tranșeze animalul și să se întoarcă în tabără pe lumină, or acum este trecut de orele alea. La șase jumate este întuneric în pădure. Și n-avem adăpostul pregătit, n-am adunat lemne de foc… Renunțăm și ne întoarcem la tabără.

Trecem pe la cuscusul atârnat. ”L-a mușcat musca albastră” îmi zice Buang și strâmbă din nas, în semn că pute. „Nu e bun. Mister vrea să-l luăm?” Lăsăm cuscusul acolo și continuăm spre tabără.

O luăm pe firul unui pârâu cu bulboane, unde Buang vrea să prindă creveți și pește. Când am mai mers cu localnici prin astfel de zone am văzut că nu ratează nici o ocazie de a prinde ceva de mâncare. Ochii lor scanează tot timpul locurile uitându-se după creveți, pești, șerpi…

Și dacă nu găsim nimic? Aici nu e ca la sapă. Dai mai mult la sapă, sapi mai mult. Iți iei două job-uri și ai două salarii. Este ca-n agricultura rudimentară, indiferent de muncă, o secetă prelungită duce la foamete. Cum ajunge cerbul sau mistrețul prin fața vânătorului, la o bătaie de săgeată? Este o combinație între noroc și efort. Pentru Naulu, combinația asta trebuie să funcționeze de la începutul lumii, altfel n-ar fi supraviețuit. Cum aveam să aflu, în pădurea lor, la fel ca și-n viața lor, toate au o rânduială, la care spiritele și oamenii lucrează împreună și în același timp i se supun, fiecare în felul său. Contiunui încrezător și curios, după vânătorul meu.

La un ochi de apă îl văd pe Buang că aruncă sulița pentru pește și scoate de acolo o anghilă. Are mai mult de jumătate de metru. Buang pare mulțumit. Scoate sulița din anghilă la care îi mai dă și o macetă-n cap și se întoarce cu spatele la ea, să ia ceva… N-apucă bine să se întoarcă, că anghila instant se sucește pe burtă și țușt în apă! Incredibil! Jumătate de oră tot stăm lângă ochiul ăla de apă care n-are mai mult de doi pe doi metri și un metru adâncime. Anghila parcă a intrat în pământ. „Nu e bine”, zice Buang cu o față de parcă ar mai fi vrut să zică ceva. Dezamăgiți ne ducem la tabără. Mi-e să nu aibă superstiții legate de prezența mea acolo. Să nu fiu eu cauza ghinionului…

Îi spun că la tabără am o conservă de sardine în sos tomat. Pentru deseara este suficient.

Mi-arată cum se face platforma pentru dormit, mai exact ce parte a cotorului frunzei de sago se folosește și cum se taie. În timp ce-i aduc stinghiile pentru platformă, el le leagă. Apoi îmi arată cum se reface acoperișul din frunze de sago. În jumătate de oră gătăm de reparat adăpostul. Până eu îmi aranjez lucrurile personale, Buang apare și cu lemne de foc.

Mâncăm un orez cu pește și apoi scot un pachet de kretek. Fumul de la vatra de foc ține țânțarii departe, se lasă întunericul și iar aud o grămadă de păsări. Trag din kretekul care pârâie încet, jarul de la picioare face puțină lumină, cât să-l văd pe Buang cu țigara lui și acoperișul din frunze. Sunt în mijlocul pădurii, cu vânătorul naulu. Nu-l întreb la ce se gândește el, mă relaxez cu gândurile mele…

Buang agata in pom un cuscus ce tocmai a fost prins de caini.

Buang agata in pom un cuscus ce tocmai a fost prins de caini.

Auzind latratul cainilor, Buang isi alege repede un loc bun pentru asteptat vanatul si-si incoadra arcul.

Auzind latratul cainilor, Buang isi alege repede un loc bun pentru asteptat vanatul si-si incoadra arcul.

La un ochi de apa, Buang prinde o anghila.

La un ochi de apa, Buang prinde o anghila.

Desi fusese strapunsa cu sulita si lovita cu maceta, anghila a fugit intr-un moment de neatentie a lui Buang. Jumatate de ora Buang asteapta sa se limpezeasca apa din bulboana, ca sa vada anghila, dar nici urma de ea.

Desi fusese strapunsa cu sulita si lovita cu maceta, anghila a fugit intr-un moment de neatentie a lui Buang. Jumatate de ora Buang asteapta sa se limpezeasca apa din bulboana, ca sa vada anghila, dar nici urma de ea.

Buang fixeaza stinghiile de sago pentru platforma adăpostului.

Buang fixeaza stinghiile de sago pentru platforma adăpostului.

Adapostul: o platforma de cam 1,5 / 2m, pentru dormit și mancat,o vatra de foc pusa la unul dintre capete, deasupra careia este un raft pentru mancare, si un acoperis din frunze de aproximativ 2 / 4m, pe sub care sunt intinse liane de care sunt agatate hainele si ce o mai fi . Totul este construit din lemn, frunze si liane. Un astfel de adapost tine mai bine de un an, cel mult trebuie inlocuite, din cand in cand, o parte dintre frunzele acoperisului sau stinghiile platformei.

Adapostul: o platforma de cam 1,5 / 2m, pentru dormit și mancat,o vatra de foc pusa la unul dintre capete, deasupra careia este un raft pentru mancare, si un acoperis din frunze de aproximativ 2 / 4m, pe sub care sunt intinse liane de care sunt agatate hainele si ce o mai fi . Totul este construit din lemn, frunze si liane. Un astfel de adapost tine mai bine de un an, cel mult trebuie inlocuite, din cand in cand, o parte dintre frunzele acoperisului sau stinghiile platformei.

 

4. A doua și a treia zi în pădure Top

A doua zi, de dimineață, mâncăm un orez gol și o cafea, Buang își ia arcul și săgețile, eu aparatul foto și plecăm. După câte animale am întâlnit ieri, am mari speranțe că azi am să-l văd vânând și că deseară vom mânca friptură. Grăbim pasul. Buang îmi zice că mergem la capul unei văi și de acolo vom urca la o peșteră, unde mai demult obișnuia să vâneze cerbi.

După ce trecem de un izbuc („capul văii” cu pricina) o luăm drept în sus, pe o pantă tot mai abruptă, tăiată de mici săritori. Suntem într-o zonă calcaroasă, stânca nu se vede, este acoperită de mușchi. Arată frumos zona asta. De sus, de la peșteră, Buang îmi arată unde este Huaulu și pe unde sunt cursurile de apă peste care am tot trecut. La vreo oră mai sus este creasta muntelui, unde sunt mulți cerbi și mistreți. Locurilea alea sunt puțin umblate fiind departe de sat. Buang îmi promite că dacă mai vin pe la el, mă va duce odată acolo.

Acum ne orpim la peșteră care de fapt este un abri înalt de 20m. Se vede că mai demult se campa aici. Buang zice că acum nu este bine să dormim la peșteră. Nu înțeleg de ce, mi se pare mișto locul, în afară de faptul că este cam departe de apă. Mai târziu, în sat, aveam să aflu că în peșteră este fantoma nu știu cui…

În timp ce coborâm de la peșteră se pune ploaia. Și-i tot dă. Buang face rapid, adică în mai puțin de cinci minute, un mic adăpost din frunze sub care ne înghesuim împreună cu câinii. Când se înmoaie ploaia este prea târziu pentru a mai căuta vânat. În drum spre tabără trecem din nou pe la bulboana cu anghila de ieri, dar tot nimic. De la bulboană o luăm spre tabără direct prin rău și Buang prinde vreo zece creveți, „prietenii orezului” de deseară. (În Indonezia, carnea e uneori numită „prietenul” orezului.)

A treia zi, de dimineață, iar un orez cu cafea și plecăm în pădure. Umblăm toată ziua, de două ori Buang își încoardă arcul auzind lătratul căinilor, dar nimic. Seara ne întoarcem cu creveții la tabără.

Pentru că s-a terminat cafeaua, Buang face un ceai din vărfuri de sago. Îmi zice că dacă n-am avea orez am putea să și gătim, să fierbem sau să coacem în bambus, vârfurile de sago. Sago ăsta mi se pare copacu’ minune. Din cotoarele frunzelor lui se fac pereții caselor și chiar podeaua uneori, din frunze acoperișul, din miezul trunchiului făina de sago -mâncarea de bază pentru toate comunitățile care trăiesc în zone unde există sago- tot în miezul lui cresc vermii de sago, o sursă foarte bună și sigură de proteine. Și palmierii de sago cresc fără să-și bată careva capul cu întreținerea lor. Oamenii doar îi folosesc.

Seara stăm la foc, cu povești și cu kretek. Povestim unul celuilalt despre lumea noastră. Eu cel puțin am văzut câte ceva din lumea lui Buang, am mai dormit în casele lor, am mâncat cu ei, i-am văzut muncind sau adunându-se la diverse ceremonii, nu știu însă cum își reprezintă el lumea de unde vin eu. Buang a fost la oraș, în Masohi, atât cât poate fi Masohi considerat oraș și s-a mai uitat, jos în Wakai și Rumah Sokat, la televizor, adică a văzut orașe. Dar cum se trăiește acolo, cum trăim noi, îi este complet necunoscut. Este însă un subiect cam abstract, așa că nu discutăm prea mult despre asta. Buang este fascinat când îi povestesc despre iarnă, despre sezoane, despre cum trăiește lumea la noi la sate. Iar mie îmi plac poveștile lui de la vânătoare. Nu sunt „povești vânătorești”. Ei nu vânează ca să-și compenseze complexele de personalitate și să-și mângâie muschii cu push-up. Ei trăiesc de generații din vânătoare și pescuit.

Descopăr ca oamenii ăștia au o grămadă de tabieturi, gusturi, preferințe. Buang îmi povestește mereu, cu poftă, cum merge cu prietenii la vânătoare și seara stau la foc și gătesc. Pastramă de cerb cu ardei iute și cu cuișoare, cassowari sau mistreț cu sambal (pastă din ardei iute, shalot (ceapă mică roșie) și roșii) și sos de soia dulce, la frigare, înăbușit în bambus sau copt în frunze. Aduc de acasă papeda rece (o mâncare ca o piftie făcută din sago) pentru care fac sos din ceva fructe acre și o mănâncă cu vânat sau cu pește. Iau cu ei multă cafea și zahăr și dacă au bani aduc și multe pachete de Surya (cel mai apreciat brand de kretek din Indonezia). Când este sezonul de durian, îl mănâncă așa proaspăt, sau și mai bine, îmi zice Buang, copt în tuburi de bambus.(Durianul este un fruct extraodinar de aromat, cu gust dulce-amărui când este foarte proaspăt, care deși miroase a ceapa stricată este foarte gustos și este unul dintre cele mai scumpe fructe din Indonezia.) Dacă au succes la vânătoare, stau și câte două zile în tabără și doar gatesc, mănâncă, fumează și-și spun povești. Buang este surprins că nu am adus condimente cu mine. Îmi dau seama că eu sunt mai rudimentar decât ei, de obicei când merg la munte mă mulțumesc să am burta plină doar. Nu prea-mi bat capul cu ce condimente să iau și cum să gătesc nu știu ce. De câteva ori am gătit eu orezul. O dată l-am ars și mirosea a afumat, altădată mi-a scăpat prea multă sare. Mie mi-ar fi trecut neobsarvate detaliile astea. Important era să mâncăm și să plecăm la tură. Buang însă a văzut lucrurile diferit. Din politețe a mâncat puțin din mâncarea „greșită” de mine. Dar apoi, în zilele următoare, a gătit doar el și evident, m-a știut tot satul că nu mă pricep la gătit. Ei sunt acasă aici în pădure și contrar așteptărilor mele, nu trăiesc ca niște brute preocupate doar să-și umple burta cu ceva. Sunt preocupați să-și savureze viața. Și timpul aici nu e o resursă luată în considerare pentru că este destul, așa că n-au de ce să renunțe sau să-și amâne satisfacerea gusturilor.

In drum spre izbucul de sub pestera.

In drum spre izbucul de sub pestera.

In drum spre pestera urcam pe o panta destul de abrupta, taita de saritori.

In drum spre pestera urcam pe o panta destul de abrupta, taita de saritori.

La pestera (care e doar un abri).

La pestera (care e doar un abri).

Buang si cainii se adapostec de ploaie sub un paravan-acoperis facut rapid din frunze.

Buang si cainii se adapostec de ploaie sub un paravan-acoperis facut rapid din frunze.

Dimineata in padure, dupa Buang si cainii lui.

Dimineata in padure, dupa Buang si cainii lui.

In drum spre tabara, pe rau, dupa creveti si pesti.

In drum spre tabara, pe rau, dupa creveti si pesti.

In drum spre tabara, pe rau, dupa creveti si pesti.

In drum spre tabara, pe rau, dupa creveti si pesti.

Buang, cu sulita intr-o mana si „punga” din frunze, pentru creveti, in cealalta, inspecteaza fiecare bulboana. Si intr-adevar, pe fiecare curs de apa, aduna din mers creveti si pesti.

Buang, cu sulita intr-o mana si „punga” din frunze, pentru creveti, in cealalta, inspecteaza fiecare bulboana. Si intr-adevar, pe fiecare curs de apa, aduna din mers creveti si pesti.

Crevetii prinsi sunt impachetati in frunze.

Crevetii prinsi sunt impachetati in frunze.

 

5. A patra zi în pădure și vestea din sat Top

A patra zi, de dimineață, iar un orez, un ceai de sago și la pădure. Când am plecat din sat, am crezut că plecăm pentru două zile. Pe parcus mi-am dat seama că numărul de zile nu prea este relevant pentru ei. Pe de o parte, nu au o agendă fixă și pe de alta, proviziile pentru drum nu sunt o problemă. Buang a plecat cu traista goală și ar fi putut să stea la pădure cu săptămânile dacă era nevoie, mâncând sago, creveți și alte mărunțișuri. Sigur, că apreciază o cafea, o țigară, un orez în loc de sago etc, dar astea nu-s necesare.

Pelcăm pe traseul din prima zi. Nu sunt nici optimist, nici pesimist, sper însă să prindă totuși ceva. O dată că vreau să văd „acțiune” și în plus mi-e ca Buang și cei din sat să nu rămână cu gândul că eu am adus ghinion. Și mi-e și foame. De trei zile umblu de dimineața până seara prin pădure și mănânc doar de două ori pe zi orez și câțiva creveți. Cred că și lui Buang îi este la fel.

– Mister, este un șarpe. Mister mănâncă șarpe?
– Da.
– Luăm șarpele?
– Da. Ce șarpe? Unde este?
– Acolo. Îmi arată în sus, înspre niște copaci.
– Unde?
– Acolo, un șarpe de copac.
Mă uit ca la poarta nouă, nu văd nimic. Nici măcar nu știu unde să mă uit.

Buang își lasă arcul și săgețile și caută niște liane. Apoi, meșterește un fel de laț pe care-l fixează la capătul unei prăjini de vreo doi metri. Face și un colac dintr-o liană mai moale și se pregătește să se suie în copac. Abia când îl văd la baza copacului cu pricina înțeleg unde să mă uit după șarpe. Mă holbez un minut la coroana copacului și văd ceva de aceeași culoare cu scoarța lui, încolăcit pe o creangă, la vreo 15 metri deasupra. Nu știu cum a putu să-l vadă el mai devreme, în timp ce mergeam normal prin pădure, fără să pară că ar căuta ceva.

Buang se cațără-n într-un pom de lângă pomul cu șarpele. În dreptul șarpelui, se ține bine cu picioarele de trunchiul copacului, cu mâna stângă întinde lațul și agață șarpele, îl trage spre el și cu dreapta îi taie capul cu maceta. Ninja. Am filmat cum a prins șarpele și ce s-a întâmplat cu el apoi:

După masă, Buang mă întreabă dacă ne putem întoarce în sat. Nu merge vânătoarea, nu este un moment bun și în plus orezul și cafeaua sau terminat. De câte ori trebuie hotărât ceva legat de tura noastră, Bunag îmi cere părerea. Da, este tura noastră, eu am plecat împreuna cu Buang la vânătoare, nu doar m-am dus după el. (La fel am fost tratat și-n în Papua Noua Guinee, ca parte a echipei plecată la vânătoare sau la pescuit, nu ca un oaspete venit să caște gura.) Și de fiecare dată când am prins ceva, adică vânătorul sau pescarul pe care-l însoțeam a prins ceva, am împărțit acel ceva la doi. M-am simțit mai mult decât onorat. Aici însă așa este firesc. Împărțirea mâncării este un aspect foarte important în comunitățile astea. Și toți cei care trăiesc pe moment alături de o comunitate sunt parte a ei.

Acum n-avem mult de împărțit. O treime din șarpe l-am mâncat deja, restul de-abia dacă va ajunge câte o felie pentru cei de acasă, care sunt sigur că au pregătită mai multă mâncare decât le vom duce noi, cu excepția cărnii. Important este să ducem ceva pentru fiecare. Cu ocazia asta au mâncat și câinii, care timp de trei zile nu primiseră nimic. La pădure câinii mănâncă doar dacă prind ceva. Acum au primit un cuscus care era în burta șapelui.

Spre seară ajungem în sat unde lumea ne întâmpină cu vești și cu întrebări. Întrebările nu-s legate de vânătoare ci de mine. „Cum a fost mister?!” Veștile sunt pentru Buang. Ghinionul are evident o explicație, pe care auzind-o mă liniștesc. La câteva ore după ce plecasem, murise un unchi de al lui Buang. Cei din sat au strigat vestea și lumea s-a adunat. Când moare cineva, toată lumea trebuie să se adune în sat și până când mortul nu este îngropat, nimeni nu are voie să lucrze în afara satului. Deci asta era!

Buang zice că a simțit stafia unchiului, dar nu a fost sigur, așa că a continuat drumul spre tabără și apoi a plecat la vânătoare… Le povestește despre cerbul care i-a trecut prin față și pe care l-a ratat, arătându-le cum i-a trecut săgeata printre picioare, de cuscusul mușcat de musca albastră și de anghila pe care deși a străpuns-o cu sulița și a lovit-o cu maceta tot a reușit să fugă. Toți aprobă că a fost maquwoali – încălcarea unui tabu. „I-am zis lui mister că ceva nu este bine” îmi spune el. Ceilalți confirmă și îmi zic că trebuia să ne întoarcem în sat. „Bine că ne-am întors acum, data viitoare o să prindem cerb” mai zice Buang. Dacă n-aș ști că aștia chiar trăiesc din vânătoare și dacă n-aș fi avut parte de atâtea experiențe cu stafii, fantome, șamani, vrăjitori, zei etc prin Indonezia, mi-ar fi dispărut interesul pentru Buang și restul, probabil m-aș fi împachetat și aș fi plecat mai departe. Dar așa simt că doar am ajuns la următorul capitol al poveștii.

La o pauza de tigara. Vanatoarea implica mult mers, asteptat si planificat. Iar asteptatul si planificatul, intotdeauna implica fumat. (Oricate pachete de tutun as duce cu mine intr-o tura, pentru a le da celor cu care ma intalnesc, nu sunt niciodata suficiente, intotdeauna ajung la momentul cand sunt intreabat daca mai am tigari.)

La o pauza de tigara. Vanatoarea implica mult mers, asteptat si planificat. Iar asteptatul si planificatul, intotdeauna implica fumat. (Oricate pachete de tutun as duce cu mine intr-o tura, pentru a le da celor cu care ma intalnesc, nu sunt niciodata suficiente, intotdeauna ajung la momentul cand sunt intreabat daca mai am tigari.)

În zilele următoare am stat în Hualu, în casa învățătoului. Am căutat să aflu câte ceva despre lumea tabuurilor și a spiritelor din pădurea tribului Naulu. Și evident am mai fost cu Buang la vânătoare și ne-am întors acasă cu cerb și cu cassowari. Despre toate astea, am să povestesc în alt articol.

În articolul următor: o călătorie interculturală, între teritoriile tribului Bati și cele ale tribului Naulu.

Top

Share if you likeShare on FacebookShare on Google+Pin on PinterestTweet about this on TwitterShare on LinkedIn

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *