- Email: Oameni care zboară și polițiști
- Email:„Oameni care zboară și polițiști” continuă
- Înspre Est
- O vizită scurtă la oamenii invizibili
1. Email: Oameni care zboară și polițiști
7 februarie 2012, din Bula:
Salut!
Am ajuns insfarsit “unde a zis dracu: Noapte buna!”, adica in Bula, in partea de Est a coastei de Nord a Seramului, aproape de teritoriul tribului Bati.
Prima data am auzit despre Bati in Manusela, de la seful satului si al tribului de acolo. Apoi am tot intrebat despre ei. Peste tot am auzit ca: zboara, au aripi ca liliecii dar cand ajung acasa devin oameni, rapesc oameni prin vraji, mori daca atingi un obiect dupa ce l-au atins ei, satele lor nu se pot vedea daca ei nu vor, adica daca treci prin sat auzi zgomote de oameni si de gaini dar nu vezi nimic… Tuturor le este teama de puterile oamenilor Bati. Unora parca le este teama sa si povesteasca. N-am mai auzit chestii de astea despre nici un trib pana acum, desi prin Indonezia cam toti au in cap povesti cu fantome. Am devenit curios.
Acum 2 saptamani cand am coborat de pe munte cu Dan si Iulius (articolul anterior), ne-a luat la stop o masina de politie (un pick-up plin cu durian :-)). Era serifu’ politiei din Bula, comuna cea mai apropiata de satele celor din tribul Bati. Nu stia multe despre ei, cica lumea merge foarte rar pe acolo, dar a zis ca ma va ajuta daca ajung pe la ei.
Aseara am ajuns in Bula. Aici… e ciudat. O zona in care animismul pare la fel de puternic ca acum sute de ani, o zona care e in proces de colonizare masiva cu javanezi si de islamizare, o zona in care in mod tiptil, strainii mana-n mana cu guvernul din Jakarta ii fenteaza pe localnici pentru a profita de terenurile lor exploatând petrol și lemn, o zona de la capatul drumului si la propriu si la figurat (de aici mai departe nu mai exista drum de masina, zeci de sate din E Seramului fiind accesibile doar cu barca) o zona unde nici posta nu functioneaza… dar totusi exista internet, probabil datorita companiei petroliere, asa ca ma pusei sa va povestesc.
Aici m-am blocat la politie. Aseara cand am ajuns am trecut pe la sectie sa anunt (stiam ca asa e regula in zona asta). Sefu ala ce l-am cunoscut acum 2 saptamani era la vanatoare, asa ca am vorbit cu colegii lui. Politistii au ramas cu gura cascata vazand un turist, au devenit suspiciosi, si pana la 12 noaptea mi-au tot verificat documentele. Nu intelegeau de ce nu am pasaport, ci KITAS (permis de sedere) si m-au tot intrebat ce si cum si de unde si de ce, si daca am facut vreo scoala militara, si daca am lucrat la vreun serviciu de informatii, si ce fac cu informatiile pe care le adun si de ce sunt singur, si mi-au cerut sa verifice pozele ce facute. Asta la ambele birouri de politie din oras (politia locala si politia judeteana cum ar veni). Da, intr-o comuna cu cel mult o mie de case exista doua ditamai sediile de politie. Altfel politistii de treaba, ca majoritatea indonezienilor, am dormit gratis intr-un birou din sectie si mi-au dat si mancare. Exista un motel pentru aia de la compania petroliera, daramator de scump insa. Pentru a continua trebuie cica sa primesc o scrisoare de inregistrare/permis. Azi, dupa alte cateva ore pe coridoarele de la politie n-am primit-o. Mi-au zis ca trebuie sa merg inapoi in Ambon, adica la 18h cu autobuzul, pentru a ma inregistra intai la sediul central al politiei provinciei Maluku. Muie!
M-am gandit ca daca tot ma intorc in Ambon, sa merg roata prin E Seramului pe langa Papua si apoi prin S Seramului (eu am venit din Ambon in Bula din V, pe coasta de N) ca sa vad ceva nou. Am aflat de la politisti ca in afara de Bati, mai e un trib, Wawasa, pe una dintre insulele din E, care-i “primitiv”.
Am vorbit cu serifu’ portului din Bula si am rezolvat cu transportul, dar baietii de la Politie s-au sesizat si ca din intamplare m-am intalnit cu ei langa port si mi-au explicat ca ma bine iau autobuzul direct spre Ambon, adica pe drumul pe care am venit, ca imi gasesc ei autobuz, ca negociaza cu soferul sa ma ia la sub-pret… Insulele din E Seramului tin tot de districtul Bula si “nu vor sa fie probleme”.
Tot vorbind cu ei, am mirosit de sub uniforma lor pe omul ce acum cativa ani alerga cu sulita prin padure… Mi-au zis: ca e riscant printre Bati, ca mereu dispar oameni, ca oamenii Bati fac vraji si-i rapesc. Ca mai sunt 3 sate Bati, dar mai demult au fost 5. 2 s-au scufundat in munte acum cateva sute de ani. Ca sus pe munte (satele Bati sunt pe munte) e o pestera, care de fapt a fost o barca si cand nivelul marii a scazut barca a ramas pe munte si a devenit pestera!!! 2 dintre politisti au fost prin satele Bati acum 3 ani, cand au fost alegeri in judet, dar le-a fost frica singuri asa ca au mers insotiti de localnici din satele de jos, care se stiu cu vrajile. Mai devreme am iesit sa ma plimb si unul dintre ei mi-a zis hotarat sa nu merg seara pe plaja, ca sunt stafii care ii trag oamenii in apa. Sa ma plimb doar pe strazi. Si oamenii vorbeau serios, nu e nici o bascalie la mijloc. Cine a fost in Indonezia stie despre ce vorbesc.
Probabil ca sistemul cu aprobarile ce „trebuie” semnate de la nivelul ministrului pana la tablagiul din catun e facut ca sa controleze accesul curiosilor ce ar putea documenta dezastrul social si ecologic facut de corporatiile straine si guvernul de la Jakarta. Dar pe langa sistem sunt astia care aplica legile si care mental sunt din alta lume. Nici nu mai traiesc in jungla dar nici la oras n-au ajuns.
Am vazut in sediul Politiei un panou cu situatia din teritoriu. Alerta principala e razboiul dintre clanuri / triburi. Am intrebat daca aia se iau si de albi. Mi-au zis ca nu, ca cel mai des au loc conflicte intre clanuri, legate de terenuri, si ca oricum ei nu stiu sa fi fost albi prin satele alea. Mi-au zis si ca nu-s probleme cu furturi, jafuri… Problema e ca deseori dispar oameni, care sunt vrajiti si nu se mai pot intoarce.
Politistii o freaca toata ziua, dorm, se uita la televizor, joaca carti. Birourile sunt mai tot timpul goale, usile mereu deschise. Evident se uita la filme porno pe telefonul mobil si m-au intrebat daca nu vreau sa-mi arate unde gasesc curve. Indonezia 100%.
Acum am sa dorm din nou la sectie, am un birou gratis acolo. Maine vad ce, cum si incotro.
Pa!
2. Email: „Oameni care zboară și polițiști” continuă Top
11 februarie 2012, din Bula:
Salut,
azi scapai de hartogaraie si de potera, dupa ce am fost pana la urma in Ambon (capitala provinciei) sa iau cacatul ala de dovada de inregistrare.
In Ambon am rezolvat neasteptat de rapid, dar mi-au cerut bani. “Taxa pentru serviciu”, 100k IDR. Am zis ca este prea mult, eu stiam ca este gratis. Am propus totusi 50k, fiindca era sambata si m-ar fi putut lungi pana luni sau marti. Ala, un subofiter de la departamentul ce se ocupa de straini, imi zice: “Uite il sun pe comandant si ii zic ca platesti doar 50k, sa nu creada ca 50k ii bag eu in buzunar”. Si a scos telefonul si s-a prefacut ca suna si ca vorbeste cu seful. Tembelul vorbea singur la telefon!!! “Uite ai vazut, am vorbit cu comandantul, il cheama Toni, sa nu crezi ca iau bani asa de la tine…” Incredibil! I-am dat rapid 50k pentru ca ma grabeam la autobuzul ce urma sa plece spre Bula (animalu stia asta).
Am ajuns azi-noapte la 2 in Bula, m-am dus direct la politia locala sa dorm, le-am zis ca nu mai platesc hotel… Ok. Dimineata am plecat spre port cu un ojek (scuter taxi), dar am fost oprit de unul de la politia judeteana, care s-a luat dupa noi si mi-a strigat sa ma intorc. Parea surprins neplacut ca ma vede din nou in teritoriu, m-a intrebat rastit de ce sunt aici daca am plecat la Ambon! Mi-a zis sa ma intorc la sediul pol. judetene ca sa raportez ca m-am inregistrat in Ambon. Stiam de la politia provinciei ca nu trebuie sa raportez daca stau mai putin de 24h in localitate. M-am incordat si i-am zis sa ma astepte pana-mi rezolv treburile in port si i-am cerut sa-mi plateasca taxiu-motor daca vor sa trec pe la ei. L-au platit. Apoi s-au incordat ei. De ce permisul de la Ambon n-are numar de inregistrare? De ce nu sunt trecute toate satele unde vreau sa merg? Pana la urma s-a rezolvat, si inca gratis, mi-au dat si ei o scrisoare de drum, mi-au zis si ca in satul urmator, Tutuktolu, la vreo 8 ore cu barca din Bula, pot sa dorm la casa politistului satului care ma va ajuta cu informatii… Asa ca maine plec insfarsit mai departe spre Est, spre Bati.
Sper sa fi meritat efortul, m-am cam incordat cu pulele astea si m-a costat 5 zile si vreo 50 EUR dati pe drumuri.
Mai devreme stateam pe ponton si facem poze copiilor ce sareau in mare. Marea avea o pelicula de ulei, la vreo 300m de ponton, chiar din mijlocul satului incep sondele de petrol care se intind pe plaja. Un nene imi zice: mai demult era plin de peste aici, dar acum din cauza petrolului multi pesti mor. L-am întrebat ce zice lumea. Oamenii din sat au mai facut scandal dar aia de la firma (compania petroliera) i-au platit pe politisti sa intervina… Aia de la firma sunt vestici sau chinezi, nu e clar. Numarul politistilor din oras reprezinta procentul majoritar din populatia activa. Cele mai mari sedii din Bula sunt cele ale politie. Si la vreo 5 km de Bula e si o unitate militara. Majoritatea politistilor si militarilor nu sunt localnici, ci sunt veniti din Java, Bali, Timor. Adica nu simpatizeaza prea mult cu taranii de aici.
Povestile cu vrajitori si fantome evident continua. Azi, dupa ce am terminat cu hartiile, i-am intrebat pe aia de la politie daca chiar le e teama de treburile astea (stafii, vrajitori…). Asta pentru ca mi-au tot repetat ca aici in E caracterul oamenilor e mai “aspru” si ca mereu au fost cazuri de persoane disparute (nu albi, ci localnici). Pe un ton serios mi-au explicat din nou: aia ce dispar nu mor de fapt, ci sunt furati de cei din trib care-i vrajesc si nu se mai pot intoarce și daca se intampla ceva cu mine ei sunt trasi la raspundere pentru ca m-au lasat sa merg acolo. Povestea cu vrajile am auzit-o si ieri pe autobusul Ambon – Bula de la lumea surprinsa ca vreau sa merg acolo. Singur?! Ce cauti acolo? Acum sper ca n-o sa ma vrajeasca nici pe mine, nici aparatu meu foto.
Unii zic ca acolo in Est mai sunt si nomazi – am inteles ca cel putin la sfarsitul anilor 90 inca erau. Nu stiu ce inteleg ei prin nomazi si oricum e greu de crezut ce zic astia, voi vedea si va voi povesti “de unde o zis dracu’ Noapte buna!”.
Maine la pranz plec cu barca spre E, apoi pe jos. Daca e interesant stau vreo 2 sapt pe muntele Bati, prin sate, apoi caut barca sa ma duc si mai in E, in Gorom pe la Tribul Wawasa. La jumatatea lui martie ar cam trebui sa fiu in Ambon.
Pa si pusi!
3. Înspre Est Top
După traversarea Seramului (articolul anterior) am revenit toți trei în Ambon. Dan și Iulius aveau să se întoarcă în Lombok și respectiv Sumatra iar eu voiam să aplic pentru extinderea bursei Darmasiswa cu încă un an. Am stat zece zile în Ambon chinuindu-mă să opțin toate actele necesare pentru aplicare. Între timp am mâncat din greu ton la grătar și alte cărnuri (pui, vită și câine) fructe, legume și evident orez și ardei iuți, ca să recuperez din kilogramele pierdute în tură și să adun o rezervă pentru tura ce urma. În afară de internet, mâncătorii și cafenele n-am găsit multe atracții în orașul Ambon.
După ce-am expediat plicul cu dosarul pentru bursă mi-am luat iar traista-n spate și am plecat, de data asta singur, la Masohi pentru a-mi organiza tura spre Estul Seramului. (Câteva luni mai târziu aveam să aflu că dosarul meu pentru bursă se rătăcise prin birourile ministerului educației, așa că „la revedere bursă!”)
Din Tulehu (port din Estul Ambonului) iau o barcă – expres spre Masohi. Merg cu nașu’, după cum am văzut în tura anterioară la niște localnici. Este prima dată când merg cu nașu’ în Indonezia. Fentez intrarea la dană și apoi pe vapor, cu naturalețe, îi întind nașului 50% din valoarea biletului. Nașu’ ia banii cu aceeași naturalețe. Ca-n vremurile bune când mergeam cu trenu’ la munte…
Prin Indonezia călătoresc cu un buget foarte strâmt. Pe de o parte nu-mi permit să cheltui ca un turist venit în concediu și pe de altă parte nu vreau să fac turism. Am mai scris că pentru a cunoaște cultura locală o condiție este să călătorești cu un buget pe măsura veniturilor localnicilor, adică foarte foarte mic. Așa ești în contact cu ei, cu modul lor de viață. Hotelurile, charterele și ghizii sunt pentru turiști și oamenii de afaceri. Timp de aproape trei luni în Maluku am dormit doar în casele localnicilor, am mers cu ei pe motocicletă, în bena camioanelor sau cu rata, am mâncat cu ei și m-am mișcat în ritmul lor.
În Masohi îmi iau provizii pentru drum, beau angur masak cu baieții de la MAPALA și caut să aflu cât mai multe despre Tribul Bati, despre care auzisem multe năzdrăvănii. Majoritatea știu de Bati, un trib din zona de Est a Seramului, renumit pentru puterile magice. Însă nimeni nu poate să-mi spună mai exact pe unde s-ar afla și în ce condiții. Ambiguitatea și fantasmagoricul poveștilor despre Bati îmi dau îndoieli despre existența lor. Mi-e teamă să caut cumva un Dracula local. Până la urmă însă mă las dus de povești…
Pentru a ajunge din Masohi în Estul Seramului se poate lua microbuzul de Tehoru și de acolo din barcă-n barcă până în satele din capătul estic al insulei. Sau se poate lua un autobuz spre Bula, o comună de pe coasta de Nord a insulei, relativ aproape de extremitatea estică, și de acolo cu barca și mai spre Est. Lucrurile s-au potrivit așa încât am luat autobuzul spre Bula, de unde aveam și contactul unuia dintre șefii poliției, care zisese că mă va ajuta cu informații.
Au urmat poveștile din gama”Jandarmul și extratereștrii” și ”Hoții și vardiștii”, culminând cu ”Întoarcerea lui Jedi”, istorisite în email-urile de mai sus. După ce am liniștit apele din Bula, m-am suit încrezător pe o barcă ce-avea drum spre Est, ducând cu mine Scrisoarea de înregistrare de la Poliția din Ambon cu Ștampila de neprețuit a Poliției din Bula.
După o zi cu barca până în Tutuktolu, comuna centru administrativ al zonei în care sunt cătunele de pe Muntele Bati, urmează să merg, însfârșit, la Tribul Bati.
Terminalul de microbuze din cartierul Batu Merah, din Ambon.
Cartierul Batu Merah (Piatra Rosie) de langa unul dintre porturile din Ambon. Peste zi este un mega bazar cu magazine si tarabe intinse pe multe strazi. Noaptea, cu o gramada de cluburi de karaoke si hoteluri ieftine, Batu Merah este centrul de prostitutie al provinciei.
Un vanzator de cosmetice si materiale de constructii, in bazarul din Batu Merah vinde de la saci cu ciment (capetele sacilor din stanga) la gel de par (borcanele din dreapta).
Piata Batu Merah din Ambon se intinde pe 1km, de-a lungul tarmului.
Papagali, Isus, presedintii Indoneziei, placi de inmatriculare si placi pentru morminte – un atelier din bazarul Batu Merah.
Vanzatoare de ikan asar (ton afumat/la gratar) in Piata Batu Merah. Cat am stat in Ambon am mancat din greu ikan asar, extraordinar de bun si de ieftin.
Cabinet stomatologic – in apropiere de Batu Merah. Pe geamuri scrie: Expert Dentar. Montam aparate si proteze dentare.
Autobusul Ambon-Bula.
Plaja din Bula, un fost sat de pescari, transformat in exploatare petroliera si garnizoana cu sau fara voia localnicilor. Sondele de petrol se intind de pe plaja pana in sat, intre case.
La pontonul din Bula o gramada de copii fac concurs de sarituri. Peliacula de petrol de pe mare nu le afecteaza distractia insa le da batai de cap parintilor lor care obisnuiau sa pescuiasca aici.
O taraba cu ton afumat, in pasar malam (piata de seara) din Bula. In multe localitati din Indonezia exista piete de seara unde se vinde mancare preparata sau semipreparata. Tonul din pietele din Bula este adus din Gorom, o zona mai la Est, acum in Bula pescuitul fiind neproductiv.
Barci de marfa si de persoane, in portul din Bula. In zona asta a arhipelagului circula multe KLM-uri (Kapal Layar Masin = Barca Vela Motor, care folosesc in acelasi timp si motorul si vela). Initial luasem in calcul si o calatorie de o luna – doua cu o astfel de barca, care opreste printr-o gramada de insule izolate ale arhipelagului. Pana la urma insa am ales sa merg la padure…
Politistii vigilenti din Bula supravegeaza activitatea din port.
In drum spre Tutuktolu ne intersectam cu o barca din sens opus. In zona aceasta a arhipelagului majoritatea satelor sunt legate de astfel de barci. Unele dintre ele merg chiar pana in Papua. Ele nu au un orar clar stabilit, dar te poti baza pe ele fiindca sunt multe si deci relativ frecvente. In plus este foarte ieftin sa calatoresti cu ele.
In bucataria barcii. Circuitul unei barci dureaza pana la 2 saptamani, barcile sunt dotate cu priciuri, bucatarie, veceu.
Sosirea in portul Tuktuktolu. Femeile din sat se aduna pe ponton sa vanda mancare, tigari si bautura.
4. O vizită scurtă la oamenii invizibili Top
Din Tutuktolul, o iau la pas de dimineață, prin satele înșirate de-a lungul plajei, vreo trei ore până-n Artafela, un sat de la poalele Muntelui Bati. Este o zi frumoasă, cum am prins cam tot timpul pe coastele Seramului. Văzând marea albastru-turcoaz, plaja galbenă, cocotierii și insulele din depărtare regret un pic că nu am ales să fac o tură cu o barcă cu pânze pe la insulele din estul arhipelagului. Mă conving că este mai cu sens pentru proiectul meu cu triburile să mă țin de planul făcut. Mă uit iscoditor la cei pe care-i întâlnesc, la ce fac, la case… Parcă încerc să ghicesc ce voi găsi în cătunele oamenilor Bati. Știu că sunt aproape de ei. Trebuie să aibă multe legături cu cei din satele astea de pe coastă. Comunitățile de aici de jos s-au convertit la Islam. Dar lumea din Bula și din Tutuktolu zicea că în satele de pe munte sunt încă animiști…
În Artafela îl caut pe învățătorul Mahubesi, care-mi fusese recomandat de unul dintre polițiștii mai relaxați din Bula, ca fiind apropiat de cei din Bati. Învățătorul nu e în sat, dar un unchi sau văr (nu mi-e clar) de al lui se oferă să mă ducă pe drumul de pădure, vreo două ore, până în Bati Kelusi, unul dintre cătunele oamenilor Bati.
Când dau însfârșit cu ochii de cătunul cu case dărăpănate și cu o moscheie frumoasă cu acoperișul din tablă albastră, îmi scade entuziasmul. Îmi zic să nu mă las pradă aparențelor. Ne ducem direct la casa lui bapak raja – Pak Abu Bakar. Fiind convertit la Islam, șeful clanului din Bati Kelusi și-a luat nume arab. Numele lui original a evitat să mi-l spună. După o masă de sago bakar (făină de sago prajită – un fel de lipie groasă de un deget, dintr-un rumeguș sec, cu aromă de mucegai, făcută pe plită fară ulei sau apă, una dintre cele mai greu de înghițit chestii ce le-am mâncat) cu puțină carne de cus-cus (un marsupial care trăiște în copaci) ne așezăm la povești.
Nevasta lui Abu Bakar ne aduce o tavă cu ceaiuri. Îmi amintesc de sfaturile părintești ale lui bapak raja din Manusela și ale gazdei din Roho. Dacă ajungi să intri la bati în casă, să ai grijă. Dacă un bati ia o țigară din pachet și-l lasă apoi pe masă, să nu-l atingi. Dacă pui mâna pe el, o să dispari. Dacă o fecioară bati iți aduce ceai, sau cafea, sau mâncare, să nu te uiți la ea, că dacă-ți zâmbește și tu apoi iei ceaiul sau mâncarea, n-o să mai poți pleca de acolo. Ai să rămâi tot timpul acolo, însurat cu ea. Mă gândesc că cu țigările este simplu. Peste tot unde mă duc eu le dau ălora țigări, deci nu-i cazul să iau de la ei. Cum să fac să știu care fete sunt fecioare?
Abu Bakar nu pare foarte deschis, comparativ cu restul indivizilor ce i-am cunoscut prin Maluku. Și nici ceilalți bati. În timpul scurt petrecut prin cătunele lor n-am simțit să mă fi apropiat cumva de careva. Bapak raja din Kelusi arată preocupat de treburi administrative și de ceva bani ce vin de la administrația locală. Îmi zice că în perioada asta ei merg rar la pădure, că sunt ocupați. Mă surprinde să aud așa ceva. În general în satele din Indonezia n-am prea cunoscut oameni ocupați și cu atăt mai puțin mă aștept să găsesc în astfel de cătune izolate. Vorbind despre cum o duc pe acolo îmi zice „înainte scoteam transpirație, acum scot (dau) bani. Dureri de cap.” Zâmbetul lui îmi spune că nu e o glumă gratuită.
Contrar poveștilor și avertizărilor referitoare la Tribul Bati, primite de la toți ce-i întâlnisem în drum spre satele lor, în Bati Kelusi toate par la locul lor, mai puțin partea cu „tradițiile” și oamenii ce zboară.
De la polițiștii din Bula, sursa cea mai solidă de informații pe care o avusesem, aflasem că sunt trei sau patru cătune bati, toate accesibile doar mergând pe jos. Că doar în două dintre ele fusese construită decurând câte o moscheie, restul fiind încă comunități de „primitivi”. Că unii bati sunt încă nomazi, că trăiesc mai ales din vânătoare, sago… Și cel mai important că oamenii bati pot zbura, deveni invizibili, face vrăji prin care răpesc oameni… În realitate sunt șapte cătune, majoritatea dintre ele având o moschee, locuitorii fiind în bună parte convertiți la Islam. Până la cătunele de mai jos, Bati Rumoga și Bati Rumbou, există deja un drum pe care se poate merge cu motorul sau camionul, care le leagă cu satele de pe coasta de Nord. (Satele de pe coastă însă nu-s legate prin nici un drum de șoseaua din Bula, drumul fiind util doar pentru transportul materialelor pe distanțe scurte. De curând însă în satele de jos au apărut câteva motorete.) O bună parte dintre săteni lucrează în satele de pe coastă unde administrația locală finanțează construirea unui drum mai bun, la ridicarea de case pentru locuitorii din satele de sus tot din fonduri guvernamentale sau la compania petrolieră din Bula. Cătunele lor sunt într-adevar izolate, dar nicidecum nu arată a comunități „primitive”.
Câteva chestii mi-au atras atenția pe acolo. În multe locuri am văzut suprafețe mari de teren parcă arat, chiar în perimetrul satului, o grămadă de brazde peste care mersul era anevoios. Sătenii mi-au zis că de vină sunt mistreții. Comunitatea fiind convertită la Islam, ei „nu mai au voie să mănânce porc” așa că mistreții s-au înmulțit. Bananierii, cartofii dulci, alunele de pământ și fructele căzute, sunt mereu terminate de mistreți cu toate gardurile din bambus pe care oamenii le ridică. “Interdicția” de a mânca porc a dus și la vânarea excesivă a cerbilor si cassowarilor (celelalte animale mari, ce trăiesc în pădurile din Seram). Pak Abu Bakar îmi zice că acum le este greu să găsească carne. Dacă au bani, cumpără pește de jos. Halal!
Pe lângă grădinile distruse mi-a atras atenția numărul mare de case șablon, noi, multe părând nelocuite. Pak Abu Bakar îmi explică: există un proiect guvernamental prin care sunt alocați bani pentru construirea de case în zonele foarte izolate. Oficial sunt alocate 75mil.IDR pentru o casă, însă în sat ajung cam 15 mil. După un an și jumătate prin Indonezia, chiar și eu îmi dau seama că o casă ca cele construite acolo, cu lemn luat direct din pădurea satului, nu face mai mult de 10 mil.IDR. Pak Abu Bakar îmi zice că și ei (se referă la localnicii de acolo) la rândul lor sunt șmecheri. Au adunat semnături din satele de pe coastă și au raportat un număr mai mare de familii decât locuiesc acolo, de aia sunt multe case nelocuite… Nu știu dacă sumele vehiculate sunt reale deși omul pare sincer, însă considerând corupția din Indonezia par plauzibile. Ideea în sine de „a-i ajuta” pe băștinași să-și construiască case este un non sens acolo. Oriunde am ajuns prin astfel de comunități casa nu este o problemă și nici nu reprezintă o valoare. Este ceva temporar, perisabil, schimbabil, la fel ca tot ceea ce au oamenii din acele comunități pentru care stabile și încărcate cu valoare sunt doar terenurile și tradițiile. (Asta vreme cât nu se intervine intenționat de din afară.) Ridicarea unei case este gratis și implică cam una-trei luni de clacă. (Ulterior aveam să văd în Papua sate întregi, cu zeci de case goale, în locuri unde nici măcar nu există sate, construite din aceleași fonduri guvernamentale și probabil și din aceleași motive.)
Mergând din Bati Kelusi spre Bati Sayei întâlnesc fășii late de pădure defrișată. Compania petrolieră din Bula deschide o exploatare și pe Muntele Bati și, pentru început, urmează să foreze șase puțuri în pădurea de aici. Promisiunea unui câștig rapid din vânzarea / concesionarea terenului este atractivă. Trăind mental într-un prezent continuu, oamenii de aici nu prea-și pun problema din ce și cum vor trăi peste 10 ani sau mai mult. Pentru țăranii în majoritate analfabeți, fără acces la televizor, radio sau alte surse de informații din afara zonei lor, posterele cu câte un muncitor zâmbind îmbrăcat în salopetă nouă, cu familia zămbind și ea fericită în back-ground și cu slogane despre dezvoltare și siguranță sunt probabil singurele surse de informare despre ceea ce le aduce compania petrolieră.
Povestea continuă cu ajutoarele guvernamentale. Li se oferă gratis semințe și unelte și li se dă posibilitatea de a lua credite cu dobânzi mici și perioade de grație lungi, pentru deschiderea de plantații de nucșoară sau cuișoare. La fel ca-n Kalimantan oamenii vor ajunge probabil să depindă de prețul nucșoarei, cuișoarelor, cauciucului, uleiului de palmier… Pentru mulți dintre ei banii scoși din monocultura respectivă vor fi singura sursă de venit în condițiile în care viața va fi pe bani. Vor ajunge „negri pe platație” și în timp vor renunța la terenurile lor pentru bani de nimic, sperând să-și facă o viață mai bună la oraș. Un oraș suprapopulat și împuțit din lumea a treia. Profiturile mai consistente vor ajunge în buzunarele corporațiilor străine. ”The dirty job” rămâne în sarcina guvernului corupt. Etc. „Asta e”, „Ce să faci?”, „Insya Allah” (fie voia lui Alah)! Am mai văzut filmul ăsta în Indonezia, pot să sar peste unele scene. După trei zile pe la Bati decid să fac calea-ntoarsă. Vreau să văd altceva.
Cât am stat cu Pak Abu Bakar am căutat să aduc vorba despre tradițiile lor și poveștile cu vrăjitori, stafii, oameni invizibili, pe care le tot auzisem.
Mă întreabă de unde am auzit despre Bati.
De la Bapak Raja din Manusela
L-ai văzut pe Bapak Raja Manusela?
Da.
Mă întreabă iscoditor: Și cum arată?
Puțin încurcat îi răspund că arată normal.
Nu are coadă?
N-am văzut, era îmbrăcat, dar arăta normal…
Când aude că purta pantaloni, Pak Abu Bakar parcă se liniștește. Continuă să comenteze știrea cu alți doi săteni veniți în vizită.
N-am intrat în detalii, despre ce-i cu coada aia. Încă nu mă simțeam suficient de apropiat de el…
Îmi zice că pentru anuminte evenimente oamenii bati fac ceremonii cu dansuri tradiționale, cakalele, când oamenii cu ilmu (știință – se referă la șamani) se adună. Ei le dau puteri magice razboinicilor dansatori și eventual „oamenilor mari” care vin la ei pentru asta. Printre oamenii mari se numără guvernatorul provinciei Maluku de Sud și Prințul Angliei. Mda…
Pătrunderea unei religii noi (în special a Islamului și Creștinismului) îngroapă de vii multe dintre obiceiurile, ritualurile, poveștile originale ale comunității respective. Etichetate ca periculoase, primtive, prostești, o parte dintre ele continuă totuși să se manifeste în subteran parcă, împachetate în cerințele noii religii. Schimbarea modului de viață însă schimbă definitiv cultura și comunitatea respectivă, sistemul de credințele și obiceiurile originale dispar, nemaiavând sens. Tribul Bati are de-a face cu ambele. Bănui că încă mai există destule urme ale culturii animiste a tribului de vânători-culegători din trecut, dar ar trebui să stau multă vreme printre ei pentru a vedea și auzi ceva necosmetizat.
Obiectivul meu în tura pe la triburi este să gust din viața comunităților ce trăisc autonome în pădurile lor. Obiceiurile și ritualurile sunt doar răspunsuri/adaptări la condițiile de viață. Eu caut partea mai consistentă. Or între Bati nu pare locul potrivit. Am ajuns prea târziu.
În tura de traversare a Seramului intuisem câteva locuri unde aș fi putut avea parte de așa ceva. Salumena, Kenike și Huaulu. De pe Muntele Bati nu-mi lua mai mult de două-trei zile să ajung în Huaulu și acolo m-aș fi putut orienta mai precis.
Îmi strâng rapid lucrurile și în jumătate de zi sunt jos, în satele de pe coastă. Încă două ore de mers și ajung în Tutuktolu, chiar înainte ca barca spre Bula să plece. Îmi iau rapid un orez la pachet și rămas bun de la lume și mă sui în barcă. La bord: kretek, ritm relaxat, lume dispusă să povestească… Indonezia. Am noroc și de un apus frumos, cu cerul portocaliu-roșu și marea vânătă. Tura spre Bati se încheie și cu rău și cu bine. Un rău care nu mă surprinde și un bine de moment pe care-l savurez. Și-am mai adunat niște piese din puzzle-ul poveștilor cu triburi.
În blogul următor: povești din pădure, cu vânătoare și tabuuri, despre cele trei săptămâni ce le-am petrecut într-una dintre puținele comunități animiste, în care majoritatea oamenilor sunt vânători-culegători, pe care am reușit să le întâlnesc.
In Bati Kelusi majoritatea caselor arata parasite. Multi localnici s-au mutat in satele de pe coasta unde isi pot gasi de lucru, ceilalti se muta rand pe rand in casele nou construite. Singura cladire in stare buna din vechea vatra a satului este moscheia – cea cu acoperisul albastru, din fundal.
Acasa la Pak Abu Bakar, sotia lui gareste sago copt. In prim plan e faina de sago.
Prajituri de sago bakar (sago copt) proaspat scoase din cuptor, adica din caramida din fundal ce are niste gauri in care se indeasa faina de sago si se pune pe foc. Prajiturile din sago copt sunt cea mai greu de inghitit chestie pe care am mancat-o. Ti se usuca gura de la ele, parca ai manca un rumegus bine uscat, cu aroma de mucegai. Uneori la masa nu am avut altceva decat sago bakar.
Bati Sayei. Un catun care in buna parte pare nelocuit, insa in care recent au fost construite peste 20 de case noi pentru a se justifica cheltuirea unor bani.
Pestera „barca” de pe Muntele Bati, care arata mai degraba ca un canion. Drumul din Bati Sayei spre coasta trece prin pestera pe care multi crestini din Seram si Saparua o considera arca lui Noe. Asocierea unor caracteristici ale mediului lor inconjurator cu povesti din Biblie am auzit in mai multe comunitati din Maluku si Noua Guinee.
Sat de la poalele Muntelui Bati, pe coasta de Nord a Seramului.
Plecarea din Tutuktolul. Dupa doar 5 zile in zona asta am facut calea-ntoarsa spre zona Manusela unde aveam sa gasesc ceea ce cautam de fapt: o comunitate animista, care traieste autonom in si din padurea de pe teritoriul ei.