Povestea călătoriei de la Bula (din zona tribului Bati) la Huaulu (o așezare a tribului Naulu). 24 de ore, între lumi diferite, prin no man’s land…
Îi explic, cred că pentru a treia oară, șoferului unde vreau să cobor: „După Wakai, trecem de Rumah Sokat și, undeva între două sate, se face un drum larg, construit recent, de pământ. E, pe stânga, cum mergem noi. Tot acolo, pe dreapta, este o gheretă, ca o stație de autobuz, pe care scrie mare: Halte Huaulu.” Șoferul se contrazice cu ajutorul lui, nu le este clar unde-i locul ăla, deși parcurg aproape zilnic drumul respectiv, dealtfel singurul drum de mașină de aici. Îi las să discute și mă uit pe geam.
Peisajul este cam monoton. Mai mult pădure, întreruptă uneori de plantații de palmier de ulei. Cum n-am dormit destul în ultimele zile, sper să nu adorm. Să fiu pe fază când ajungem la drumul de Huaulu, să le zic să oprească.
Cu o seară înainte sosisem în Bula, cu barca din Tutuktolu (citește povestea despre comunitatea din Bula și călătoria pe la tribul Bati) și m-am dus să dorm la biroul Telkomsel (un furnizor de GSM din Indonezia) invitat de șeful biroului, cu care mă cunoscusem pe barcă. Pe la 11 seara, când am ajus la birou, s-au adunat acolo câțiva prieteni de-ai șefului.
– Vi la o plimbare?
Eram foarte obosit, dar nu se făcea să-mi refuz gazdele.
– Pe unde vreți să mergem?
– Să ne plimbăm un pic, bem o bere…
Îmi iau aparatul foto și plec cu noii prieteni. Evident, ne plimbăm cu mașina, indonezienii nu pot să se plimbe pe jos. Vorbim una, alta. Ei sunt veniți din Java și respectiv Ambon. Au fost detașați aici pentru unu-trei ani, unde s-au mutat împreună cu soțiile lor. Nu sunt încântați să trăiască în zona asta izolată, dar așa adună ceva bani. Aici este nevoie de oameni calificați și sunt mult mai bine plătiți decât în Java, unde șomajul este în creștere…
Ajungem undeva la marginea orașului, la un club/motel. Traversăm parcarea întunecată, un țăran bodyguard ne deschide ușa clădirii și intrăm. Suntem întâmpinați de o grămadă de fete, prietenoase și îmbrăcate sumar. Muzica disco bumbuie în boxele atârnate din tavan, semiobscuritate, spoturi de lumină colorată, refelctoare care se joacă pe pereți… Realizez că tovarășii mei sunt în ținută casual, proaspăt barbieriți. Fetele din club, sexi, pe tocuri… Eu, coborât de câteva ore de pe muntele Bati, din cătunele „tribului invizibil” și lumea vrăjitorilor, apoi pe barca aia printre saci de orez și coșuri cu pește afumat, cu un tricou împuțit pe mine, bermude și șlapi. Da’ îmi trece repede. Neapartenența la vreuna dintre comunitățile de aici, îmi permite să nu-mi pese. Mă las cu valul.
Băieții m-au luat cu ei la bordel! Pe drum, chiar se lăudaseră că sunt familiști și că nu-și înșală soțiile. Acum, văd că se știu cu fetele, sunt de-ai casei. Dacă n-aș fi obișnuit cu indonezienii, aș fi surprins. După un an jumate pe aici însă, știu că așa este în regulă.
Când am intrat, un domn bine, pe la 45 de ani, agățat de două puștoaice m-a salutat foarte amical și a venit să-mi strângă mâna. I-am răspuns la fel, deși nu-l cunoșteam. „Este șeful poliției Județene, ăla care n-a vrut șă-ți semneze scisoarea și te-a întors la Ambon” mi-au lămuirt apoi băieții, râzând. Acum, că „l-am prins în păcat” și m-a văzut cu aparatul foto la gât, este foarte de treabă. (Prostituția este aspru pedepsită în Indonezia. În plus, este puternic condamnată de Islam, iar șeful poliției este un musulman respectabil.)
Băieții îmi zic că ei dau berea, restul este pe cont propriu. Mă mulțumesc cu berea dată de ei, în compania fetelor, care se înghesuie între noi și ne tot umplu paharele. Renunț la oportunitatea de a mă face „șogor” cu șeful Poliției Districtului Bula și după vreo trei ore și nu știu câte pahare, mă întorc la birou. Foarte faini băieții de la Telkomsel, dar eu sunt după trei zile pline de drum și mai am doar câteva ore până dimineață, când sper să prind o mașină spre Wakai sau chiar mai departe. (Wakai este un sat mai mare, pe coasta de Nord a Seramului, înainte de drumul de Huaulu, mergând de la Est spre Vest)
Nu mai știu cum se cheamă, bordeleul respectiv, este singurul loc din Bula, unde se iese seara. Locul de întâlnire al bărbaților veniți din alte orașe și al expaților care lucrează la compania petrolieră. (În Indonezia, soțiile și „fetele cuminți” nu ies seara târziu din casă, sau din satul lor.) Fetele de la club sunt venite din orașe mari, gen Makassar, Surabaya, Jakarta, unde au prins experiență. Un petec de comunitate tipică unui oraș mare din Indonezia, pus între cătunele tribalilor din Seram.
(Prostituția și pornografia sunt condamnate vehement în mod oficial, dar sunt acceptate social, în mod tacit. Nu este apreciat, dar este „de înțeles”, ca un bărbat să meargă la prostituate. Dar, să petreacă o noapte cu prietena, este absolut neacceptatbil și este sancționat promt de comunitate. În doi ani petrecuți printre indonezieni, n-am întâlnit cupluri de indonezieni necăsătoriți, care să locuiască sau măcar să călătorească împreună. Nu i-am văzut să-și scoată nevestele sau prietenele la vre-un club, sau petrecere, noaptea. Doar în câteva dintre orașele foarte mari și cosmopolite, există exceptii. Cel mai des, cei care au o prietenă se duc tiptil cu ea la un hotel, închiriază o cameră cu ora, își fac rapid treaba și apoi se întorc cuminți, fiecare la locul lui. Chiar și între prietenii apropiați caută să ascundă orice ar putea sugera că ei „încalcă regula: fără sex în afara căsătoriei”. Însă povestesc relaxați despre mersul curve.
Încrâncenarea de a impune urmarea acelorași reguli (de a păstra tradițiile) și ascensiunea fundamentalismului islamic, crează o presiune din ce în ce mai puternică aspura indivizilor, a căror mod de viață, nevoi și soluții urmează, vrând nevrând, trendul lumii moderne. Sunt o grămadă de reguli nescrise, tabuuri, ritualuri, adânc înrădăcinate care reglementează relațiile între bărbați și femei și respectiv o grămadă de convenții tacite și tertipuri, prin care lumea se adaptează, astfel încât aparențele să fie salvate și în același timp, nevoile satifăcute.)
2. În mașină Top
Mă trezesc chiaun, după patru ore de somn. În camera din spate a biroului mănânc un orez, sprijinit pe cutiile de hârtie pentru imprimantă. Apoi îmi fac rapid rucsacul. Îmi iau rămas bun de la staff-ul Telkomsel și din nou, la drum. Din Bula pornește o singură șosea: spre Vest. Trebie doar să găsesc un loc în orice mașină, care pleacă din localitate.
Mă tocmesc cu șoferul unui kijang (model de suv toyota) care mai are nevoie de un pasager ca să umple mașina și-mi iau la revedere de la Bula. Suntem șase pasageri: șoferul cu ajutorul lui, amândoi din Masohi, doi bătrâni, care arată a fi javanezi, un tip din Ambon și eu.
Eu șed lângă ambonez, un tip la vreo 40 de ani, care se întoarce din Papua, unde a lucrat în mină, la Freeport. Îmi tot povestește despre sălbaticii din Papua, care încă umblă cu koteka (o teacă, deobicei dintr-o frunză sau dintr-un lemn, ce se pune peste penis și se leagă cu sfoară la brâu), despre prostituatele din Ambon și despre familia lui. Este însurat și are trei copii. Evident sunt invitat la el acasă, când voi trece prin Ambon. Omul este de treabă, dar sunt prea obosit ca să mă întind la discuții, prefer să mă uit pe geam.
Cum ne apropiem de Wakai, pădurea este tot mai des înlocuită de terenuri pregătite pentru plantațiile de palmier de ulei. Inamicul numărul unu al pădurilor din Indonezia. Suprafețe imense de pădure sunt defrișate complet, barbierite, rădăcinile copacilor scoase și terenurile incediate și apoi, sunt cultivate cu palmieri de ulei. Intervenția brutală duce la disparăția faunei specifice pădurii ecuatoriale. Iar solul este „ars” de soare și de îngrășăminte chimice. (Palmierii de ulei sunt scunzi și plantați distanțat între ei, nu țin umbra și umezeala dintr-o pădure.) Majoritatea plantațiilor din Indonezia aparțin unor companii malaeziene (cum este și cazul celor din Seram) sau filipineze. Comunitățile locale, cele carora le aparțin terenurile respective, sunt înlăturate sau forțate implicit să lucreze pe plantațiile respective. Mâna de lucru este în principal adusă din Java și din alte zone suprapopulate. Un dezastru ecologic și social care se răspândește accelerat.
Pe la prânz ajungem în Wakai și oprim să mâncăm. Profit și-mi fac proviziile pentru Huaulu, unde intenționez să stau două – trei săptămâni și să merg la pădure, alături de vânătorii din sat. Cateva kg de orez, două cartușe de kretek (țigări cu cuișoare) și mai multe pachete de tutun și foițe – se vor bucura grozav gazdele mele, cafea, zahăr, conserve de pește, pungi cu bomboane, biscuiți, baterii pentru lanternă. Și înapoi în mașină.
Îngrijorării mele de a nu a adormi, ca să nu ratez intersecția spre Huaulu, îi răspunde ajutorul șoferului, care își ia în serios roul de DJ al călătoriei. Boxele, care umplu portbagajul, încep să bubuie. Hip-hop și rap local cu texte anti…, Scorpions și Bon Jovi, șlagăre duiose din Maluku, despre inimi rănite și dangdut (manele javaneze în ritm de Bollywood) vin una după alta, una peste alta, uneori urlând, alteori în surdină, după cum DJ-ul simte nevoia să butoneze la CD-player. Sunt obișnuit cu asta, dar speram să nu se întâmple și acum. Totuși, nu mă enervez.
Îmi place atmosfera asta colorată și faptul că orice s-ar întâmpla, nimeni nu pare să se enerveze. Și mă distrează să-i văd pe băieții aștia din Maluku, cum este și DJ-ul nostru, pe care-i întâlnesc prin treminale și prin porturi, unde atârnă toată ziua, căutând clienți. Negri (malukezii sunt mai mult melanezieni decât asiatici) cu șepci de hip-hopperi, în tricouri cu inscripții în engleză sau indoneziană, care deobicei n-au nici un sens, cu șiraguri de bile din inox la gât, cu sau fără cruce, despre care mi-au spus că cele mai valabile sunt făcute din tabla rezervoarelor avioanelor japoneze din al doilea război mondial. 😀 Microbuzele, pe care lucrează, sunt și ele împodobite. Abțibilduri cu reclame, sau cu inscripții în engleză, de multe ori scrise greșit, zorzoane atârnate în jurul parbrizului și „a must have”: lăzi cu difuzoare, care înlocuiesc banchetele din spate. În echipamentul de „băieți de cartier”, sorb cu paiul din câte o pungă cu citro de culoare roz sau verde turbat, sau de ceai cu gheață, care este tare apreciat pe aici. Berea este la un preț prohibitiv. Și cel mai important, aproape tot timpul zâmbesc.
– Mister de unde vine?
– Din Romania.
– Mmm… Dă din cap, aprobator.
Știu că nu știe nici ce și nici unde este România, dar nu contează.
– Mister joacă fotbal?
– Nu, nici nu joc nici cu mă uit la fotbal.
– Care-s jucătorii de fotbal din Romania?
Îl dezamăgesc și pe el, cum se întâmplă deobicei, spunându-i că nu cunosc jucătorii de fotbal români și echipele la care joacă prin Europa.
– Mister unde a fost?
– În satele bati.
– Ce-a făcut mister acolo?!
– M-am plimbat, am vrut să văd cum este acolo.
– Ooo, bun. Mister a văzut groapa aia, în care sunt toate animalele din lume?
– Nu, am mai auzit despre ea, dar n-am vazut așa ceva.
– Este o groapă acolo. Și toate animalele, care există în lume, sunt acolo. Dar i-ai văzut pe oamenii bati? Zboară, așa cum se zice?
– Am stat la ei în casă, dar nu i-am văzut zburând.
– Mister n-a sta mult acolo…
– Da, n-am stat decât trei zile.
– Cu cine a fost mister acolo?
– Singur.
– Singur?! Unde sunt prietenii lui mister?
– Eu călătoresc singur.
– Aaaa… Îi repetă șoferului: Mister călătorește singur. Apoi, către mine: Mister, încercă să le ceri să te ducă la groapa aia.
Mulțumit de discuție, DJ-ul dă din nou muzica tare. Am trecut de Rumah Sokat, nu mai este mult până la Halta Huaulu. Știu că trebuie să trecem pe un pod mare, din fier, după care mai sunt vreo 15 minute…
(Referitor la groapa cu toate animalele, în Maluku am mai auzit povestea și în varianta cu o barca, care a eșuat pe Muntele Bati și a devenit peșteră. Și în alte comunități animiste (în Noua Guinee) proaspăt trecute la creștinism, am auzit povești care asociază întâmplări, sau locuri, despre care se povestește în Bilbie, cu locuri, sau legende ale clanului respectiv. Așa se asigură o legătură între strămoșii comunității respesctive, sau locurile lor și noua credință. Probabil, la fel cum dayackii din Halong, au inclus pe lista strămoșilor și zeilor lor, pe unii din Mecca)
Ritmul muzicii trece de la „senti”, un șlagăr de Maluku, la hip hop. E un cântec porcos. N-am mai auzit până acum o trupă locală, gen Paraziții. Ascult mai atent. Necenzurat: „Fute, fute! / Și tu la fel ca toți, / Freacă pula, freacă pula /…” Zâmbesc cu gura închisă și mă uit cu coada ochiului la cei doi bărâni de pe bancheta din față. Stau cuminți și se uită înainte, prin parbriz. N-au cum să nu audă cântecul, dar n-au nici o expresie. Tot drumul nu i-am auzit.
Sunt îmbrăcați regulamentar, pentru ieșit în lume. Domnul poartă o cămașă din imitație de batik, de culoare ocru, cum am văzut că se poartă prin Java, și o kopiah cam roasă la margini (pălărie pe care o poartă deobicei musulmanii din Indonezia și Malaezia) iar doamna jilbab (un fel de cagulă cu cozoroc, pe care o poartă deobicei musulmancele din Indonezia și Malaezia). Nu sunt din Maluku. Nici după fizionomie nici după haine. Cum au ajuns aici? De unde sunt? Majoritatea celor pe care-i întâlnesc în astfel de zone, departe de lumea lor de baștină, au avut un traseu cu cotituri și întâmplări de poveste… Acum, mă simt saturat de prea multe informații acumulate în ultimele zile. Mi-e greu să mai intru în vorbă și cu ei. Mă mulțumesc să-i observ.
Cel mai probabil, sunt javanezi și au fost aduși aici de copiii lor, veniți cu Transmigrasi (vezi explicațiile de mai jos). Între Bula și Halta Huaulu, sunt trei comnități „trans”, niște colonii în care zeci de familii, aduse din Java, trăiesc în barăci. Sunt izolate cultural de populația băștinașă, care-i consideră niște intruși, ce ocupă ilegal teritoriile triburilor lor. La rândul lor, oamenii de la „trans” îi consideră pe băștinași primitivi și păgâni. Javanezii sunt musulmani iar băștinașii sunt animiști sau creștini, ceea ce mărește distanța dintre ei. Dar totuși, cele două comunități, coabitează pașnic. Oamenii de la „trans”, sunt cei care lucrează intensiv pe plantațiile de palmier de ulei.
(Inițiat la sfârșitul anilor ’60 începutul ‘70 de coloniștii olandezi și continuat de guvernul de la Jakarta, scopul declarat al programului Transmigrasi este reducerea suprapopulării Javei și a unor regiuni din Sulawesi. În realitate, programul determină o creștere generală a populației, populația înmulțindu-se încontinuu în limita resurselor disponible. Spațiul s-a eliberat, sursele de mâncare și alte resurse s-au înmulțit (prin exploatarea zonelor nou populate) așa că populația de javanezi și sulawesieni a crescut. În plus, s-au suprapopulat și regiuni inițial puțin populate. S-a obținut o creștere a pieței de desfacere și colonizarea cu forță de muncă ieftină, dependentă de sistem, a zonelor bogate în resurse naturale: Sumatra, Kalimantan, Maluku și Papua. Până în prezent, în Indonezia, au fost mutate peste 1,5 milioane de familii, adică zeci de milioane de oameni.
Comunitățile originare se ghidează în primul rând după „legea pământului” (hukum adat = legea tradițională) și după religie, indiferent că este vorba despre comunități ce trăiesc în pădure, sau în orașe–centre universitare. Există un sistem juridic alambicat, care încearcă să reglementeze conflictele dintre legile statului și cele tradiționale și religioase. Coexistă judecătorii naținale și judecătorii religioase, fiecare având drept de decizie, recunoscut de stat. Deciziile lor, ambele valabile oficial, sunt uneori contradictorii. Nu există un sistem de referință clar, care să tranșeze problema aceasta.
În Indonezia există peste 300 de etnii, cu limbi și culturi diferite, iar apartenența etnică, ca și cea religioasă, sunt definitorii pentru o persoană. În general, comunitățile originare sunt închise. Ceea ce este străin poate reprezenta o amenințare. Uneori, pe aceeași insulă, la distanțe de câteva zeci de kilometri, se vorbesc limbi complet diferite. Sate învecinate, aflate la mai puțin de oră de mers pe jos între ele, au dialecte diferite și reguli comunitare diferite.
În cadrul coloniilor formate prin Transmigarsi (satele „trans”) oamenii trăiesc după un amestec de reguli tradiționale și naționale, înconjurați de comunitățile băștinașe pe teritoriile cărora au fost mutate de guvern. Economic, relația este uneori benefică pentru ambele comunități. Cei de la trans iau de la băștinași mâncare și uneori lemn pentru construcții, pe care aceștia din urmă le iau din pădure. Băștinașii au acces, prin intermediul celor de la trans, la bunuri din lumea modernă: îmbrăcăminte, lanterne, telefoane mobile, țigări, detergent, dulciuri… Pe plan social însă, relațiile sunt extrem de inflamabile și greu de adus la un numitor comun. Dar conflictele, care se iscă între comunitățile acestea, nu sunt pe motive culturale, ci sunt, în primul rând, legate de teren, de resurse, care în urma intervenției guvernului nu mai au o apartenență clară.)
Se vede Halta Huaulu. Îi zic șoferului să oprească. Plătesc 100K IDR, îmi iau rucsacul și-mi salut tovarășii de drum.
– Păi, și mister se duce singur?
– Da, știu drumul, am mai fost pe aici.
– Grozav, ești curajos!
Este de neimaginat să te duci singur pe teritoriul unei alte comunități, în special al unei comunități renumite pentru păstrarea tradițiilor. Nu știu ce să le zic. Zâmbesc și-i salut din nou.
3. Despre tribul vecin Top
Mașina pleacă, cu ritmul de hip-hop după ea. În sfârșit este liniște. O iau lejer, la pas, pe drumul de pământ spre Huaulu. Locuitorii din Huaulu nu au mașini sau scutere, așa că drumul este gol. Mergând spre sat, aud doar păsări…
Prima dată am ajuns în Huaulu cu trei ani în urmă (în ianuarie 2009). Atunci era accesibil doar pe câteva poteci prin pădure, care traversau râuri, ce după ploi puternice îi tăiau legăturile cu restul lumii. Acum este legat de șosea printr-un drum de mașină, construit în 2010, cu ocazia construirii unei școli primare la intrarea în sat.
Este după-amiază când văd casele din partea de jos a satului. Mă duc direct spre casa învățătorului, unde mai dormisem cu trei săptămâni înainte. (Vezi povestea despre travesarea Seramului de la S la N.)
– Pa’ guru! Pa’ guru! A venit mister! (pa’ guru = domnul învățător)
Se adună mai mulți în fața casei învățătorului. Sunt bucuroși că m-am întors. Și eu mă bucur că am revenit. De la început m-am simțit foarte bine printre oamenii de aici.
– Unde-s prietenii? (Se referă la Dan și Iulius cu care fusesem acolo data trecută.)
Le spun că s-au întors, unul în Lombok, altul în Sumatra și le povestesc pe unde am fost eu între timp.
– Ai fost la bati?! Își repetă între ei: Mister a fost la bati!
Îi asigur că totul a fost în regulă și apoi, le zic de ce m-am întors în Huaulu și implicit le cer permisiunea de a rămâne câteva săptămâni la ei.
– Du-te și pune-ți lucrurile în camera ta.
Îmi las rucsacul în „camera mea” din casa familiei mele adoptive și îi dau lui ibu (nevasta învățătorului) o parte din mâncarea pe care am adus-o. Apoi, mă așez cu învățătorul și doi vecini la o gustare: banane prăjite, gustarea clasică pe aici, o cafea și un kretek.
– Și cum a fost la bati, întreabă învățătorul zâmbind.
Le povestesc mai amănunțit despre tura prin Bula și cătunele tribului Bati.
– Deci, nu ai avut probleme la bati?
– Nu, deloc.
– Noi, de aici, încă n-am fost până acolo, dar tu deja ai fost ei. Noi n-avem curajul să mergem acolo. Oamenii bati sunt așpri. Este periculos să te duci la ei, că fac vrăji și nu te mai poți întoarce.
– Și lor le este frică de voi. Nici ei n-au curajul să vină aici.
Învățătorul și cei doi vecini încep să râdă. „Auzi,” îi strigă învățătorul nevestei, „mister zice că la bati le este frică de oamenii din Manusela.”
Mi-aduc aminte de o discuție, ce o avusesem cu bapak raja din Bati Kelusi.
– Bapak raja Bati Kelusi m-a întrebat dacă bapak raja Manusela are coadă. De ce?
– Coadă? Nu știu. Învățătorul îl întreabă pe vecinul mai învârstă, venit acolo: Tete, de ce lumea întreabă dacă bapak raja Manusela are coadă? (tete = apelativ pentru oamenii învărstă.)
– Este o poveste. Zice tete. Clanul Manusela se trage din porc, strămoșul lor a fost un mistreț. Bapak raja Manusela este urmașul mistrețului.
– Și mai are coadă? Întreabă celălat vecin.
– Nu cred că mai are coadă acuma, zice tete.
– Tete știe poveștile de aici. El este din satul ăsta și cunoaște istoria locurilor. Îmi zice învățătorul (învățătorul este tot din Seram, dar din alt sat.).
După ce terminăm bananele prăjite, tete ne povestește legenda despre Bula.
– Pe vremuri locuia un om rău, un canibal, sus pe munte. El avea o casă înaltă (casă suspendată) de unde îi vedea pe toți care urcau muntele și-i omora imediat, trăgând cu arcul în ei. Nimeni nu mai putea să urce pe munte. Oamenii de aici (se referă la satele de la poalele muntelui) au cerut ajutorul căpeteniilor din tribul bati. Au venit mulți războinici bati, să-l omoare pe canibal, dar cum veneau, canibalul trăgea cu arcul în ei. Până când a venit una dintre căpeteniile tribului bati. El s-a apropiat noaptea de casa canibalului și dimineață, cum l-a văzut, a și tras o săgeată în el. Apoi s-a repezit sus în casa lui și i-a tăiat capul cu maceta. Capul canibalului s-a rostogolit până pe malul mării. Rostogolit înseamnă bula. („bula” este un cuvânt într-una din limbile locale, noi vorbeam în indoneziană) Așezarea de acolo a fost numită Bula, unde a fost mister. Inima canibalului a fost îngropată în pădure, unde acum este tribul Hoti.
Încerc să aflu câte ceva și despre legendele naulu, dar fără rezultat. Probabil că este prea repede, încă nu sunt suficient de apropiat de tete, care pare o autoritate în ce privește tradițiile și rânduiala din Huaulu.
Aflu că în casa de ceremonii se pregătește o ceremonie kahula, pentru băieții care au ajuns la vârsta maturității. Sunt poftit să iau parte. Aș fi preferat să stau liniștit și să mă culc mai devreme. Dar nici nu-mi vine să pierd așa un eveniment. O rog pe ibu să-mi mai facă o cafea și mă pregătesc de kahula.
Drumul spre Huaulu, un sat de la granita de Nord a Parcului National Manusela, din Seram. In 2010 a fost construit un drum pentru masina, de la sosea de pe coasta de Nord a insulei pana in Huaulu, care inainte era accesibil doar pe o poteca prin jungla. Drumul s-a oprit la intrarea in sat si tot acolo s-a oprit si civilizatia care l-a construit. Locuitorii din Huaulu, un grup al tribului Naulu, continua sa traiasca in principal din ce le da padurea si pastreaza credintele animiste.
Invatatorul din Huaulu (dreapta) nevasta lui si un satean din tribul Naulu (cel cu turbanul rosu). Familia invatatorului este din alt sat, s-a mutat aici de curand, odata cu construirea scolii. Trei saptamani, cat am stat in Huaulu, ei au fost familia mea adoptiva.
In Huaulu, dupa-amiaza copiii din sat se aduna la fotbal.
Un tete din Huaulu. Turbanul rosu este insemnul barbatilor naulu. In stanga lui este cutia cu betel, ocupatia preferata a batranilor din sat fiind mestecatul de betel. (Betel = nuca de areca + frunza de betel + praf din scoici, care mestecate au un efect usor narcotic.)
4. La o ceremonie tribală Top
Este deja întuneric, când aud tobele din casa de ceremonii. Ibu și învățătorul mă asigură că pot să merg și să fac poze în timpul kahula și că nu contează cum sunt îmbrăcat. Cu aparatul foto pe umăr, mă duc la rumah adat.
Huaulu este unul dintre puținele sate care n-are biserică sau moschee. Naulu, majoritatea comunității de aici, sunt animiști. Ceremoniile lor se desfășoară în rumah adat – casa tradițiilor. Rumah adat este în partea de sus a satului, cum ar fi în vârful unei potcoave, pe ale cărei laturi sunt casele, așezate pe două șiruri paralele. Este o casă tipică pentru zona aceasta, doar că mai mare. Construită pe stâlpi (picioare), cu pereții din cotoare de frunze de sago și acoperișul din frunze de sago, singurele modificări, care au fost permise, sunt podeaua, care inițial era din bambus, iar acum este din scânduri și iluminatului electric. În urmă cu patru ani, tete tete (bătrânii din sat) au discutat problema iluminatului și până la urmă au acceptat să înlocuiască lămpile cu rășină cu becuri electrice. Cam tot de pe atunci, în sat există un generator și mai nou panori solare primite de la guvernul provinciei.
Urc în rumah adat și îmi caut un loc, ca să nu fiu chiar în văzul tuturor – ceea ce se dovedește imposibil. Mă așez pe margine, alături de alții, care stau la povești. În centru, șed o parte dintre tete tete și cântă povești din mitologia clanurilor de acolo, în ritmul tobelor, care se schimbă în funție de poveste. Tinerii, prinși în horă, în jurul bătrânilor, dansează pe ritmul tobelor. Din când în când, câte un tete se oprește, ca să-și mai pregătescă o porție de betel, sau se ridică și se alătură tinerilor din horă.
Nu scap fără să particip și eu. Primesc o cârpă roșie, pe care mi-o pun ca pe o fustă (așa poartă bărbații naulu la ceremonie) sunt pus între două fete, așa este regula și începe. Eu transpir, iar ei râd: încerc să țin pașii. N-apuc să prind bine un pas, că ritmul se schimbă. Și tot așa. Ritmul nu e rapid și nici pașii complicați, dar eu nu mă am cu jucatul. Îmi ia vreo jumătate de oră până când încep să mă mișc mai natural.
Încet, încet, lumea nu mă mai bagă în seamă în mod special. Nici eu nu mă mai uit la ei ca la un spectacol. Prins în horă cu tinerii naulu, nu mai simt un „turist”. Ne mișcăm deodată, pe ritmul tobelor, în jurul tete tete, care continuă să cânte legendele tribului. Nu înțeleg ce cântă, îmi dau seama că trec de la o poveste la alta doar după schimbarea ritmului. Nici ceilalți din horă nu înțeleg cu toții. Legendele sunt spuse într-o variantă arhaică a limbii tribului, așa cum, cei care acum sunt tete, le-au auzit de la bătrânii lor. Cu vârsta, cei care se simt apropiați de lumea spiritelor și de tradițiile lor, vor fi inițiați în limba și subânțelesurile legendelor.
Cu toate cafelele și surescitarea dată de situație, după câteva ore, oboseala acumulată mă trimite la culcare. Este trecut de miezul nopții când mă duc spre casă. În sat este liniște și întuneric. Se mai aud doar tobele și cântările din rumah adat. Fac o plimbare scurtă, pâna la casa învățătorului, care este în partea de jos a satului. Am capul mare de câte am văzut astăzi.
În sfârșit apuc să mă întind. Prin pereții din scândură, fereastra fără geam și acoperișul din frunze, se aud greierii de afară și din spatele lor, înfundat, ritmul de kahula. Acum 24 de ore eram într-un club, în lumină de stroboscoape și mă zbânțuiam pe altfel de muzică, cu altă lume…
Kahula a ținut până dimineață, iar la răsărit a continuat cu cakalele (dansul războinicilor). După câteva ore de somn, m-am dus din nou la rumah adat. La cakalele, la fel ca și la kahula, protagoniștii au fost tinerii din sat conduși de un adult. Ceea ce pentru mine arăta a joacă, pentru cei din sat părea ceva serios.
Am făcut un videoclip cu ceremonia din Huaulu. Kahula marchează trecerea în rândul adulților a câtorva tineri naulu – cei care poartă pe cap eșarfa roșie, împodobită cu două pene de pasărea paradisului.
5. Epilog Top
Prin comparație cu cele întâlnite aici, îmi dau seama că vin dintr-o societate cu un orizont cultural tot mai sărac, mai plat, unde „minoritățile” și diferențele culturale nu sunt tolerate, sunt „integrate”. Se depune un efort instituționalizat pentru a le aduce în rând cu „restul”. Când vorbim despre „diversitate culturală”, ne referim, deobicei, la aspectele superficiale. Interculturalitatea este o chestie de divertisment. În aspectele de fond, este promovată rușinea de a fi altfel decât „ei”. (Cei care continuă să fie altfel, sunt „neam prost” – noi balcanicii, „putori” – grecii, „țigani” – țiganii etc. Rămâne să ne diferențiem prin borș, guláš sau spaghetti.)
Călătorind între teritoriile tribului Bati și ale tribului Naulu, ca dealtfel în toată călătoria prin Maluku, am întâlnit comunități care nu sunt jenate pentru că nu sunt la fel ca „ceilați”. Diferențele culturale se manifestă din plin, cu vitalitate. Și nici una dintre aceste comuități nu-și impune dreptul de a fi model pentru celelalte, ci doar pentru membrii ei.
Pe terenurile triburilor Hoti (la Vest de Bula), Iliana și Seti (la Vest de Hoti) interveția guvernului, susținută de câteva companii, a distrus comunitățile indigene și a dus la formarea unui no man’s land cultural. (Nu comentez asta acum.) În locurile respective au apărut alte comunități, foarte diferite între ele, chiar incompatibile uneori, dar care totuși coabitează cumva. Fenomenul acesta este multiplicat de nu știu câte ori în Arhipelagul Indonezian. Din bogăția și energia asta culturală, ar putea să iasă și ceva nou, ceva bun. Ceva specific condițiilor lor și astfel durabil. Asta, dacă locuitorii nu vor fi convinși să urmeze modelele promovate de companiile, care caută, fără scrupule, să profite de resursele de acolo.
Pe mine, acuma, mă interesează mai mult să stau pe lângă acele comunitați care încă n-au fost puternic afectate de interesele guvernului, misionarilor, companiilor de tot felul. Să cunosc ceva ce încă n-a ajuns la muzeu. În săptămânile următoare, am rămas în Huaulu, unde efervescența din satele de jos nu se face simțită în rânduiala clanurilor naulu. Am stat în casa învățătorului. Nevasta lui ține singurul butic din sat, așa că în fiecare seară se aduna lume acolo, la o țigară, un betel, un ceai și evident la povești. Așa am aflat câte ceva despre lumea tabuurilor și a spiritelor din pădurea tribului Naulu. Și am mers de câteva ori cu ei la vânătoare. Am să povestesc despre astea în articolul următor.
Articolul anterior – prima tura la pădure, cu vânătorul naulu. Articolul următor – tabuuri si credințe naulu.