Ies pe prispă și-mi pun cafeaua lângă găleata cu gogoși. Trag un scaun și mă așez confortabil. De pe prispa casei învățătorului se vede tot satul. Este dimineața, copiii coboară spre școală, vecinii de vizavi pleacă la grădină, niște femei se duc cu ligheanele cu rufe spre râu…
„- Mister, dacă stai afară, poți să dai pâine când vine cineva? O mie bucata. Ibu este la bucătărie.” Îmi strigă ibu, din spate. Ibu (nevasta învățătorului) face mereu gogoși, sau chifle umplute cu zahăr de palmier pe care le vinde dimineața, de obicei copiilor care coboară la școală. (“Pâine” este denumirea generică pentru ceea ce este din aluat crescut).
Peste zi, în sat, se lasă liniștea. Majoritatea sunt plecați, fie la pădure fie cu alte treburi, iar cei rămași stau în casă, feriți de soarele foarte puternic aici. Și eu rămân acum în sat. Trândăvesc, cu o cafea, o gogoașă și un kertek. Îmi notez în jurnal câte ceva din ultimele zile, revăd pozele făcute și mai șterg dintre ele…
Din când în când, în călătoria mea aventuroasă, dau peste câte un loc în care știu ceea ce urmează mâine (fără presiunea agendei) și unde mă simt bine alături de gazdele mele. Îmi formez tabieturi, mă relaxez și-mi adun gândurile. Huaulu este așa un loc.
După prima tură la pădure, cu vânătorul naulu (vezi povestea), am rămas încă două săptămâni în Huaulu, unde am fost găzduit de familia învățătorului. M-am dus cu el după lemne, am reparat acoperișul din sago al casei, am cules durian și langsat, am mai dat și o fugă jos în Rumah Sokat să fac aprovizionarea… (Durianul este un fruct care miroase a ceapa stricată, dar este foarte gustos, dulce-amărui când este proaspăt și bine copt. Langsat este un fruct de pădure.) După amiaza, pe prispa casei, cu învățătorul și câțiva tete (apelativ pentru bărbații în vârstă), ne întindeam la povești, până noaptea, când se mai auzeau doar greierii… Cum ăștia au casele cu pereții subțiri, din lemn, acoperișul din frunze și ferestrele fără geam, auzi tot ce se-ntâmplă în jur. Când vecinul sau vecina umblă prin casă, când se culcă, când iese și se pișă… Trăiești la grămadă cu vecinii.
De câteva ori, au trecut turiști prin Huaulu. O echipă de ornitologi din Europa, un grup de cercetași din Java și o echipă de la Trans7 (un post tv din Java) care făcea un reportaj despre șerpi. Toți erau escortați de ghizi și porteri de prin zonă. În afară de ei, au mai ajuns prin sat și vânzători ambulanți din Java, cu haine, jucării și mărunțișuri.
– Mister stă aici cu noi. Mister a mers la vânătoare, mister a traversat insula, mister a participat la kahula, mister a fost singur…, a făcut…, a dres… Cum veneau unii prin sat, gazdele mele le povesteau despre mine. Fără să mă umflu-n pene, am simțit că am câștigat un pic de ascendent moral, mai ales în urma vizitei la vecinii lor temuți, tribul bati (vezi povestea despre bati). Am căutat să mă apropii de tete tete și să aflu câte ceva despre legendele naulu și spiritele din pădure. (tete tete = tete la plural. În indoneziană nu există formă de plural ci, dacă nu este specificat că sunt mai mulți/multe, se dublează cuvântul respectiv.)
In camionul care m-a luat la hich-hike, pe drumul dintre Rumah Sokat si intersectia spre Huaulu. Pe soseaua de pe coasta nordica a Seramului, autobuzul public trece doar de 3-5 ori pe saptamana, la ore si in zile imprevizibile. Localnicii se bazeaza pe camioanele relativ frecvente pentru a calatori, fiecare cu ce are. Colegii mei de drum duceau o vaca.
Femeile din Huaulu spala rufe la raul din avale de sat. O data, mi-am spalat si eu hainele, ignorand-o pe ibu, care insita sa o las pe ea. Apoi m-a vorbit tot satul: „Mister si-a spalat singur hainele!” A doua oara n-am mai apucat sa mi le duc la rau. S-au ocupat de ele ibu, sau una dintre fetele lor. Fara loc de comentarii.
Dupa amiaza, inainte de apus, cand este mai racoare copiii si tinerii din Huaulu se aduna la fotbal.
Vecinii mei, de la casa de vizavi de cea a invatatorului din Huaulu.
Ibu, nevasta invatatorului – in centrul imaginii – pregateste de cu seara chifle cu zahar de palmier, pe care le va vinde de dimineata. In Indonezia este nepoliticos sa le spui persoanelor pe nume, in special celor mai in varsta. Femeilor li se spune „ibu” (mama) si barbatilor „bapak” (tata). Asa ca, in general, nu stiu cum le cheama. Gazdele mele erau „ibu bapak guru” si respectiv „bapak guru”. (Guru inseamna invatator.)
Dimineata, copiii din Huaulu se duc spre scoala, imbracati in uniformele pentru ciclul primar.
In drum spre scoala, cativa elevi s-au oprit la casa invatatorului, unde asteapta gogosile si chiflele lui ibu.
In drum spre scoala, in partea de jos a satului. Scoala primara din Huaulu a fost construita in urma cu doi ani, in 2010.
Un vanzator ambulant descaleca cu baloane si alte jucarii, in partea de jos a satului. In 2010, pentru construirea scolii, Huaulu a fost legat de soseaua de coasta cu un drum de masina (in planul din spate al imaginii). Inainte, Huaulu era accesibil doar pe o poteca de picior, prin padure. Acum, drumul cel nou, aduce in sat tot mai multi vanzatori cu bunuri de la oras.
Vanzatorii de baloane iau satul la pas. In mijlocu zilei, Huaulu pare gol, lumea este ascunsa in case, la umbra.
Tete din imagine, batranul cu esarfa rosie (insemnul barbatilor naulu) nu se arata interesat de minunatiile de la oras. Si chiar daca ar fi, cel mai probabil n-ar bani pentru ele. (Majoritatea celor in varsta, care au trait doar din padure, nu au bani si nici nu prea le inteleg valoarea.)
Cu baloanele si butelia pe motocicleta, vanzatorii pleaca mai departe. Acum n-au avut mare succes aici, dar lucrurile se schimba rapid chiar si in satele precum Huaulu.
Prin Indonezia umblă mulți vânzători ambulanți, pe motocicletă, cu îmbrăcăminte, mărunțișuri pentru uz casnic, mâncare etc. Uneori, acesti comercianti-aventurieri vin de la sute de kilometri, cum sunt si javanezii din imagine.
Un naulu (esarfa rosie…) impacheteaza in frunze fructele langsat pe care tocmai le-a cules din pom. Langsat este un fruct de padure, apos, cu gust dulce-acrisor-amarui.
Un cos cu durian. Cand am fost in Huaulu, am avut norocul sa prind sezonul de durian. Si in padurea de deasupra satului, sunt zeci de copaci durian, imensi. In sezon, care tine vreo doua luni, durianul este o sursa de venit pentru locuitorii din Huaulu. Ei coboara zilinic cu cosuri cu durian la soseaua de pe coasta.
2. Kaitahu upuan – strămoșul locului Top
Clanurile de pe munte, cum sunt și naulu, se consideră urmașii mistrețului, animalul cel mai puernic din Seram. „Eu am dat o dată patru săgeți, cu vârful din fier, într-un mistreț și el tot a mai avut putere să fugă. Mistrețul este periculos, dacă este atacat se întoarce împotriva vânătorului”, mi-a povestit Buang, un vânător naulu. Spre deosebire de cei de pe munte, cei din satele de pe coastă, se trag din cerb. „Dacă este lovit de o săgeată, cerbul cade imediat” mi-a zis Buang.
(Mitologia are ceva corespondență cu realitatea. În Seram, olandezii și apoi guvernul indonezian, au încercat să mute comunitățile de pe munte jos pe coastă, pentru a le controla. Dar n-au reușit complet. Misionarii creștini și învățătorii musulmani au căutat, fiecare, să convertească comunitățile păgâne din Seram, la credința „cea dreaptă”. Nici ei n-au reușit complet. Câteva clanuri au rămas în pădurile lor de pe munte și și-au păstrat credințele animiste. Huaulu, deși este aproape de drumul de pe coasta de Nord a Seramului, este unul dintre puținele sate în care nu există biserică sau moschee, majoritatea locuitorilor fiind animiști.
La fel cum am văzut în Kalimantan, la triburile dayakilor, cei din comunitățile încă animiste, deși sunt priviți ca primitivi, sunt prețuiți. Sunt considerați singurii care mai au legătură cu ștrămoșii. Uneori, în mod discret, sunt solicitați pentru „știința” șamanilor lor, de cei din satele de jos, convertiți la religia corectă.)
Recent, în Huaulu au ajuns curentul electric, televizorul, telefonul mobil și școala, dar comunitatea depinde în continuare de pădure. Pentru majoritatea, mâncarea, casa și banii sunt asigurate integral din ceea ce le dă pădurea. „Noi mâncăm pământul”, mi-a zis un tete. Naulu trebuie să aibă grijă de pământul lor și de relația cu spiritele locurilor. Kaitahu upuan –strămoșul pământ, sau strămoșul locului, cel care a dat pământ clanurilor naulu– controlează animalele și roadele pădurii: sago, fructe, cartofi dulci etc.
Tete tete zic că, Kaitahu upuan poate apărea ca un mistreț, cerb sau cassowari (animalele mari care trăiesc în Seram). El poate să-i și omoare pe oameni sau pe câinii lor, prin animalele în care se întrupează. Când merge în pădure, vânătorul nu știe dacă se va întoarce acasă, cu vânat, sau dacă nu cumva el va fi cel omorât de Kaitahu Upuan. („Kaitahu upuan” din limba locală, este „tana tete moyang” în indoneziană = pământ (teren) bătrân (persoană) strămoș.)
Există multe maqwoali (tabuuri) care reglează relația cu Kaitahu upuan. Maqwoali pentru întreaga comunitate și maqwoali pentru anumite clanuri. De exemplu, unii „nu pot” mânca cassowari, alți cuscus etc. Când un vânător prinde un mistreț, cerb, sau cassowari, trebuie să lase capul animalului în locul unde l-a prins, pentru Kaitahu upuan. Astfel, Strămoșul Pământ îl va lăsa și altă dată pe vânător să prindă animale în acel loc. Cine încalcă un tabu poate fi omorât sau îmbolnăvit de Kaitahu upuan.
Naulu zic că șamanii lor nu sunt la fel de puternici ca și șamanii bati. Dar ei totuși pot uneori să-l salveze pe cel care a încălcat un tabu. Ei știu cum să ia legătura cu spiritele strămoșilor și cum se desface o vrajă.
Evident, am vrut să aflu mai multe despre legendele naulu și Kaitahu upuan. Dar când i-am întrebat pe tete tete ori mi-au spus că ei nu știu, ori au amânat povestitul. Probabil că am fost prea direct. Secretele din mitologia tribului cer un timp mai îndelungat pentru a fi aflate. Am sperat să mai prind o ceremonie locală (kahula) și, măcar cu ocazia aia, să aud ceva povești. După kahula, la care am participat (vezi povestea), am întrebat când va mai avea loc o ceremonie.
„Poate mâine”, a fost răspunsul.
Ziua următoare: „Mister, astăzi nu se mai ține kahula. Deseară e meci la televizor. Poate mâine…”
Naționala Indoneziei juca cu nu știu cine și generatorul din Huaulu (necesar iluminării casei de ceremonii), la fel ca și majoritatea tinerilor, era legat de televizorul din sat. (De câțiva ani, în Huaulu există un televizor. Când lumea are bani de benzină pentru generator, se face vizionare.)
După încă o zi: „Mister, mâine mulți copii coboară la școală. Este examen. Poate mai încolo o să fie kahula.”
În Huaulu există doar o școală primară. Or acum, tot mai mulți tineri din sat se străduie să termine măcar școala generală și locuiesc periodic în satele mai mari, de pe coastă.
(Pentru naulu, la bază o comunitate de vânători-culegători, calendarul nu prea este relevant. O ceremonie are loc atunci când toată lumea este pregătită. Și „a fi pregătită” diferă de la o situație la alta, de la o generație la alta. La finalul turei de traversare a Seramului (vezi povestea), mai mulți bărbați din Huaulu erau plecați în pădure, ca să vâneze și să caute nuci de areca și frunze de betel, pentru o kahula, la care urmau să participe toate clanurile din zonă. „Când va avea loc ceremonia?” „Poate în curând”, mi-au răspuns sătenii. Am insistat să-mi zică ceva mai exact. M-au lămurit: „poate peste încă o săptămână”, „poate peste două săptămâni”, sau „luna viitoare”. Ulteriror am aflat că a avut loc după 10 zile… Am ratat-o, fiind în Ambon la momentul respectiv.
Kahula la care mă refer aici, este cu totul altceva decât cea la care am asistat. Cam o dată pe an, sau mai rar, tabuurile sunt abolite. În acea noapte, are loc un festin, la care participă toată comunitatea, inclusiv familiile care trăiesc în pădure, departe de vatra satului. Pe durata ceremoniei, fiecare poate mânca la liber ceea ce este tabu pentru clanul său. Cuscus, crocodili, hornbil etc. Pregătirea durează mult, deoarece trebuiesc adunate o grămadă de animale și fructe. Câțiva tineri mi-au spus că, pe vremuri, cei prezenți la kahula făceau sex în grup, fără reguli și unele femei rămâneau gravide. Nu sunt convins că este adevărat, dar am mai auzit povestea aceasta despre naulu și pe partea cealaltă a Seramului, pe coasta de Sud.
În Indonezia, apartenența la o religie autorizată de stat și respectiv predarea religiei în școală sunt obligatorii –vezi aici mai mult. În zona aceasta a Seramului predomină creștinismul. Elevii declarați creștini trebuie să participe la slujba de duminică dimineața, la fel cum cei musulmani participă la rugăciunea de vineri la prânz. Și copiii și tinerii din Huaulu învață religie și uneori merg duminica la biserică, într-unul din satele de jos. Dar ei continuă să participe la ceremoniile animiste ale comunității, care în principiu nici nu se țin dacă ei lipsesc.)
Cum necum, nu am mai prins nici o kahula și nici n-am mai aflat povești ale clanurilor din Huaulu. Însă am plecat din nou la pădure, cu Buang – vânătorul naulu. Șase zile în junglă, la vânătoare pe terenul lui Kaitahu upuan. Spre deosebire de data trecută, din tura aceasta aveam să ne întoarcem cu traistele pline cu pastramă de cerb și cassowari. Iar eu aveam să învăț regula de bază a vânătorii, una dintre cheile comunității naulu. Povestea contină în articolul următor.
Vecinii de la casa din vale de cea a invatatorului, ma privesc tot timpul curiosi prin fereastra. Ziua fiecare-l vede pe fiecare, noaptea fiecare-l aude pe fiecare. In comunitatile izolate de aici se traieste practic in grup.
O dupa amiaza care se arata ploiasa, pe prispa invatatorului. Lumea s-a adunat la povesti si despaduchiat.
O ploaie torentiala, obisnuita, in Huaulu. Pe partea de Nord a Seramului, se apropie musonul si aproape in fiecare dupamasa satul este spalat de ploaie.
Doua fete, sau doua ibu, coboara cu cosurile cu durian. Aici inca multe fete se marita de pe la 15 ani, asa ca nu stiu niciodata cum sa le zic.
Bapak guru se intoarce de la padure, plouat si cu o gramada de durian.
Fotbal si dus, la pachet, in fata casei.
În articolul următor: povestea unei ture de vânătoare, în pădurea tribului naulu.