Povești cu triburi XIII – La korowai, cu arcuri, manele și misionari

  1. De introducere
  2. Basman
  3. Spre casele din copaci
  4. Yaniruma – Senimburu, Guță
  5. Misiunea, misionarii și limba korowai


1. De introducere

După 23 de zile, de la plecarea din Lombok, am ajuns în Basman, un sat la limita sudică a teritoriului korowailor. De acolo am luat-o la picior, din cătun în cătun, fără să putem stabili un itinerar și-o agendă, de care să ne ținem. Singurul reper a fost viza, care expira în 25 august, în 41 de zile.

Teritoriul korowailor e strâns între râurile meandrate de la sud de Munții Maoke, pe distanțe ce le bați la picior, chiar și desculț, în patru zile. În pădurile de acolo sunt mlaștini cu apă taninoasă, ca ceaiul negru, și din loc în loc se deschid luminișuri, pe teren ferm, în care locuitorii și-au construit case în copaci.

Acolo am ajuns la o confluență între vremuri.

Un curent aduce misionari, investitori, proiecte de sate, scrierea, unelte din metal, generatoare de curent, piste de avion, MP3 playere, melodii de-ale lui Guță, medicamente, elicoptere, ochelari de înot, militari, propagandă naționalistă, propagandă separatistă, nailon de pescuit, asistenți medicali, negustori de povești fabricate, benzină, haine second-hand și bani.

Altul aduce, în pirogi scobite în trunchiuri de copaci, oameni cu arcuri și cu săgeți cu vârful din os de cassowary, căpetenii de clan, bonguri din bambus, salbe de dinți de câine, spiritele pădurii, războaie tribale, ofrande, incantații, pene de pasărea paradisului, vânători, fuste din iarbă, povestiri cu canibali, sulițe, tabuuri, iodlere și jăratic. După ce-și leagă canoele la mal, unii dispar în pădure, la casele din copaci. Alții rămân lângă râu, să vadă cum e în satele construite în numele lor, să învețe să numere, să recite din biblie, să se îmbrace și să cunoască banii.

Acum, toate astea îmi vin de-a valma.

O întâmplare, cu care am plecat atunci în minte. Chiar înainte să plec în Papua, umblând să obțin o scrisoare din partea universității (articolul anterior) m-am întâlnit cu dl. Muhibah, responsabilul cu studenții străini. Mă chemase la sala de sport, unde supraveghea ceva comisie de admitere. Era ocupat, dar nu părea că are ce face, și a ieșit pe hol, la o discuție.

Scrisoarea? Încă nu era gata. Am povestit de tura mea în Papua, politică, cultură. Și foarte indonezian, fără legătură cu subiectul, mi-a zis o poveste. Povestea lui Abraham.

Era un tânăr, Abraham, și el a văzut că toți, în jurul lui, se închinau la statui. Cum sculptau ei statui, în piatră și-n lemn, Abraham i-a întrebat: ce-i cu ele? I-au spus că alea sunt zei.
Cum puteți să credeți în statui?! Vă răspund ele? Vă văd ele? Mănâncă mâncarea ce le-o oferiți?
Oamenii i-au zis că știu că statuile nu sunt vii, dar ele se trag din strămoșii lor, care, la rândul lor, le-au venerat.
Allah îi luminase sufletul și mintea lui Abraham, încă de când era copil. El le-a spus oamenilor că Allah este unul singur si că toți trebuie să i se închine doar lui Allah și să asculte doar de el, nu de idoli falși.
Tu-i condamni pe zeii, sau pe strămoșii noștri? sau, doar glumești?, au întrebat oamenii.
Într-o zi, când toți erau plecați din sat, Abraham s-a dus în templul lor și le-a distrus toate statuile.
Când s-au întors și-au văzut, l-au întrebat: de ce ne-ai distrus statuile?!
Dacă ziceți că ei sunt zeii voștri, întrebați-i pe ei, le-a răspuns Abraham.
Muhibah zâmbește: ăsta era un om deștept,să vă răspundă ei, dacă pot să vorbească!” Nu?

Pe drum, aveam să întâlnesc povestea asta de nenumărate ori, indiferent de tabăra celor care urmau exemplul lui Abraham.


2. Basman Top

După șase ore pe barcă, în care mi s-au zdruncinat toate simțurile de la duduitul motorului „ketinting”, e liniște și alunecăm ultimii metri spre un ponton. Meșteru’, care ne-a adus din Tiau, leagă barca de un par înfipt în nămol și gata. Am ajuns.

De pe mal, o potecă-punte duce spre pădure. Cred că are niște sute de metri, nu ne așteptam să găsim așa ceva în „sălbăticie”. Ulterior am aflat că e pentru proiectul de construire a unor sate. Terenul fiind mlăștinos, e nevoie de un drum suspendat pentru transportat materiale.

Ăsta e Basman?! Arată ca o colonie muncitorească. Case din scânduri, cu acoperișurile din tablă, puse pe stânga și dreapta, fără urme de gospodărie. Pare și locuit și nelocuit.

Suntem găzduiți de Daut, unul dintre șefii de clan. Ne servește ceai și o farfurie cu banane fierte. Se mai adună câțiva vecini, să-i vadă pe noii sosiți și să afle „ce-au adus”. E momentul să împărțim rația de tutun, cafea și zahăr.

Ne drămuisem porții de tutun, cafea, zahăr și bomboane pentru 30 de zile. Bomboanele pentru copii, restul pentru adulți. Korowaii aveau să ne surprindă însă. La 6-7 ani, rulau țigări la fel de bine pe cât trăgeau cu arcul și aruncau sulița. Și credeți-mă, sunt foarte pricepuți, nu o dată l-au făcut de rușine pe Iulius la aruncat sulița. Eu nu m-am băgat. Mă întreceau și la rulat țigări.

În casă la Daut, 7-8 bărbați, dezbat cum, cu cine și pe unde să mergem. Noi și copiii ne uităm la ei. Informațiile noastre despre korowai se termină la Basman. Mai știm câteva denumiri de localități, de la marginea teritoriului lor, și atât. Așezările lor trebuie să fie undeva între aceste localități, mai înamonte de aici.

Daut locuiește împreună cu cele două neveste ale lui și șase copii. Korowaii practică poligamia. Femeile par mulțumite. Ele fac o droaie de copii și duc aproape toată munca din gospodărie. Fiind mai multe într-o casă își pot împărți treaba. Pe bărbați nu i-am întrebat, presupun că și ei sunt mulțumiți. Cât am stat la Daut, de exemplu, am remarcat că dormea doar în camera nevestei mai tinere. Lumea vorbește și că, mai sus, ar locui o femeie, care are doi bărbați. Echitabil.

Cum stăm la povești, în ușă apare un vecin și spune ceva repezit. Pare că nu e de bine. În minutul următor, Daut își ia arcul și câteva săgeți și se repede afară. Mă uit la Iulius și rămânem pe loc. Când auzim hărmălaie la casa vecină, nu ne mai abținem. Scoatem capetele pe ușă.

Daut cu arcul întins și săgeata ațintită spre fața vecinului, aflat la doi metri, strigă când la el când spre mulțimea adunată. Apare în fugă încă un bărbat, cu toporul ridicat, și intră și el în discuție. După niște minute grupul se sparge. Ca și cum n-a fost.

Daut își sprijină arcul și săgețile de ușă, iar ceaiul și țigările continuă. Vecinul, care e și din alt clan, folosise generatorul, fără să-i spună lui Daut, care-l are în grijă. Îl luase să asculte muzică. Am făcut cunoștință cu temperamentul melanezienilor.

Prezența generatorului în mijlocul pădurii este un capitol din povestea korowailor. Guvernul de la Jakarta a finanțat construirea a două sate, lângă Basman.

În 2008, prefectul districtului Mappi a venit în zonă și a cerut ca 500 de korowai să fie mutați în sate.
„Să trăiască și ei sănătos. Ei nu știu să meargă duminica la biserică și nu știu nici de Guvern. Dar ei nu vor să vină în sat. Au locurile lor, la casele din copac.” Daut.
„Le-a dat case bune, cu acoperiș din tablă. Dar, după o noapte, ei s-au întors în pădure, la casele din copaci. Dacă locuiesc în sat trebuie să-și aducă mâncare din pădure. Aici nu pot să-și caute de mâncare.”

Pentru 2013-2014, planul era să fie construite case pentru încă 70 de capi de familie.

Acum, cele 20 de familii, care locuiesc în sat, primesc ceva bani din proiect. O dată la trei luni, zice Daut. În Basman există un chioșc, și o dată la câteva săptămâni, vine barca cu orez, zahăr, biscuiți, conserve de pește, țigări și mărunțișuri, la prețuri triple față de oraș.

Cum ar trăi 100 de familii aici?

Daut zice că primii korowai au fost mutați în sat în anii ‘90. Când era copil, trăiau cu toții în casele din copaci. El a ajuns un fel de șef al comunității de aici. A învățat să citească, vorbește indoneziana foarte bine, se ocupă de proiectul guvernamental de dezvoltare a zonei și a fost chiar și la Jakarta.

„Prefectul districtului m-a luat cu el. Am avut barcă de aici până la Tana Merah, o zi. Și de acolo am mers cu avionul.”
„Am fost mulți oameni din Papua, la Jakarta. Am învățat despre Guvern și administrație. Am stat o săptămână în Jakarta. Ei ne-au dat cameră și mâncare. Am avut zilnic orez.”

Acum trăiește parțial din banii pentru proiect, dar mâncarea și-o ia tot din pădure. Se duce mereu, la locul lui, după sago, cartofi dulci, banane și vânat.

Deocamdată proiectul stagnează. Daut zice că nu mai sunt bani, au dispărut pe parcurs. Bugetul pentru o casă e de 50 mil. rupii, în condițiile în care o casă aici nu poate să coste mai mult de 20-30 mil. Nu mă îndoiesc de cele spuse de Daut. Povestea asta, cu case construite din bani guvernamentali prin programul RESPEK (respect) și cu sate fantomă neterminate, am întâlnit-o și-n Maluku. Și la fel ca acolo, și în Basman a fost construită o școală primară, cu șase săli de clasă, care nu funcționează. Învățătorul (unul singur) trăiește jos, lângă Mappi și trece prin Basman doar de câteva ori pe an, iar copiii nici măcar atât.

În Basman trăiesc trei comunități: korowai, citak și tanimbar, ultimii fiind muncitorii aduși din Maluku. E un fel de stație tehnică-logistică, prin care reprezentanții guvernului de la Jakarta administrează o regiune stabilită fără nici o legătură cu granițele și interesele grupurilor etnice, peste ale căror teritorii se suprapune. Pentru noi, e locul de unde vrem să plecăm mai departe, la korowai.

Iulius, la casa din Basman a lui Daut (dreapta imaginii), lumea s-a adunat să afle de ce am venit și ce am adus.

Iulius, la casa din Basman a lui Daut (dreapta imaginii), lumea s-a adunat să afle de ce am venit și ce am adus.

În bucătărie la Daut. Cât bărbații discută chestii importante, femeile s-au adunat la bucătărie. Cea din dreapta și cea din spate sunt nevestele lui,  și mai nou aduc câte un ban în casă.

În bucătărie la Daut. Cât bărbații discută chestii importante, femeile s-au adunat la bucătărie. Cea din dreapta și cea din spate sunt nevestele lui. La korowai, ele se ocupă de copii și, aproape integral, de ținut casa. Bărbații fac canoe, construiesc case, se bat și vânează, și mai nou aduc câte un ban în casă.

Poteca-punte dintre Basman și Mu2. Scânduri pe care șede Daut  sunt pentru viitorul sat, ce se construiește la marginea Basmanului. Scândurile sunt făcute direct din drujbă! Nu există gater în zonă.

Poteca-punte dintre Basman și Mu2. Scândurile pe care șede Daut sunt pentru viitorul sat, ce se construiește la marginea Basmanului. Scândurile sunt făcute direct din drujbă! Nu există gater în zonă.

Mu2, un sat construit de guvern, pentru korowai, asemenea Basmnaului, dar nelocuit. Basman, având acces direct la râu, a devenit punctul logistic central al zonei. Mu2 și satele ce se construiesc în prezent nu vor avea viață, decât dacă vor fi colonizate cu forță de muncă, adusă din alte părți, pentru defrișări și plantații de palmier de ulei. Dar, deocamdată e liniște și pădurea e încă în picioare.

Mu2, un sat construit de guvern, pentru korowai, asemenea Basmnaului, dar nelocuit. Basman, având acces direct la râu, a devenit punctul logistic central al zonei. Mu2 și satele ce se construiesc în prezent nu vor avea viață, decât dacă vor fi colonizate cu forță de muncă, adusă din alte părți, pentru defrișări și plantații de palmier de ulei. Dar, deocamdată e liniște și pădurea e încă în picioare.

Iulius își ia rămas bun de la Daut, care ne-a condus doar jumătate de oră în pădure, dar nu s-a despărțit de arc. Mai departe, ne-a lăsat pe mâna călăuzelor.

Iulius își ia rămas bun de la Daut, care ne-a condus doar jumătate de oră în pădure, dar nu s-a despărțit de arc. Mai departe, ne-a lăsat pe mâna călăuzelor.

 


3. Spre casele din copaci Top

Dimineață apare călăuza aleasă de Daut, cu doi însoțitori, și gata, hai să plecăm. Păi de ce sunt trei? Noi am zis ca avem nevoie doar de o persoană. Daut și ceilalți o dau la întors. E clar, nu ne înțelegem și plecăm cu tot alaiul și recalculăm rațiile de tutun.

Poteca-punte continuă încă 700m, prin pădure, până în Mu 2, unul dintre satele nou construite. 50 de case nelocuite. Continuăm spre pădure.

Călăuzele sunt doi bărbați, 30 și 40 ani, și un băiat de 8-9 ani. Șeful, cel mai învârstă, duce un arc și câteva săgeți. Al doilea are o macetă și o traistă împletită, în care duce un pachet de tutun + foițe. Băiatul se duce pe el. Am plecat pentru patru zile.

Înțelesesem că ar fi două variante de traseu. Basman – Mu – Hanak – Sayak – Mabul, patru zile, sau Basman – Mangge – Yaniruma, o zi jumate. Am ales-o pe prima, care traversează, de la sud la nord, jumătatea vestică a ținutului korowailor, zona care pare cea mai distanțată de așezările-centre administrative.

Am pornit cu entuziasm și cu reținere. Nici n-am înțeles ce distanțe sunt între așezări. Rucsacii sunt încă plini și e cald ca dracu. De abia începe… Călăuzele merg înainte, vorbesc pe limba lor, și se afundă în pădure. Mustește de apă. In verdele intens apar ochiuri negre, pe care le traversăm acrobatic pe copaci acoperiți de mușchi. Ținem atent pasul pe urmele călăuzelor, printre ochiurile de apă neagră, a căror întindere o ghicim greu prin desișul frunzelor. Alteori, mergem prin fire de apă ruginie, care se varsă în canale cu apa neagră, sau ne duc direct până la râu. Unde terenul este mai ferm, korowaii au defrișat poieni, în mijlocul cărora și-au construit câte o casă, în copac, înconjurată de bananieri și plantații de cartofi dulci.

Pădurea răsună de păsări și de iodlerele călăuzelor. Când ne apropiem de locul cuiva, chiotele și iodlerele devin mai intense. „Să știe unde suntem, să nu se sperie de noi.” Din loc în loc, călăuzele se opresc, își rulează câte o țigară, inclusiv „al mic”, și pare că discută despre traseu. Îi urmăm. Nu par relaxați, mereu întreabă de numele locurilor pe unde vrem să ajungem, de parcă noi am ști. Și parcă încearcă să ne convingă de alte rute, mai scurte, spre Yanirumah. Nu știu de ce, nu se leagă relația cu ei și preluăm neliniștea lor. Suntem pe un traseu propus cumva de ei, și tot ei sunt cei care nu-s convinși de el. Iar noi, habar n-avem despre ce se întâmplă în pădurea asta.

Spre după amiază, ne oprim într-o poiană, nou defrișată, în mijlocul căreia e o casă cocoțată la vreo cinci metri într-un copac. În poieni, deși arde soarele, e luminos, aerisit și vezi unde ești. Lăsăm rucsacii și ne relaxăm.

Căscăm gura la casa din pom. Copacul este stâlpul principal, pe care se sprijină podeaua, susținută suplimentar de câteva zeci de prăjini. Pentru urcat se folosește un buștean, în care-s cioplite trepte, cât să pui vârful piciorului. Desculț, că altfel n-ai priză bună. La prima casă, în care-am dormit, încă am avut noroc că bușteanul-scară nu era și puțin surplombat, cum l-am văzut la majoritatea caselor. Structura din pari, a casei, e legată cu liane, podeaua e acoperită cu scoarță de pom, iar pereții cu coajă de sago. Acoperișul e din frunze de sago. Casele sunt mari și de obicei compartimentate, nu sunt un fel colivii, cum ne așteptam.

Urcăm în casă la Gohon, așa am înțeles că-l cheamă pe gazda noastră, un văr de-al călăuzelor. Seara, femeia lui pregătește la foc niște lipii de sago, pe care le împărțim cu restul. Numai atât? Niște rumeguș de sago, bătucit pe vatră, nu prea ține de foame.

La korowai, am cam făcut foamea. Ne drămuisem proviziile: conserve, orez, tăiței instant, lapte praf și unt de arahide, pentru mâncat pe timpul turei, când nu eram în vreun cătun, sau acasă la careva. Tutun și foițe (echivalentul a 250 de pachete de țigări) plus brichete, zahăr, și eventual bani, pentru dat gazdelor. Uneori trocul a funcționat. Oamenii ne propuneau fructe, sau pește, la schimb pe tutun. De cele mai multe ori însă, doar cereau, sau așteptau să mănânce ce scoteam noi din traistă și apoi plecau, sau se culcau. După ce-am înțeles cum stau lucrurile, am ales să ne culcăm cu burta goală și să păstrăm conservele, să le înfulecăm pe ascuns, decât să le împărțim cu toată casa + călăuzele + eventualii prieteni și tot cu burta goală să dormim. Chestia asta cu mâncarea a făcut să simțim distanța dintre noi și ei. Călăuzele nu păreau să aibă vreo problemă. Își mai lua câte ceva din mers: o bucată din nu știu ce copac, un crevete de râu, un vierme de sago, un fruct. Noi trebuia însă să culegem din rucsac. Propunerile de troc, bani și exemplele noastre, inițiale, de dărnicie, n-au închegat vreo comunicare. Fiecare a rămas cu ce era al lui. După un an jumătate prin Indonezia, ne-a surprins și ne-a răsturnat socotelile.

Din prima noapte în copac n-am reținut nimic. Nici măcar nu am făcut poze, am fost prea obosit.

Dimineață, călăuzele ne spun că din cauza ploilor nivelul apei e ridicat și pădurea spre Hanak încolo e inundată. Ne propun să coborâm spre Yaniruma. Și nici timpii între localități nu mai seamănă cu cei pe care-i aflasem în Basman. Au crescut! Oamenii par bine intenționați, dar în același timp, știu că ei pot să vândă gogoși, să mintă – în accepțiunea noastră – fără să aibă intenția de a înșela. Treaba asta am întâlnit-o și-n Indonezia. Pe de o aparte, oamenii „nu pot” să spună „nu” și orice formă de eschivare e acceptabilă. Pe de alta, lucrurile sunt ceea ce spui că sunt, și spui că sunt ceea ce vrei să fie. Ha?! Da, chiar așa. Iar acum, probabil că ei nu vor să meargă spre Hanak. Cum o învârtim, ei tot spre Yaniruma trag. Nu prea avem de ales. Le salutăm pe gazdele noastre din copac, coborâm și o luăm spre Yaniruma.

Din nou leorpăit prin bălți, iodlere și pauze de țigară, dar simt că oamenii merg mai cu tragere de inimă. Grupul nostru s-a mărit, unul dintre băieții lui Gohon ni s-a alăturat. Spre după amiază ne oprim la un alt văr de-al călăuzelor. Aici, lângă casa din copac, e construit și un fel de hambar, direct pe pământ, cu pereții din coajă de copac, acoperișul din frunze și cu priciuri din crengi, unde rămânem peste noapte.

Peste râu, se vede o scară din pari și liane, ce urcă într-un copac, de nu se mai termină, și sus, în vârf, scheletul unei case, suspendat la vreo 25-30 de metri deasupra apei.

„A fost aici un grup, care a făcut film. Ei au vrut să le facem casa sus”, ne lămurește vărul.

Scormonindu-ne memoria vizuală, ne dăm seama că aici trebuie să se fi filmat documentarul „Human Planet – Jungles”, de BBC. Chiar citisem pe internet că regizorul a cerut, în mod special, să se construiască o casă la vreo 25 metri înălțime. Cu acea ocazie a fost construit și hambarul, în care dormim, pentru o „ceremonie tradițională la canibali”.

Locul e frumos, pe malul apei, înconjurat de copaci înalți, n-are însă nici o legătură cu cum trăiesc korowaii. Casele lor nu-s, niciodată, exact pe malul râului. Ei defrișează poieni, de 100-150 metri diametru, în care plantează cartofi dulci și banane, iar casele sunt ridicate în mijlocul poienii, la 5-10 metri înălțime.

„Cinci milioane, dacă mister vrea, noi facem așa o casă. Într-o săptămână.”
Mister”. Văru’ trebuie să fie unul dintre korowaii care a făcut cunoștință cu grupurile de turiști esquisite, care explorează „uncontacted tribes”.

Seara ne aranjăm scoarțele de sago pe priciuri și montăm plasa de țânțari, iar călăuzele fac focul. Prăjim niște lipii de sago și, cu gândul că ne-am săturat, ne așezăm la povești.

Călăuzele din Basman au fost și ei cu grupul de la BBC, ca porteri. Dar ei nu apar în film.
„Am stat în spate. Noi eram îmbrăcați și aveam tabără separată, cu cei care găteau.” „Oamenii care au făcut casa din pom și ceremonia tradițională erau dezbrăcați.”
„Au fost mulți porteri. Noi am dus lucrurile, în spatele grupului, și alții au mers împreună cu ei. Îi ajutau să meargă și le duceau aparatele foto. Noi n-aveam voie să venim în față, ca să nu apărem îmbrăcați, în film.”

Vărul însă a fost unul dintre „canibalii” dezbrăcați, care au construit casa și au participat la ceremonie.

Ceremonia a costat 20 mil. rupii și un porc. Pot să organizeze una și pentru noi. Ne dă și o listă de prețuri, pe care o are de la unul din fixerii ce mai aduce grupuri, de două-trei ori pe an. Un milion pentru făcut sago, nu știu cât pentru prins pește, pentru scos viermii de sago etc. Una peste alta, vreo 3000-4000 USD, ar fi un pachet complet, de uncontacted tribe. La asta se adaugă costurile turistice: hidro-avion, bărci cu motor, porteri, mâncare occidentală și, evident, comisioanele fixerilor. Există doi indivizi, unul din Jayapura și unul din zona Batak – Sumatra, care organizează astfel de ture, de câțiva ani încoace. Go explore! All-inclusive adventures.

După o noapte în tabăra BBC, am continuat spre Yaniruma. Grupului nostru i s-a mai alăturat un văr și am plecat cu cinci călăuze. Ei la pas, cu țigările, arcurile și macetele, noi nădușind după ei, cu rucsacii.

La o răscruce, ne despărțim de călăuzele din Basman, care o iau spre casă. Continuăm cu văru’ și cu fiul lui Gohon. Aici, pădurea nu se mai întinde peste mlaștini, dar tot e noroios. Timp de vreo două ore, ne tragem sandalele printr-o clisă, până când ajungem la malul lui Dairam Kabur, râul care străbate ținutul korowailor și leagă principalele așezări, inclusiv Basman, care e la o zi de vâslit, în aval de aici. Ne punem rucsacii într-o canoe scobită într-un trunchi, pe care băieții o cârpesc cu pământ, să nu ia prea multă apă, și pornim spre Yaniruma.

Cu timpul, am înțeles manevrele călăuzelor, care se tot adunau și despărțeau de grup. Ei nu circulă niciodată singuri, decât în teritoriile clanurilor lor. „Pentru siguranță”, ne-au zis. Așa că, înainte de a ne despărți de un rând de călăuze, cel puțin alți doi korowai se lipeau de grupul nostru. Din același motiv, korowaii nu pleacă la pădure fără arc și săgeți pentru om. (Săgețile sunt pentru porc și cerb, cassowary și pentru om.) Spre deosebire de vânătorii din Seram, papuașii poartă tot timpul arcul armat și săgețile dezlegate. Și evită să traverseze teritoriile clanurilor cu care nu se au bine. Așa că, am mers în zig-zag prin pădure, pentru a ocoli anumite clanuri. Și, probabil, când nu era o variantă bună pentru ocolit, pădurea era inundată, sau vremea era rea, cum s-a întâmplat în tura spre Hanak.

Leorpăind prin pădurea korowailor. Contrar așteptărilor, mersul prin apă era cel mai confortabil. Unde nu era apă, era noroi! Mersul prin noroaie ne-a stors, fizic și psihic și ne-am umplut de bube și mâncărimi la picioare.

Leorpăind prin pădurea korowailor. Contrar așteptărilor, mersul prin apă era cel mai confortabil. Unde nu era apă, era noroi! Mersul prin noroaie ne-a stors, fizic și psihic și ne-am umplut de bube și mâncărimi la picioare.

Pădurea dintre Basman și Yaniruma e ca un burete, îmbibat cu apă. Fiindcă apa curge foarte lent, frunzele se depun și descompun, și-i dau o culoare maro-roșiatică, maro-negricioasă, sau neagră-verzuie. Arata frumos, dar pe noi ne-a ținut mereu în stres, că trebuia să traversăm, cu rucsacul plin și cu aparatul foto la gât, peste bușteni lunecoși. În prima zi, Iuliu a reușit să cadă cu toate în apă până la gât. Noroc că, la momentul acela, avea aparatul foto în husă.

Pădurea dintre Basman și Yaniruma e ca un burete, îmbibat cu apă. Fiindcă apa curge foarte lent, frunzele se depun și descompun, și-i dau o culoare maro-roșiatică, maro-negricioasă, sau neagră-verzuie. Arata frumos, dar pe noi ne-a ținut mereu în stres, că trebuia să traversăm, cu rucsacul plin și cu aparatul foto la gât, pe bușteni lunecoși. În prima zi, Iuliu a reușit să cadă cu toate în apă până la gât. Noroc că, la momentul acela, avea aparatul foto în husă.

Șeful călăuzelor și prima casă din copac, pe care am întâlnit-o.

Șeful călăuzelor și prima casă din copac, pe care am întâlnit-o.

În apropiere de locul lui Gohon. Unde dădeam peste apă curgătoare, cum e în imaginea asta, ne umpleam și bidoanele pentru băut. Da, cât am umblat prin Papua, am băut mereu apă de culoarea ceaiului. De fiert nu se punea problema, ne-ar fi luat o veșnicie, că beam multă apă în atmosfera de saună de acolo. Un filtru ar fi fost bun, dar am supraviețuit și fără.

În apropiere de locul lui Gohon. Unde dădeam peste apă curgătoare, cum e în imaginea asta, ne umpleam și bidoanele pentru băut. Da, cât am umblat prin Papua, am băut mereu apă de culoarea ceaiului. De fiert nu se punea problema, ne-ar fi luat o veșnicie, că beam multă apă în atmosfera de saună de acolo. Un filtru ar fi fost bun, dar am supraviețuit și fără.

Văzându-ne mai neîndemânatici, călăuzele ne-o luau înainte, peste buștenii-punte, și mai curățau calea de crengi, sau înfigeau câte un par în apă, pentru sprijin.

Văzându-ne mai neîndemânatici, călăuzele ne-o luau înainte, peste buștenii-punte, și mai curățau calea de crengi, sau înfigeau câte un par în apă, pentru sprijin.

Călăuzele noastre așteaptă ca Gohon să se întoarcă de la pădure, să urcăm la el.

Călăuzele noastre așteaptă ca Gohon să se întoarcă de la pădure, să urcăm la el.

În jurul casei, korowaii își fac grădină, în care au bananieri, cartofi dulci, breadfruit și sub casă, la umbră și la îndemână, frunze de tutun. Uneori au și câțiva porci, care mișună liberi pe acolo.

În jurul casei, korowaii își fac grădină, în care au bananieri, cartofi dulci, breadfruit și sub casă, la umbră și la îndemână, frunze de tutun. Uneori au și câțiva porci, care mișună liberi pe acolo.

Un bătrân korowai. Până cu o generație în urmă bărbații korowai se îmbrăcau doar cu  o frunză și o sfoară de ratan la brâu, pentru aprins focul. Femeile purtau o fustă scurtă, din iarbă. Cât am umblat pe acolo, am întâlnit doar doi bărbați și o singură femeie, care nu foloseau haine, după modelul nostru. Acum, majoritatea poartă haine, second hand, care ajung prin misionari, sau mai rar, de jos, de la piață.<br /> Mai târziu, când am fost la pescuit, am văzut că și korowaii tineri poartă pe sub pantaloni, frunza cu care-și împachetează sarmaua, asemenea bătrânului din imagine. Așa o fi și cu creștinarea lor?

Un bătrân korowai. Până cu o generație în urmă bărbații korowai se îmbrăcau doar cu o frunză și o sfoară de ratan la brâu, pentru aprins focul. Femeile purtau o fustă scurtă, din iarbă. Cât am umblat pe acolo, am întâlnit doar doi bărbați și o singură femeie, care nu foloseau haine, după modelul nostru. Acum, majoritatea poartă haine, second hand, care ajung prin misionari, sau mai rar, de jos, de la piață.
Mai târziu, când am fost la pescuit, am văzut că și korowaii tineri poartă pe sub pantaloni, frunza cu care-și împachetează sarmaua, asemenea bătrânului din imagine. Așa o fi și cu creștinarea lor?

O pauză obligatorie de țigară. De la copilul de țâță, din spate, până la șeful călăuzelor, toți trag cu savoare din mahorca ce-am adus-o de la oraș. Nu știu dacă e mai bună decât tutunul lor, dar e clar că e mai prețuită. Și unde mai pui, că e și cu foiță hârtie. De câte ori treceam pe lângă casa cuiva, călăuzele le dădeau de veste: „este de fumat”. Și noi aveam rația pregătită.

O pauză obligatorie de țigară. De la copilul de țâță, din spate, până la șeful călăuzelor, toți trag cu savoare din mahorca ce-am adus-o de la oraș. Nu știu dacă e mai bună decât tutunul lor, dar e clar că e mai prețuită. Și unde mai pui, că e și cu foiță hârtie. De câte ori treceam pe lângă casa cuiva, călăuzele le dădeau de veste: „este de fumat”. Și noi aveam rația pregătită.

Între casa lui Gohon și cea a vărului lui, cu BBCu, poteca merge pe lângă un râu meandrat, pe care-l tot traversăm.

Între casa lui Gohon și cea a vărului lui, cu BBCu, poteca merge pe lângă un râu meandrat, pe care-l tot traversăm.

Casa din pom, construită de korowai, pentru producătorii de la  BBC. Pentru 5 mil. rupii (350 EUR) am fi putea avea și noi una. Nu, mulțumesc.

Casa din pom, construită de korowai, pentru producătorii de la BBC. Pentru 5 mil. rupii (350 EUR) am fi putea avea și noi una. Nu, mulțumesc.

Din nou echilibristică pe podurile ultra minimaliste ale korowailor.

Din nou echilibristică pe podurile ultra minimaliste ale korowailor.

Verii lui Gohon cârpesc canoea, cu pământ, înainte de a pleca spre Yaniruma. Când mi-au dat un boț de noroi argilos, să mai astup găurile bărcii din mers, am fost sceptic. Mi-am pus aparatul foto în două rânduri de pungi. Dar, apoi, am văzut că funcționează.

Verii lui Gohon cârpesc canoea, cu pământ, înainte de a pleca spre Yaniruma. Când mi-au dat un boț de noroi argilos, să mai astup găurile bărcii din mers, am fost sceptic. Mi-am pus aparatul foto în două rânduri de pungi. Dar, apoi, am văzut că funcționează.

Pe un braț al Dairam Kabur, spre Yaniruma.

Pe un braț al Dairam Kabur, spre Yaniruma.


4. Yaniruma – Senimburu, Guță Top

Vrând nevrând, Yaniruma a fost punctul central al incursiunilor noastre în pădurea korowailor.

Yaniruma este primul sat stabilit pe teritoriul korowailor. Prin 1979, o misiune protestantă s-a stabilit în zonă, când korowaii încă practicau canibalismul și tehnologic erau în epoca de piatră, și a început munca de convertire a lor la creștinism. Unul dintre mijloacele de control a fost înființarea unei așezări și ademenirea indigenilor acolo. Începând de prin anii 90, o parte dintre korowai au fost botezați și, cel puțin declarativ, convertiți la creștinism.

Au mai fost adăugate: o pistă de aterizare – pentru avioanele misiunii, un radio – pentru comunicat cu restul lumii; guvernul a construit o clădire pentru administrația publică – goală, o școală – fără învățător, încă un sat, pentru kombai (un trib învecinat) locuit în proporție de 50% și un dispensar. De curând, un dani (din tribul dani, zona Baliem) a deschis un mic magazin, unde vinde orez, țigări, zahăr, benzină și mărunțișuri.

Văru’, cu care venisem din pădure, ne-a pus în legătură cu niște băieți, ce tocmai veniseră din jos, cu barca cu orez, țigări, biscuiți și noutăți. Unul dintre ei, prezentat ca businessman-ul local, urma să continue ziua următoare spre Senimburu, un cătun din amonte. Iar din Senimburu, se poate merge spre Hanak și Mabul.

700000 rupii (55 EUR). Dacă-i plătim benzina până în Senimburu ne ia cu el.

– Cât am face, pe jos, până în Senimburu?
– Ooo, nu se poate merge pe jos.
– De ce?
– Trebuie trecut râul.
– Dar, de pe partea cealaltă, se poate merge pe jos?
– Da, e drum.
– Cât timp faci?
– O zi. Dimineața plecăm din Yaniruma, dormim o noapte la mijloc și a doua zi ajungem în Senimburu.
– Păi e o zi, sau două zile?
Mai discutăm de drum și verificăm, încă o dată, cum stau timpii.
– Cât timp se face, pe jos, până în Senimburu?
– De aici, dormim două nopți pe drum, și a treia zi ajungi în Senimburu.
– N-ați zis, că faci doar o zi până acolo?!
– Nu se poate o zi. E departe.

De dimineață plecăm cu barca, cu businessmanu’. Avem noroc, că apele sunt mari și trecem ușor peste repezișuri. După câteva ore ajungem în Senimburu. Mai târziu am aflat că pe jos sunt vreo 6-7 ore de mers lejer, între Yaniruma și Senimburu.

Pe o pajiște, sunt așezate vreo 15 case suspendate, din lemn, cu pereții din cotoare de frunze de sago și acoperișul din frunze de sago. Nefiind gospodării, cu animale, toată așezarea e acoperită cu iarbă. Nici locuitori nu prea sunt. Sunt plecați în pădure, după mâncare și stau în casele din copaci. În lumina după amiezii, am ajuns într-un paradis părăsit, în care se aud doar păsările. Lipsește un joint.

Aici lumea nu zice că merge la muncă. Pleacă să caute de mâncare. Căutatul mâncării, aka mersul la muncă, ocupă patru-cinci ore pe zi. În rest, stau tolăniți, la taifas, fumează la bong, sau dorm.

Intrăm în casa unuia dintre băieți și ne așezăm lângă foc, feriți de țânțari. Întinderea asta de mlaștini și junglă e un rai al țânțarilor. Ne relaxăm la umbră, așteptând o lipie de sago, în ritmuri de bollywood și pop indonezian! Sunt săptămâni de când n-am ascultat muzică. Băieții, care se întorc de jos, din zona Mappi, și-au cumpărat un telefon mobil, pentru muzică. Suntem la zile distanță de rețelele GSM.

Deodată: „Și dacă cerul mi-ar zâmbiii / Iubirea mea / Nu am să pot stăpâniii / Dorința de-a pleca …” Iulius ia telefonul papuașului: Guță!

Verificăm încă o dată. Da, am auzit bine. Îl rugăm să mai dea un play la melodia aia. Băiatul se supune nedumerit, iar noi sărim cu aparatele foto pe modul video. A fost singura dată, din toate turele, în care l-am rugat pe cineva să repete o chestie, ca să-l pot filma. În casa aia din sago, între vatra de foc, amenajată pe podeaua din scoarță de copac, cu arcuri și sulițe sprijinite de pereți, cântarea lui Guță răsuna pătrunzător, din telefonul mobil al întreprinzătorului papuaș. I-am fi rugat să repete și a treia oară, dar păreau stresați, nu înțelegeau ce se întâmplă, iar noi eram incapabili să le explicăm. Ulterior, am avut deosebitul prilej să ascultăm manele, de Guță, precum și de alți interpreți, în van-urile publice din Jayapura, capitala Provinciei Papua. Probabil că de acolo au ajuns și la Mappi, și apoi între casele din copaci ale korowailor. Mișto!

(Promit să mă organizez cu Iulius, să edităm clipul cu Guță la korowai. O să revin.)

În Yaniruma, cu vărul lui Gohon (dreapta), businessmanul cu telefonul mobil (mijloc) și o căpetenie korowai, care cântă la o drâmbă din bambus.

În Yaniruma, cu vărul lui Gohon (dreapta), businessmanul cu telefonul mobil (mijloc) și o căpetenie korowai, care cântă la o drâmbă din bambus.

Senimburu

Senimburu

Gazdele noastre din Senimburu

Gazdele noastre din Senimburu

 


5. Misiunea, misionarii și limba korowai Top

Îs mai multe de zis aici, le iau la rând.

Cătunul Senimburu este ultimul avanpost al misionarilor creștini, în pădurea korowailor. L-au înființat pentru a-i aduna la un loc pe băștinași, în încercarea de a-i converti de la animism și de-ai civiliza. Tradițional, korowaii nu au sate. Fiecare clan locuiește pe parcela sa de pădure, unde-și caută de mâncare și unde-și face case. Și fiecare familie stă în casa ei. Nu au locuri unde să se adune, cu excepția unor ceremonii, o dată la câteva luni.

L-am cunoscut pe Peter Jan, un misionar olandez, fiul misionarului care, în 1979, „a deschis” zona Yaniruma. Peter s-a născut printre korowai și după ce s-a școlit în Olanda, s-a întors, cu nevastă-sa, să aducă korowailor „vestea bună”. Ei au pus bazele Senimburu-lui.

Ne-au invitat la ei, în casa misiunii, la o cratiță de paste cu brânză și la clătite cu gem! A picat grozav.

Peter, Maaike și cei cinci copiii ai lor locuiesc de vreo 10 ani în mijlocul pădurii. Au o casă dotată cu toate cele, pe socoteala misiunii. O dată la două săptămâni, elicopterul, sau hidro-avionul le aduc provizii. La nevoie, cum a fost când Maaike a trebuit să nască, elicopterul intervine în câteva ore. Aproape zilnic merg pe râu, la pescuit, sau în pădure. Pentru muncile mai grele, îi plătesc pe korowai. Copiii învață la distanță. Misiunea a dotat casa cu internet prin satelit. Jobul lor e să-i convertească pe korowai la creștinism, în varianta protestantă, să traducă Biblia în limba korowai, să-i învețe s-o citească și să-i aducă cumva pe drumul nostru.

„Eu am cea mai nobilă meserie. Să salvez suflete. Ce este mai important decât asta?”
„Mulți se zbat să salveze pădurea tropicală, fauna, dar ce rost au toate astea, dacă sufletul omului este pierdut.” Peter.

Nu știu cum e cu sufletele ălora, dar eu m-am pierdut. De ce au lăsat Olanda, o țară plină de homosexuali, drogați, atei, anarhiști, musulmani, prostituate, ca să „salveze sufletele” unora din junglă?

Răspunsurile n-au venit de la Peter, mai ales că Maaika veghea atentă, la orice discuție „deviantă”, ci aveau să vină în timp, de la fapte. Da, nevastă-sa părea nucleul dur. Pe de altă parte, și Peter are convingeri solide. A studiat biologia și și-a dat seama că „evoluția speciilor e cea mai mare minciună a umanității!” „Trebuie să fi prost, ca să crezi în așa ceva.” Iar legat religiile din Europa: „Ortodoxia și Catolicismul nici măcar nu sunt religii creștine!” „Fără o religie, nu poți stabili niște valori morale comune. Cum poți decide ce e bine și ce e rău?” Hu, huuu… Bat în retragere. Și omului ăstuia, i se lasă pe mână soarta unei comunități. Niște „intelectuali”, din lumea „civilizată și multiculturală” le susțin activitatea, lui și altor sute de misionari. Doar în Papua de Vest, misiunile creștine au deschis în jur de 200 (două sute) de piste și terenuri de aterizare pentru avioanele și elicopterele lor.

Peter și Maaike nu au ctitorit o biserică în Senimburu, au construit o casă, loc de adunare, care, pe timpul săptămânii, folosește ca școală, pe care ei au și dotat-o. „Nu contează unde te rogi. Poți fi creștin și rugându-te într-o moschee. Nu contează nici cum se îmbracă oamenii pentru slujbă, sau cum se așează.”

Am intrat și noi la o lecție. Pe învățător, Peter l-a luat de la coborârea din copac, la propriu, l-a învățat carte și l-a ajutat să meargă la o școală de stat, jos la oraș. Acum, s-a întors în Senimburu și lucrează voluntar ca și învățător și ca asistent al lui Peter. La ora la care am participat, îi învăța pe doi eleviordinea numerelor, de la 1 la 100, folosind un joc, de genul „Nu te supăra frate”.

(Treaba asta cu număratul, am întâlnit-o și pe Sepik, în PNG. Oamenii povesteau că, pe vremuri, nu știau să numere. Foloseau bucăți de frunză de sago, asociate cu obiectele / persoanele de numărat. În altă parte, în zona centrală a Sepikului, foloseau diferite părți ale corpului, pentru diferite numere.
Și am citit undeva, despre comunități din Amazon, în care numerele erau doar până la patru, sau chiar, numai până la doi. Peste doi, respectiv patru, era „mai mult”.)

Peter se ocupă de munca de lingvist. Limba korowai e diferită de limbile malai, e mai complexă, are structură gramaticală, timpi, conjugări etc. (Indoneziana e o limba malai.) Lui i-au trebuit ani buni să o învețe. Apoi, pentru a traduce Biblia, a avut nevoie de o scriere pentru limba korowai. A folosit transcrierea sunetelor ca în indoneziană. Pentru câteva sunete, cărora nu le-a găsit corespondență în indoneziană a inventat semne noi, adică litere din alfabetul latin (indoneziana folosește alfabetul latin) cărora le-a adăugat diacritice, sau grupuri de două litere. Crede că traducerea Bibliei în korowai îi va lua, până la urmă, 14 ani. Traducerea implică și înțelegerea ei, a mesajului. După traducerea unui capitol, Peter le cere korowailor să i-l povestească și apoi îl discută cu ei.

(Prin modul de răspândire Protestantismul are un impact diferit asupra culturilor locale, comparat cu celelalte religii.
Islamul, religia majorității, e predat în arabă. Toți învață să citească și să recite din Coran în arabă, deși nu înțeleg araba. Nici măcar colegii din campus, nu înțelegeau ce citau. La fel, mantrele hinduse sunt în sanscrită deși, cu extrem de puține excepții, hindușii din Indonezia nu înțeleg sanscrita. La catolici, Biblia e tradusă măcar în Indoneziană, o limbă pe care majoritatea o înțeleg, dar tot am văzut slogane și formule magice, în latină.
Doctrinele și modurile de răspândire ale Islamul, Hinduismul și Catolicismul au lăsat loc credințelor locale. Printre jinni, îngeri, sau vetala, și pe lângă ritualurile și formulele laborioase și neînțelese, se strecoară și spiritele băștinașilor. În plus, religiile acestea s-au răspândit și din interese politico-economice și prin convertiri la nivel de comunitate. Acolo unde inițial a pătruns una dintre religiile astea, s-au păstrat multe credințe și practici animiste indigene. Pe o structură, și după un calendar islamic / catolic / hindus, trăiesc o grămadă de păgânisme. O struțo-cămilă prietenoasă.
În schimb, protestanții se apropie atenți de comunitate și de individ, pentru a-i bărbieri, la piele, de credințele „necurate”. De obicei, unde pătrund protestanții, orice formă de manifestare a credințelor locale dispare. Rămâne ceva și mai abstract decât o struțo-cămilă.
Recent doar, odată cu dezvoltarea sistemului de învățământ și cu întărirea controlului guvernamental, islamul pătrunde în forme mai radicale, în viața indonezienilor.)

Misionarii nu s-au limitat la a aduce „vestea bună”. Au adus și bunuri, ademenitoare, din lumea lor. Le-au stârnit interesul băștinașilor și le-au condiționat atenția.

Le-au adus ochelari de înot și i-au învățat să-și facă un fel de arbaletă, dintr-o tijă metalică și o fâșie de cameră de mașină. Asta i-a făcut să fie mult mai eficienți la pescuit. Acum, toți băștinașii au cu ei pe râu arbaleta din spiță de roată cu o fâșie de gumă. Însă, cum spun și misionarii și băștinașii, peștele s-a împuținat. Evrica!

Până de curând, adică vreo 15-20 de ani în urmă, korowaii foloseau topoare din piatră. Nu cunoșteau metalul. Acum, prin intermediul misionarilor, au topoare din fier. Treaba merge bine, așa că au început să vândă lemn, evident neprelucrat, în localitățile din aval, unde pădurea a fost exportată în occident. Deocamdată, e la scară mică, și le aduce un ban de buzunar. Dar urmează mecanizarea. Și nici unul dintre ei nu prevede care vor fi costurile. Și nimeni nu-și bate capul să-i învețe. Ca peste tot, în locurile acestea, le sunt prezentate doar beneficiile (vezi povestea dayakilor de munte).

„Am fost plecat, vreo patru zile, la niște clanuri mai din nord, și când m-am întors, vecinul, ăsta cu casa din stânga, își pregătise un loc de aterizare pentru elicopter!
Ei au văzut că la noi vine periodic elicopterul, aterizează în fața casei și ne aduce mâncare și tot felul de chestii. Ne-a zis că acum, dacă are loc de aterizat, va veni și la el elicopterul să-i aducă chestii.” Peter.

Elicopterul, pe unii i-a uimit, pe alții i-a speriat de moarte. „Când am venit, prima dată, cu elicopterul, o familie de mai sus a sacrificat un porc, ofrandă pentru spirite. Au crezut că se întâmplă ceva rău. Și acum, familia respectivă refuză să vină în sat.”

Am stat trei zile în Senimburu, căutând niște călăuze, cu care să plecăm spre Mabul. Ne era să nu ne învârtă, iarăși, unii prin pădure. Sau să ne lase-n drum. Peter ne-a atras și el atenția. Nu prea ajung călători, de capul lor, pe acolo, iar cei care ajung, cam au probleme cu băștinașii. Cu doi ani înainte, doi nemți au fost jefuiți și părăsiți în mijlocul pădurii. Noroc că s-au scos cu gps-ul. Au mai fost și călători care au dispărut. În plus, korowaii se omoară între ei, la fel cum merg la vânătoare. Peter ne-a descotorosit de unul dintre băieții din Yaniruma, care se ținuse scai după noi, până-n Senimburu, și care am înțeles că era un korowai mai nărăvaș, de evitat.

Duminică ne-am dus la slujbă. În casa de adunare, erau vreo 20 de korowai. Învățătorul le spunea povestea Genezei.

Povestea Genezei pare populară în comunitățile mai primitive. Am întâlnit-o și pe Sepik și în Seram. Mă gândesc că e mai ușor de urmărit. Și le e utilă misionarilor. Ea subminează credințele băștinașilor, al căror miez este cultul strămoșilor. Or mitul genezei îi face pe toți frați, cu aceeași origine. Și încă cea mai super potentă. Mitologia lor și spiritele strămoșilor pun granițe între clanuri, care au origini diferite (conform mitologiei) și le leagă credințele de locurile de baștină. Dar, în același timp, mitologia determină rânduială comunității. Odată distrusă, indivizii sunt împinși într-un no-man’s land, cu o etică de import.

După poveste, Peter a ținut un discurs cu tâlc. Noroc că participa și un oaspete, papuaș din zona Baliem, și Peter vorbea în Indoneziană.
„Noi toți suntem vinovați. Oricât de buni suntem noi, nu putem fi curați. Orice facem: îi ajutăm pe alții, nu ne certăm, nu furăm, nu ne batem, tot nu ne putem salva singuri. De ce?”
„Părinții noștri au greșit și noi purtăm vina lor.” Și Peter le dă, „vestea bună”, cu fiul sacrificat pentru salvarea noastră etc.

No comment.

Prezența papuașului evanghelist nu e un detaliu. Cu o generație în urmă, treaba asta n-ar fi fost posibilă. Ăștia s-ar fi omorât între ei, la fel cum ar fi omorât un animal posibil periculos. Misionarii îi aduc pe papuași laolaltă, indiferent de clanurile din care se trag. Și din păcate, asta pare a fi singura lor șansă de a se ridică, reprezentativ, împotriva asupririi indoneziene și a exploatării americane. Dar, de la a nu se omorî între ei până la a fi cât de cât uniți și conștienți de existența unor interesele comune, care depășesc arealul lor, mai e mult. Și „investitorii” străini nu așteaptă.

Mi-ar fi plăcut să nu dau peste un Peter și o Maaike aici. Pe de altă parte, ei sunt, probabil, singurii care înregistrează temeinic limba korowai și, măcar o parte, din mitologia lor. Indiferent de acțiunile misionarilor, drumul korowailor e închis. Buldozerele „dezvoltatorilor” străini vor ajunge și-n pădurile lor, după minereuri, cherestea și forță de muncă ieftină. Misionarii le deschid, implicit, drumul occidentalilor, dar în același timp, le dau o șansă și korowailor, de a participa la lumea care vine peste ei, chiar dacă aceasta va fi, cel puțin inițial, sub formă de mână de lucru ieftină, într-o țară transformată în lumea a treia. Dacă ar rămâne la latitudinea guvernului de la Jakarta și a antreprenorilor, comunitățile acestea ar dispărea probabil fără urmă, asemenea faunei locale.

 

Suntem de o lună pe drum, am ajuns și la korowai, dar încă n-am ajuns unde vrem. Am văzut că băștinașii au tot timpul arcul și săgețile la ei. Am înțeles că sunt organizați pe clanuri și că există alianțe și râci între ele. I-am auzit chiuind prin toată pădurea. Am simțit că-s zgârciți, sau mă rog, că nu le pasă de alții. Dar n-am înțeles cum se leagă, de ce se întâmplă, astea. Cumva, viața lor a rămas ascunsă în pădure, în backstage.

De ce nu se despart de iodlerele cu care-și semnalează tot timpul prezența? Ce fac când se întâlnesc? Cu ce-și umplu timpul? Și cum ar fi dacă nu ne-ar vedea ca pe o sursă de câștig? Poate că tot schimbând călăuze, după călăuze, și învârtindu-ne prin pădure, urmând gura oamenilor și intuiția noastră, vom rupe asocierea cu lumea de unde venim, vom scăpa de ofertele de „ceremonii tradiționale”, de „noi toți sunt copiii lui Dumnezeu” și de „mister, nu se poate pe aici”. Sper să ajungem la korowaii care nu se așteaptă ca noi să vrem ceva de la ei.

După trei zile pline, ne-am despărțit de misionarii și de fanii lui Guță, din Senimburu. Și am plecat cu o familie, ce se ducea la casa din pădure, la vest de Senimburu, în mijlocul ținutului korowai. Da. N-am mai plecat cu niște călăuze tocmite, am fost acceptați să însoțim o familie.

(Continuarea, în articolul următor.)

În Senimburu, coacem sukun (breadfruit) pe jar și stăm la taclale și la o pipă.  Bongul korowailor e făcut dintr-un tub de bambus, care la capăt are înfiptă o bucată scurtă, tot de bambus, de diametru mai mic. În vârful acela se îndeasă tutunul. În tubul principal, se bagă un fel de câlți, obținuți din coajă de palmier de sago, râcâită cu ceva ascuțit.

În Senimburu, coacem sukun (breadfruit) pe jar și stăm la taclale și la o pipă. Bongul korowailor e făcut dintr-un tub de bambus, care la capăt are înfiptă o bucată scurtă, tot de bambus, de diametru mai mic. În vârful acela se îndeasă tutunul. În tubul principal, se bagă un fel de câlți, obținuți din coajă de palmier de sago, râcâită cu ceva ascuțit.

Eu verific bongul, gazdele noastre se bucură de tutunul de la oraș. Korowaii nu beau, însă fumează din greu. Nu știu ce tutun folosesc, nu mi s-a părut aromat, dar un fum te liniștește niște minute.

Eu verific bongul, gazdele noastre se bucură de tutunul de la oraș. Korowaii nu beau, însă fumează din greu. Nu știu ce tutun folosesc, nu mi s-a părut aromat, dar un fum te liniștește niște minute.

Iulius și gazda noastră. Urma să le trimitem pozele, din Jayapura, prin Peter, dar cumva nu ne-am mai întâlnit cu el.

Iulius și gazda noastră. Urma să le trimitem pozele, din Jayapura, prin Peter, dar cumva nu ne-am mai întâlnit cu el.

La școală. Fetele învăță să numere folosind un joc, care implica număratul, de la 1 la 100. În stânga este învățătorul, un korowai pe care Peter, misionarul, l-a luat dintre copaci și l-a școlit. După ce a terminat școala, jos la oraș, s-a întors în Senimburu, să-i învețe carte și pe alții.

La școală. Fetele învăță să numere folosind un joc, care implica număratul, de la 1 la 100. În stânga este învățătorul, un korowai pe care Peter, misionarul, l-a luat dintre copaci și l-a școlit. După ce a terminat școala, jos la oraș, s-a întors în Senimburu, să-i învețe carte și pe alții.

Împreună cu familia la care am stat, plecăm mai departe, spre mijlocul pădurii korowailor. În fundal, se vede casa misionarului din Senimburu.

Împreună cu familia la care am stat, plecăm mai departe, spre mijlocul pădurii korowailor. În fundal, se vede casa misionarului din Senimburu.

Top

Share if you likeShare on FacebookShare on Google+Pin on PinterestTweet about this on TwitterShare on LinkedIn

2 Replies to “Povești cu triburi XIII – La korowai, cu arcuri, manele și misionari”

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *